O carte pe care am terminat-o cu lacrimi in ochi. Cu atat mai mult cu cat se bazeaza pe intamplari reale. O carte despre unul dintre acei Drepti intre Popoare, care m-a dus automat cu gandul la personajul Ambroise Fleury din „Zmeie de hartie” al lui Romain Gary. Doar ca aici e vorba, cum spuneam, de un personaj avand la baza o persoana reala anume – Joseph Andre, in realitate vicarul parohiei din Namur; ca si parintele Pons din „Copilul lui Noe„, cu ale sale colectii, Joseph Andre nu s-a oprit la ajutorarea evreilor in Cel de al Doilea Razboi Mondial, ci a continuat cu refugiatii unguri de dupa evenimentele din 1956.

Si evident finalul mi-a amintit de o alta dintre cartile mele preferate din ultima vreme – „Apeirogon” a lui Colum Mc Cann, despre care am scris deja – o carte, repet, de nota 11. Da, te-ai astepta ca dupa ce au suferit ceea ce au suferit, sa existe mai multa empatie din partea evreilor fata de palestinieni. Dar nu…

„Cel mai bun mijloc de a se ajunge la pace este adesea razboiul.” Unde am mai intalnit recent ceva similar?… „Mafia bombardierelor” a lui Malcolm Gladwell, un alt autor preferat. Asa sa fie insa?…

Nu, nu cred. „Cu cat se va acumula mai multa ura intre cele doua tabere, cu atat pacea va fi mai putin posibila.” Din pacate, pe asta o cred. Cea mai cumplita mostenire pe care o lasam generatiilor viitoare este ura. Iar daca acesta este principalul rezultat al studierii istorie, stau si ma intreb…

Cartea a sarit brusc in varful topului scrierilor mele preferate ale autorului. Ceea ce, la cat a scris domnul Schmitt, e ceva.

Probabil ca Eric-Emmanuel Schmitt este un scriitor mult prea prolific pentru ca toate scrierile lui sa placa la fel de mult. Pentru mine in top erau pana astazi „Oscar si Tanti Roz” – genial, care mi-a amintit de filmul „La Vita e Bella” – iti trebuie geniu sa iei o grozavie si sa o transformi in ceva duios si amuzant; mai noua „Razbunarea iertarii„, „Domnul Ibrahim si florile din Coran„, „Cainele” din volumul „Cei doi domni din Bruxelles”, „Evanghelia dupa Pilat„, personajul Anne din „Femeia in fata oglinzii„…

Acum „Copilul lui Noe” s-a instalat detasat pe primul loc.

Am un mare respect pentru scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt. Pentru sensibilitatea scrierilor sale, varietatea subiectelor, pentru dragostea pentru animale care transpare din scrierile sale… dar mai ales pentru tematicile pe care le abordeaza, intre care primeaza pledoariile in favoarea tolerantei.

Am avut ocazia sa il intalnesc pe domnul Schmitt cu ocazia lansarii la Bucuresti a primei carti, „Paradisuri pierdute”, din noua sa serie, „Strabatand secolele” (cum mie imi sare mereu mintea de la una la alta, am asociat cel putin ca idee de baza seria cu „Adam si Eva” al lui Rebreanu). Un domn amuzant, sensibil, amabil, charismatic, in mod evident incantat de atentia primita, de viata sa, de realizarile sale – cine nu ar fi? Si cu un incredibil talent actoricesc, pe deasupra: aflat in drum spre festivalul de teatru de la Sibiu, ne-a surprins cu un fragment in interpretare proprie, magistrala, din „Domnul Ibrahim si florile din Coran„. Mi-ar fi placut mult sa pot merge la Sibiu, sa am parte de interpretarea integrala, chiar de catre autor, a intregii scrieri, una dintre preferatele mele – cat de des poti avea parte de o astfel de experienta?