„In locu-n care-ai fost odata fericit sa nu te mai intorci vreodata” – asa suna o cugetare citita de mine undeva, candva. Are si ea dreptatea ei. Si totusi, de-abia am asteptat sa revin, dupa un sfert de secol, pe stradutele pietruite si pe malurile canalelor din Bruges. Cu ceva emotii, pentru ca ma legau de acest loc amintiri atat de frumoase, atatea nostalgii… incat chiar mi-a fost un pic teama ca prezentul ar putea sa nu mai fie la inaltimea acelor amintiri.

Brugesul ramane insa, chiar revizitat in vremuri triste, (post)pandemice – iulie 2021, un loc special. As vrea sa se fi inventat un cuvant mai special decat „special” – pentru atmosfera medievala din Bruges, pentru farmecul sau, pentru pietrele care respira istorie… Atatea mii de povesti s-au tesut de-a lungul secolelor in spatele acelor ziduri… Nu, cand vine vorba de Bruges… nu am cuvinte nici destule si nici potrivite. Va trebui sa las fotografiile sa vorbeasca. Si imaginatia fiecaruia.

Am revenit deci cu inima un pic stransa, cautand sa regasesc ceea ce-mi fusese drag si traise in amintirile mele timp de 24 de ani. Pe langa stradutele cu trasuri trase de cai si canalele cu barci, rate si lebede, parca tot aceleasi, pe langa catedrale si clopotnita emblematica, pe langa piete si podete, mici franturi de amintiri – unele, aveam sa constat, ramase de-acum doar in amintire:

Magazinul de martipan in culori de curcubeu nu mai exista, dar m-am indragostit instantaneu de „Lili and Martha„, un magazin de cadouri care parea sa-i fi luat locul. Am cautat si un alt reper cu aer nostalgic, magazinul de broderii de pe aceeasi strada, Katelijnestraat – l-am crezut si pe el disparut, pana cand a „rasarit” brusc in weekend – ca si alte locatii, din lipsa de clienti in vremuri de pandemie, deschidea acum doar la sfarsit de saptamana.

Acolo unde mintea mea plasa un magazin cu dantela in care mi-ar mai fi placut sa intru, am gasit acum, cu placere, un magazin Kathe Wohlfahrt – am mai scris despre aceste magazine dedicate Craciunului, deschise tot anul. Exista insa si un magazin autohton dedicat Craciunului, in zona teatrului, pe numele sau, nu stiu de ce, „Pelicanul Alb” – evident, in flamanda. Il recomand cu mare drag – nu ratati subsolul, o adevarata pestera a lui… Mos Craciun.

In piata Walplein, care in amintirile mele vibra de viata, nu am vazut in trei zile nici macar un singur client – trei zile, la mijlocul lui iulie. Unul macar… E drept ca si vremea era mai mult de ciocolata calda decat de bere, dar… orisicat. Unul, acolo, de samanta…

Pe unul din malurile Minnewater, lacul romatic zis si Lacul Indragostitilor, in care pare-se trebuie sa arunci o moneda ca sa-ti gasesti perechea, se ridica singuratica o cladire cu aspect de castel medieval – asa se si numeste restaurantul deschis acolo – Kasteel. Intr-un loc in care te-ai fi asteptat sa nu ai unde sa arunci un ac, ne-a intampinat in preumblarile noastre doar pustiul – cladirea era deschisa… dar nici tipenie prin jur – ni s-a facut urat si nici nu am mai intrat.

Nu luasem inca niciodata masa la Maximiliaan von Oostenrijk – situat ideal pe marginea lacului Minnewater, intre poarta Beguinage-ului pe de o parte si, de cealalta parte, fantana cu capete de cai unde iau o pauza de adapat si de-o traista cu ovaz toti caii care trag trasurile cu turisti. Localul continua sa fiinteze, asa ca am mers acolo la cina, anticipand deja placerea de a zabovi pe malul apei, la terasa, dupa lasarea serii, cu ochii pe luciul apei traversat de lebede. De unde?!… Era inca lumina, departe de a se fi intunecat cand, ultimele cliente ramase fiind (din mana de clienti pe seara respectiva), a trebuit sa ne simtim si sa ridicam ancora – chelnerii, deloc subtili, stransesera deja pernele de pe scaune la celelalte mese. Pe drumul spre hotel atmosfera deja mohorata, pe stradutele medievale aproape pustii, devenea si mai apasatoare la trecerea prin fata Catedralei Maicii Domnului, unde arheologii deranjau zilnic somnul celor ingropati de secole in preajma catedralei, practic sub trotuar, lasand la caderea serii scheletele pe jumatate dezgropate sa tina o companie lugubra, de sub foliile de plastic, trecatorilor care invariabil grabeau pasul.

Ei, dar am descoperit si locuri mai „vioaie”, noi (sau noi pentru mine) in Bruges:

Pe Academiestraat am intrat intr-una din multele bombonerii – nu poti merge in Bruges fara a intra cel putin in doua-trei, hai patru-cinci, bombonerii. Intreband de provenienta bomboanelor de ciocolata culese una cate una, vandute in cutii metalice si ele la alegere, am avut surpriza de a afla ca ne servea chiar maestrul chocolatier, insusi respectabilul si foarte amabilul domn De Clerck. La plecarea din Bruges am revenit si ne-am aprovizionat de acolo cu mai tot ce am putut duce acasa ca si suvenir dulce.

La recomadarea unui prieten am ajuns si in ceea ce pare sa fie zilele acestea cea mai celebra ciocolaterie din Bruges – The Chocolate Line, cu al sau maestru vedeta Dominique Persoone – caci in Bruges vedetele sunt, iata, maestrii cofetari. Coada afara, plin inauntru, magazinul stralucind in toate culorile ciocolatei – albastra, verde, rosie… Da, ati citit bine: cea albastra in forma unei statui a Madonei (Sfanta Maria, nu cantareata), cea rosie – evident, gura cu limba scoasa a celor de la The Rolling Stones. Preferata mea, dupa ce m-am bagat in seama cu toata cutia, s-a dovedit in final o bomboana decorata cu doi politisti englezi sarutandu-se (?) …

Un local care ne-a placut mult si pe care il recomand – Books and Brunch: atmosfera placuta, carti peste tot, mancare originala, delicioasa, in cantitati in fata carora te dai batut; si o butter beer incomparabil mai buna decat ce se vinde la studiourile Harry Potter din Anglia.

Si pentru ca eu reusesc sa fiu aproape mereu Gica Contra, ghici care s-a dovedit a fi de aceasta data restaurantul meu preferat in Bruges, in tara fructelor de mare si a cartofilor prajiti? Nu veti ghici… Daca in tara pizzei si a pastelor am mancat cel mai bine la Planet Hollywood, ei bine in Bruges m-as intoarce oricand la restaurantul China de pe Zuidzand Straat. Da, un restaurant chinezesc, datand, inteleg, din anii ’60, in care m-au atras vitrinele sablate cu pesti exotici si rate in zbor, de care apropiindu-ma ca sa le vad mai bine am zarit inauntru picturile pe matase care impodobesc localul si, doar de dragul de a le vedea mai de aproape, am intrat sa luam masa. Mi s-a permis sa fotografiez desenele cu flori si pasari inclusiv din cel de al doilea salon, transformat de vremurile vitrege in depozit – nu m-am mai oprit decat cand a venit mancarea. Si ce mancare a fost!… Si aici insa, o singura masa ocupata, la ora pranzului, in afara de masa noastra…

Sper din suflet ca lucrurile sa fie azi in Bruges cum au fost candva. Ca turistii sa se fi intors, iar la terasele din vechile piete sa nu mai poti gasi niciun loc liber. Cu sau fara noi insa, orasul are un farmec neegalat. In unele momente tot ceea ce te mai tine in secolul XXI sunt ceilalti oameni de pe strada, in hainele lor de mileniul III, cu telefoanele mobile… Pentru ca daca ai inchide ochii… oare nu ai risca sa ii redeschizi… cine stie… in ce alt veac?…