Am ezitat mult pana sa incep „Istoria apelor” – stiam, de la parcurgerea „Istoriei albinelor”, ca nu va fi o lectura relaxanta. Pentru ca nu asta este ideea.

Ambele carti sunt semnale de alarma asupra problemelor mediului. Ambele te lasa ingrijorat, privind cu teama catre viitor.

Actiunea se petrece pe doua planuri – unul in 2017, cand viitorul este doar unul amenintat; si un altul, in 2041, cand viitorul nu mai exista; iar prezentul e pe sfarsite.

Eroii ambelor fire narative ajung in Franta, langa Bordeaux – Signe pe calea apelor, David manat de flacari. Velierul „Albastru” o poarta pe Signe spre un happy end nesperat si ii va purta in imaginatie pe David si Lou catre un viitor imposibil, autoarea permitandu-le si lor un relativ happy end cu termen limitat.

Recitind cele doua citate pe care le-am ales din carte, imi dau seama ca aceasta carte este nu doar despre probleme grave ecologice ci si despre puterea de a fi ferciti, despre singuratate, despre felul in care alegem sa ne croim destinul, despre umanitate.

„Exista oameni care isi traiesc intreaga viata cu o lumina in ochi, se misca calm, se plimba in siguranta prin lume, au capacitatea de a se bucura de un pranz bun, de o seara petrecuta intr-o companie buna, de o plimbare in padure cu oameni dragi lor, si care acumuleaza astfel de experiente, le poarta in suflet, si revin la ele atunci cand viata ii pune la incercare, si atunci se agata de ele, se folosesc de ele si se incalzesc la caldura emanata de ele. Cred ca aceasta abilitate trebuie sa fie innascuta, genetica , asa cum este talentul pentru cifre sau pentru cuvinte.”

„Aceasta balena nu poate sa fie singura, cu siguranta are un sot sau un pui prin apropiere si oricum are intreg oceanul sub ea, cu toata viata care clocoteste in acele ape, cu numarul infinit de specii, doar eu sunt singura aici la suprafata, doar eu si marea suprafata a marii si cu un gol nesfarsit deasupra mea. Eu nu sunt decat o cruce pe harta, un punct pe o suprafata, nesemnificativa, aproape invizibila, asa cum suntem toti, caci privit de la distanta, de sus, fiecare dintre noi dispare, din spatiu se vad doar apa, marea, norii, picaturile care ii dau viata pamantului, Planeta Albastra, care este diferita de toate celelalte planete pe care le cunoastem, la fel de insingurata in univers asa cum este fiecare dintre noi jos aici.”

Ce urmeaza? „Ultimii cai din stepa”. Am deja inima stransa. Sa-mi fac curaj…