Dupa ani multi de dat share fotografiilor facute de altii la Keukenhof, a venit in sfarsit ziua in care urma sa ne suim in avion in directia Amsterdam, cu biletele pentru intrarea in cea mai mare gradina din lume cumparate deja de cateva luni. Dar… suntem nu doar in plin sezon al lalelelor ci si in plin sezon al grevelor de pe aeroporturi, asa ca incepem cu o frumoasa intarziere de vreo ora si jumatate. Si… s-au dus biletele noastre la Keukenhof. Sau nu?…

Odata ajunse in Amsterdam ne lasam valiza la aeroport si… drept la autobuzul dedicat Keukenhof – care Keukenhof, ca veni vorba, inteleg din denumire ca fusese la origini ceva gradina de zarvaturi (keuken = bucatarie, iar hof= curte – sau pe acolo).

Drumul pana la Lisse, unde se afla parcul, dureaza in jur de o ora si, pe masura ce ne apropiem, apar si mult visatele campuri cu lalele: fasii galbene, roz, rosii varsteaza orizontul, ca o avantpremiera la fluviile de flori care ne asteapta in parc. Dam cu ochii si de primele case olandeze – mici ca niste casute de papusi aproape, frumoase ca din povesti – cu un aer de intimitate la care poate nu te-ai gandi intr-o tara vestita, nu? pentru raceala oamenilor sai.

In cele cateva zile petrecute in Tarile de Jos m-a uimit grija localnicilor pentru natura, in toate formele sale. Practic nu cred ca poti avea vreodata sub ochi o priveliste din care sa lipseasca apa: fie ea mare, lac, iaz, canal sau macar un amarat de sant; iar pe langa respectiva apa: sumedenie de pasari de balta, de toate soiurile, cunoscute sau nemaivazute, vegetatie, oi, vaci… putine tari mi s-au parut atat de idilice.

Si m-a mai uimit ceva – pamantul lor: o amarata de tarana uscata, aproape alba. Si totusi: sunt ei cei mai mari producatori de flori din lume? Sunt. Si intr-o tara mai mica decat a noastra? Da. Bravo lor!

Ca sa nu va tin in suspans: ajungem, ii explicam doamnei dragute de la intrare ce si cum cu rezervarea, ne lasa sa intram fara probleme. Intram cu super emotii (eu cel putin; vorbim totusi de vreo treizeci de ani de asteptare…) si imi dau seama ca, cu noi sau fara noi, la ce e acolo de omenire… ce mai conteaza? Ne intampina din prima o mare de lalele in culori stralucitoare, avem si noroc de o zi cu soare la fel de stralucitor, sunt probabil milioane de lalele si nu numai: narcise, zambile, muscari, rododendroni, tot felul… Si, vorba fiicei mele, „cate lalele, atatia oameni”.

Pentru inceput ne frecam in coate cu toata lumea, e imposibil sa faci poze florilor fara sa prinzi in cadru si cateva duzini de vizitatori, suntem rugate sa-i fotografiem pe altii, ne fac si ei noua poze… Ma gandesc insa la cum au stat lucrurile in urma cu doi ani, cand florile nu au putut fi admirate decat in filmarile de pe site-ul Keukenhof, cu aleile pustii, si zic „Doamne ajuta! Las’ ca-i bine…” Ce ma impresioneaza e numarul mare de persoane in carucior – venite sa se bucure, chiar si in conditii atat de vitrege, de frumusetea naturii si a ce a creat mana omului – atat ca varietate florala cat si ca aranjamente.

Parcul este destul de mare – noi am stat circa sase ore si daca nu se inchidea mai stateam, cuprinde cursuri de apa si, pe malul canalelor, torente de lalele (in principal), de toate formele, marimile si culorile, unele culori atat de stralucitoare incat nici nu ies cum trebuie in poze, parca arata, nu stiu… nenatural. Suna cumva ciudat, dar chiar asa e.

Am vazut la final ca existase si posibilitatea unei plimbari cu barca pe un canal de la limita parcului, pentru admirarea campurilor cu lalele din apropiere. Dar era tarziu deja si oricum… la ce vazuseram acolo toata ziua…

Pe langa straturile nesfarsite de flori (cel mai spectaculos in 2022 a fost, zic eu, un aranjament in forma unui buchet urias de lalele, cu tulpini albastru intens din mii de fire de muscari, plus clasicul „rau” tot din muscari), in parc exista si pavilioane cu flori de sera – multi crini de interior, dar si soiurile mai noi de lalele; restaurante; magazine de suveniruri; inclusiv un pavilion dedicat istoriei lalelelor – din care nu puteau lipsi trimiterile la celebra „manie” a lalelor, cand un singur bulb se putea vinde pentru echivalentul salariului pe zece ani al unui lucrator (recomand pe aceasta tema filmul Tulip Fever, cu Alicia Vikander si Judi Dench); tot aici se puteau vedea expuse fragmente din celebrele acuarele cu lalele, cataloage cu flori din secolul XVII, de dinainte de prabusirea pietei speculative cu bulbi de lalele. Vedetele in acea perioada erau lalele vargate alb cu rosu – colorit datorat de fapt, se pare, unor virusi care atacau bulbul. Mare e gradina – si la figurat si, in cazul Keukenhof, la propriu!

Am visat sa cumpar bulbi de lalele de la Kuekenhof dar… evident, bulbii nu puteau fi si infloriti in pamant si in punga pe raft – nu era sezonul pentru vanzarea de bulbi de lalele. Am plecat insa foarte mandra cu trei bulbi de crini, purtati cu toata grija catre meleagurile mioritice, dupa ceva frecus la vama, unde un vames olandez plin de zel incepuse sa ii zgarie – pe bune?…

Pe langa straturile si aleile frumos gandite si aranjate, exista si o portiune de padure aproape naturala, cu propria ei frumusete, propriile flori, poate nu la fel de extravagante dar nu mai putin frumoase – frumusetea fiind ea, nu-i asa?, de multe feluri.

Venisem in Olanda cu stresul ca vom face drumul si vom gasi lalelele scuturate. Ei bine, treaba e gandita cu cap: in timp ce marea majoritate a lalelelor erau in plina floare, daca erai atent puteai vedea pe alocuri si plante ale caror corole fusesera deja retezate, pe care le admirasera in toata splendoarea vizitatorii sositi la final de martie si inceput de aprilie; cat si plante care de-abia acum se pregateau sa infloreasca, urmand sa ii bucure pe viitorii vizitatori, de la inceput de mai. Deci in orice moment ati alege sa vizitati Keukenhof, de la final de martie pana la inceput de mai, varietatea florilor este de asa natura incat de fiecare data veti avea ce vedea.

Pe finalul zilei lumea incepuse sa se scurga pe nesimtite, astfel ca la un moment dat am inceput sa auzim cantecele pasarilor din copaci – acoperite mai devreme de rumoarea miilor de vizitatori. Pe canale isi vedeau de-acum de treaba rate si gaste si, uitandu-ne in jur, am realizat la un moment dat ca practic ramaseseram aproape singure – doar fiica mea si cu mine, intr-o mare de flori, o lume de basm, desprinsa din vise – ale noastre si ale horticultorilor care fac posibila, an de an, minunea care este Keukenhof.