GAND/ GHENT

La distanta de circa un sfert de secol am din nou sansa de a pasi pe strazile Gand-ului si, de data aceasta, si de a pluti pe canalele sale, ceea ce timpul scurt petrecut in oras acum douazeci-treizeci de ani nu permisese.

Primul contact cu Gand-ul l-am avut, in mod insolit, intr-o noapte: Belgia este o tara relativ mica asa incat, plecata intr-o vineri seara dupa program (deci dupa orele 17:00), am reusit pana la miezul noptii, care ne-a prins chiar in Gand, la o portie de frites chiar peste drum de Gravensteen – emblematicul Castel al Contilor, am reusit deci sa inghesuim intr-o singura vizita cu masina urmatoarele: un suc luat la o terasa in Antwerp, o fuga peste granita cu Olanda pentru a o lua pe scurtatura pana la Ostende si, asa cum spuneam, o scurta oprire la o cina foarte tarzie in Gand – plus intoarcerea in Bruxelles, punctul de plecare.

Ziua urmatoare, pentru ca arhitectura si canalele orasului ma convinsesera ca locul merita cu prisosinta o atentie sporita, aveam sa revin in oras; vizita – inghesuita si de aceasta data, dupa bifarea principalei destinatii de atunci, Bruges, a constat in principiu doar din intalnirea cu celebrul Altar din Ghent, cunoscut si sub denumirea de Adoratia Mielului Mistic, opera fratilor Van Eyck, considerat prima opera de arta renascentista, gazduit de Catedrala Sf. Bavo; tot ce-mi amintesc in plus din acea scurta oprire, de aceasta data pe timp de zi, a fost o defilare colorata ce luase cu asalt orasul, pe care prefirand-o in memorie cu ochii mei de acum, o asociez cu un eventual Pride Parade; nestiind la acel moment cu ce se mananca si ceva mai inocenta fiind eu, nu m-am prins ce voia sa fie toata nebunia care a facut mai mult sau mai putin imposibila plimbarea prin oras.

In zilele noastre, mai exact in iulie 2021, am luat din Bruxelles trenul catre Gand, o calatorie de circa 45 de minute (depinde si ce tren prinzi; cred ca noi la dus am luat un soi de personal, pentru ca sigur au fost mult mai multe opriri decat la intoarcere). Din gara am zis ca merita mers pe jos pana in centrul propriu-zis, calatorie ce a avut drept singur merit faptul ca drumul mergea tot la vale – la intoarcere, cu atat mai mult, am luat tramvaiul din Korenmarkt, vechea Piata a Cerealelor, astazi punctul central al orasului, avand drept principal reper Catedrala Sf. Nicolae, in spatele careia se itesc alte doua turle impunatoare: Belfry/ Clopotnita incununata de al sau dragon si respectiv Catedrala Sf. Bavo deja mentionata.

Pentru ca nu ne porniseram la drum chiar de dimineata, avand de bifat in Bruxelles si expozitia Klimt, numai bine drumul destul de lung de la gara ne deschisese apetitul – nici vorba sa plecam in preconizatul tur cu barca pe canale pe burta goala. Conform vechiului principiu verificat in timp – „unde o fi omorul mai mare” – ne-am oprit chiar in Korenmarkt si anume la numarul 33, la restaurantul Vaudeville – care pare cumva infratit cu cel de langa el, De Kuip von Gent. Tin sa mentionez adresa pentru ca noi nu doar ca ne-am intors acolo in aceeasi zi pentru desert, care nu mai incapuse, dar ne-am intoarce in orice moment in care ne-am afla la o distanta mai mica de 100 kilometri de Gand. Nu zic, ne-o fi fost si foame, dar, ca sa o citez pe fiica mea, dupa ce deja daduse gata o portie de creveti si un pahar de Sangria: „daca si pepenele (infipt in buza paharului) e la fel de bun ca restul, o sa-mi dea lacrimile”. Si chiar a fost. La fel si crema de zahar ars mancata seara, dupa plimbarea cu barca – nu obisnuiesc sa ma laud cu ce am mancat, dar locul asta… chiar merita o exceptie.

Daca veti intra sa vedeti insa ratingul localului veti da peste multi clienti suparati – trebuie sa recunosc ca daca nu am fi avut in spate experienta pranzului, ii dadeam undeva seara cu creme brulee-ul lor cu tot: serviciul a fost atat de incredibil de lent si de iritant incat am avut nevoie de o doza serioasa de incapatanare ca sa mancam acolo acel desert. Deci, rabdare si tutun pentru cine fumeaza, doar rabdare pentru restul. La pranz am avut insa o experienta amuzanta, de genul „ai grija ce si pe unde vorbesti”: chelnerita foarte sprintara, fluenta in flamanda, nu era chiar la fel de fluenta in engleza, asa incat a trebuit sa-i atrag atentia fiicei mele sa-i si arate cu degetul in meniu, pentru ca tot ce intelesesem din turuiala chelneritei grabite sa o ia spre bucatarie cu comanda era ceva legat de un file – ori mi-e greu sa-mi imaginez un file de crevete (ceea ce stiam ca voia de fapt fiica mea sa comande)… Marele noroc a fost ca m-am limitat strict la acest comentariu – chelnerita fiind si blonda, situatia era, ca sa zic asa, destul de… „ofertanta”. In secunda urmatoare domnisoara s-a inviorat si mai si, incepand sa turuie, de aceasta data, foarte fericita, in.. romana. Am zis Doamne ajuta! ca nu stiu prin ce minune ma abtinusem de aceasta data de la magariile carora esti tentat sa le dai drumul atunci cand (crezi tu ca) nu te intelege nimeni.

Dupa pranz ne-am rostogolit spre Graslei (vechiul chei afectat, deduc, comertului cu fan – paioase sau ce-or fi fost), situat chiar peste drum/ apa de Korenlei (cheiul pentru cereale – candva); ambele cheiuri formeaza in acest moment partea cea mai reprezentativa a Gand-ului.

Barca cu ghid ne-a purtat cale de circa o ora pe canalele orasului, in glumitele ghidului din care reiesea invidia fata de competitorul in materie de turisti al Gand-ului – vecinul sau aflat la circa un sfert de ora cu trenul si parte a patrimoniului UNESCO, Bruges-ul. Ghidul a tinut sa ne arate si cladirea mai moderna din vechiul centru, urata intr-adevar, careia i s-ar datora se pare neincluderea si a Gand-ului in patrimoniul UNESCO.

Canalele sunt marginite de verdeata (la ei liliacul de vara, varianta clasica, violet, pare sa creasca de la sine pe maluri de santuri si canale) si de o multitudine de terase; combinatia dintre statutul de centru universitar al orasului, canale si respectiv terase, pare sa aiba ca rezultat, conform ghidului, stratul gros de biciclete ce se formeaza anual la fundul canalelor.

Recomand cat pot eu de calduros respectivul tur – pentru noi el a constituit nucleul vizitei in Gand. Am avut si sansa ca ploaia rece si hotarata care ne-a luat in primire imediat ce am coborat de pe barca sa ne astepte cel putin pana ce am descins. Primul magazin din zona si ea foarte pitoreasca Kraanlei, in care ne-am napustit sa ne adapostim de ploaie, vant si frig, s-a nimerit a fi unul de tricotaje – fiica mea nu s-a mai dezlipit tot restul acelei excursii de puloverul gros cumparat de acolo, purtat nonstop peste cel cu care venise din Bucuresti – care nu reusise sa faca sarmanul fata maximelor de 16 grade Celsius – in iulie! – din Belgia. (In acel moment, in Bucuresti, stopurile masinilor se topeau, ni s-a spus, la 40 de grade Celsius…)

Selectand eu acum fotografiile pentru aceasta tarzie postare, am descoperit cu mare suparare ca in zona Kraanlei ne-am foit nu stiu cat in fata unei fatade foarte atragatoare careia i-am facut nenumarate fotografii, fara a intra insa inauntru – magazinul este, inteleg, „bunica tuturor cofetariilor”: Temmerman, cel mai vechi magazin de dulciuri din oras, locul de nastere, se pare, al dulcelui cu care se mandreste Gand-ul: un con din jeleu violet, cu centrul lichid – asa-numitele „nasuri de Gand”, pe denumirea lor oficiala cuberdon; faptul ca ele se vand acum in toate culorile, nu doar violet, este perceput de catre cofetarii din Gand ca o jignire personala. Ma consolez cu gandul ca probabil cofetaria o fi fost si ea inchisa din motive de pandemie – desi prin comparatie cu Bruxelles-ul, Gand-ul, in special in zona Korenmarkt, era chiar vioi.

La finalul turului cu barca, dupa ce a facut misto de „Little Ben” al lor, un turn foarte vag asemanator cu mult mai celebrul Big Ben din Londra (asta dupa ce excursia debutase prin ironizarea dragonului din varful Clopotnitei – „nu, nu e o gaina, e un dragon!” ; si cu un scurt „istoric” al expresiei holy shit), ghidul ne-a rugat, mai in gluma, mai in serios („bastinasii” din Gand au ajuns se pare la un oarecare grad de saturatie fata de numerosii turisti – pe canale exista portiuni unde sunt interzise atat comentariile la microfon ale ghidului cat si mentinerea in functiune a motorului barcii), ne-a rugat, deci, sa nu spunem decat celor mai buni prieteni cat de frumos este in Gand. Ceea ce am si facut.