La a doua vizita in Amsterdam, la distanta de 24 de ani de cea anterioara, care durase doar cateva ore intre doua zboruri, s-a nimerit sa „prindem” chiar Ziua Regelui, ocazie pe care probabil am fi evitat-o daca as fi realizat inainte de a fi cumparat biletele de avion. Nu ca, prinse intre Pastele Ortodox pe care l-am vrut sarbatorit acasa si teama de a nu se scutura lalelele pana ajungeam noi acolo, as fi avut prea mult de ales.
Aveam un pic antrenamentul facut de la vizita anterioara – Amsterdam iti da un soc cand ajungi prima oara acolo, nu are cum altfel. Acum 24 de ani un italian amabil stabilit in Olanda imi facuse o mini pregatire din avion, care ma bagase in sperieti inca dinainte de a ajunge in oras (cu trenul luat chiar din incinta aeroportului, care te aduce fix in centrul Amsterdamului, in Gara Centrala aflata peste drum de principala catedrala a orasului, Basilica Sfantul Nicolae). „Nu stationa in centrul podurilor de pe canale – si nici la capete. Vei atrage dealerii de droguri.” Pai… si unde sa stau daca vreau sa admir si eu un canal? „Daca vrei o cafea nu te duci unde scrie Coffee House.” Nu, si atunci unde? (La restaurant, se pare.) Si de ce scrie Coffee House daca vand altceva decat cafea…?
Ceea ce domnul amabil a omis sa-mi spuna este ca in Amsterdam cartierul rosu incepe fix din spatele catedralei. Asa incat, parandu-mi-se mie mai safe pe langa catedrala, m-am dus fix acolo, ramanand amutita in fata afisului unui teatru erotic, unde circa treizeci de persoane erau imbarligate in tot felul de pozitii – nimeni nu era lasat pe dinafara. Ti-ar fi trebuit mult timp si rabdare sa stabiliesti cine cu cine si ce anume face exact.
Intr-un banal magazin ce vindea carti postale, tigari etc. am intrat sa cumpar un ghid al Amsterdamului – langa bomboanele de ciocolata in forma de lalele mi-au picat ochii pe niste carti postale porno, la vederea si indemana oricui. Dupa vreo cateva saptamani de-abia mi-a picat si mie fisa in legatura cu ce vazusem intr-una din vederi… Deci… da.
Anul acesta aveam sa constat ca, atrasa de locatia centrala si aspectul vintage al hotelului, luasem cazare chiar in mijlocul zonei pedestre ce constituie centrul distractiei in Amsterdam: Thorbeckeplein, piateta inconjurata de terase si localuri ce uneste o alta zona centrala, Rembrandtplein, cu unul dintre canalele Amsterdamului, Herengracht.
Dat fiind ca a doua zi era Ziua Regelui lumea nu statuse degeaba – se pusese pe treaba inca din ajun. Asa incat in momentul in care am ajuns in Amsterdam dupa vizita sublima la Keukenhof, ne-au intampinat magazinele de suveniruri ce se intind intre gara centrala si Rembrandtplein, unde aproape tot ce era la vanzare era portocaliu: tricouri, palarii, esarfe, coroane, diademe, siraguri din fulgi… Aproape ca nu era pe strada persoana fara ceva portocaliu pe ea, daca voiai sa te faci remarcat trebuia sa nu porti portocaliu; iar in Thorbeckeplein, cu localurile debordand deja de petrecareti, fanioane si ghirlande de baloane portocalii, bubuia muzica de care am fost lipsite doar in cea de a treia noapte, joi, cand Ziua Regelui, nimerita intr-o zi de miercuri, trecuse. Vinerea, asa cum de altfel ne-a prevenit un prieten devenit localnic, distractia a luat-o de la capat. Noroc ca termopanele de la hotel chiar isi faceau treaba.
A-propos de geamurile de la hotel – ajunse in camera, dupa escaladarea treptelor inguste, abrupte si rasucite (cladirea de secol XVII nu avea ce lift sa aiba) care m-au facut sa ezit intre a-mi gasi sfarsitul pe calea unui infarct sau cu gatul rupt, fiica mea s-a apropiat de geamul care dadea in piata si m-a chemat si pe mine: fix sub geam, un pisoar public cu trei locuri, utilizat nonstop. Si vorba fiica-mii: statuia lui Thorbecke o fi fost n-o fi fost iluminata, dar pisoarul… a giorno!…
Despre lipsa de inhibitii a poporului neerlandez m-am mai convins o data si a doua zi, in nebunia din Ziua Regelui, cand un oras intreg parea sa nu mai aiba alt tel decat sa se faca praf, fie cu alcool, fie cu droguri, fie, cel mai probabil, cu amandoua: aplecata sa miros o tufa inflorita necunoscuta, nu am inteles de ce fiica-mea m-a tras brusc inapoi – fix acolo o petrecareata isi suflecase fustele si se pregatea sa-si faca nevoile – mari, mici, n-am mai stat sa vad… Ce-i drept administratia ar fi putut totusi sa aiba in vedere nu doar nevoile domnilor…
Inainte de a ajunge la Ziua Regelui propriu-zisa, m-a impresionat vigilenta unui chelner de la un local din piata, unde trebuise sa coboram sa mancam totusi ceva: in toata nebunia care deja incepuse, cu bumti-bumti din boxe si chiotele petrecaretilor deja luati, pe chelnerul respectiv il tineau salele de cidrul de mere comandat de fiica-mea. Nu si nu, sa vada un act de identitate. Ocazie cu care m-am prins si eu ca pe CI-urile noastre nu apare explicit data nasterii; si da-i si explica, la 11 noaptea, in halimoiul ala, cum e cu CNP-ul romanesc…
A doua zi noi aveam pe lista vizitarea Rijksmuseum si a Muzeului Van Gogh; si pranzul la un restaurant pe care-l vazusem intr-un filmulet despre Amsterdam – nu dadusera numele restaurantului, dar romanul fiind plin de resurse si in general capos, dadusem zoom pe imaginile cu farfuriile si gasisem trecut numele localului – Sama Sebo, un local indonezian bine cotat chiar in zona muzeelor.
Cu Muzeul Van Gogh am rezolvat-o repede – nu luasem bilete pe net de la Bucuresti, cand inca mai erau disponibile, pentru ca nu voisem sa fiu legata de o zi si o ora anume; drept pentru care am plecat din Amsterdam fara a fi vazut muzeul. Nici incercarea de a lua in disperare bilete de pe un site american la dublu pret nu a dat roade.
Cu Sama Sebo – cam la fel: ajunse acolo la ora pranzului, cand de-abia aveai loc sa intri pe usa, ni s-a asigurat calduros o rezervare pentru… ora 21:00 in aceeasi seara, aproape de ora inchiderii.
Asa ca, dupa alte cateva incercari de a lua pranzul, am esuat pentru masa de pranz la Hard Rock Cafe, care are in Amsterdam principalul avantaj de a da catre unul dintre canale, Singelgracht, asa incat am avut ocazia de a vedea din loja defilarea barcilor cu petrecareti; drapate in portocaliu, acestea reprezinta distractia traditionala pentru Ziua Regelui – in functie de posibilitatile fiecaruia acestea sunt mai mici sau mai mari iar pe ele grupul respectiv bea, mananca, danseaza, canta, urla, chiuie… si eventual face pipi in canal (din nou, femeile sunt discriminate si trebuie sa se abtina).
Pe pamant distractia, din cate am fost martore, se desfasoara astfel: haite de tineri deja picniti se deplaseaza in toate directiile prin centrul Amsterdamului, nu mi-e clar daca aleator sau cu un scop anume, cu cutii de bere in mana (desi pe podul din fata garii centrale vazusem un afis care interzicea consumul de alcool pe pod sub pedeapsa unei amenzi de 100 de euro) si jointuri care m-au facut ca in decurs de cateva ore sa devin deplin familiarizata cu mirosul de iarba. Daca le esti simpatic vor incerca sa-ti faca cinste cu o bere; iti va fi greu sa scapi de ei. Acolo unde cineva apare cu o boxa, fie ea la o fereastra sau purtata pe umeri in plina strada, se vor strange imediat cateva sute de persoane dornice sa se zbantuie in ritmul muzicii si sa cante/ zbiere. Daca te nimeresti pe acolo… Experienta mi-a amintit traumatizant de momentul inaugurarii la Bucuresti, acum 18 ani, a bradului de Craciun al bancii Millenium, in Piata Unirii, de unde am avut norocul de a scapa necalcati in picioare, asa ca nu am vrut sa sfidez soarta pentru a doua oara si la un moment dat ne-am refugiat pe niste stradute paralele – zarva maxima parand sa fie pe langa canale si in special la capatul podurilor.
Ca sa fiu corecta insa, nimeni nu a incercat sa puna mana pe noi, sa ne ia de gat etc – ceea ce la ce grad de intoxicare era acolo… e de apreciat. Ni s-a facut insa cinste, fara sa fim intrebate, in timp ce asteptam in rand sa intram la Rijskmuseum de dimineata, cu cate un damf de marijuana, de catre un pusti dintr-un grup vesel aflat in trecere: cu un pahar de bere intr-o mana si jointul in cealalta, a tinut sa ni-l treaca pe acesta din urma pe la nas. Nu ca nu trageam de altfel non-stop in piept, oriunde ne-am fi aflat pe strada.
Si daca tot am ajuns la subiectul care, pe langa prostitutie, face faima Amsterdamului, da, intrate sa luam niste sticle cu apa dintr-un magazin alimentar din zona centrala (recunosc, pe langa Cartierul Rosu), celebrele space cakes ne asteptau chiar la casa, unde se vand la noi tic-tac si ciocolatele. In hotel de altfel te intampina un afis in care erai sfatuit insistent sa nu consumi asa ceva in hotel – conform afisului avusesera deja loc evenimente nefericite.
Ah, si tot in hotel, un alt afis: „Nu branza in camera, veti atrage soarecii” – frumos. Dar la o cladire atat de veche,… na. Asa incat branza noi am tinut-o in safe. Revenind la vechimea cladirilor, pe cea vecina cu hotelul nostru chiar era trecuta o data de la 1600 si ceva. Amsterdamul e plin de cladiri care, fie de la vechime, fie de la solul presupun instabil, sunt inclinate vizibil fie in fata, iesind din rand, fie in lateral; in propria noastra camera, o sticla de Cola lasata pe podea se rostogolea repejor spre unul din pereti, prinzand chiar viteza. Si ca sa terminam cu hotelul: minunandu-ma de cum or fi urcat mobilierul pe scarile pe care eu era sa-mi dau duhul luptandu-ma cu o valiza, prietenul mai-sus pomenit m-a intrebat: „Carlig sub acoperis nu aveau?” M-am uitat cu urmatoarea ocazie si, ce-i drept, aveau: deci asa s-a lamurit misterul – mobilierul era introdus de veacuri in cladiri pe fereastra.
Parca aud comentariile: „Lasa asta, nu schimba subiectul! Cum e cu Cartierul Rosu?” Pai cum sa fie? Manati mai ales de curiozitatea fiica-mii si de ingrijorarea sincera a unui amic din grup („Ma intorc luni la birou si ma intreaba toata lumea cum a fost in Cartierul Rosu. Cum sa le zic ca am fost in Amsterdam si nu am fost in Cartierul Rosu?”) am ajuns si pe acolo: atat cat m-am prins e vorba de o portiune de canal in spatele Basilicai, intre doua poduri, de o parte si de alta a apei, cu vitrine cu doamne si domnisoare, sex-shopuri si teatre erotice – la acestea din urma fiind coada: nu stiu ce altceva mai poti cumpara in Amsterdam cu doar 2 euro. Am inteles ca pe o strada paralela locul domnisoarelor din vitrina era luat de domni. Nu am avut curiozitatea. Curios mi s-a parut insa ca la unul din capetele zonei, unul dintre primele magazine „normale” vindea… haine pentru copii.
Observaseram in oras inca din ajun afisele cu „aruncati gunoiul la cos”. Dar cat sa duca si cosurile alea? Cutiile de bere se revarsau pe trotuare si practic nu puteai face un pas fara sa improsti in jur cu doze goale de bere; stratul cel mai gros de gunoi era chiar in preajma hotelului, unde cartoanele de la fast food si deja omniprezentele cutii de bere acopereau in strat triplu trotuarele, riscand sa aluneci pe ele.
Si cu toate astea, nu stiu cum, dar a doua zi devreme, cand noi am pornit pe jos catre gara pentru a lua trenul spre Haga, unde ne asteptau o fata cu cercel de perla si un sticlete, orasul era luna…
Insa: cu toate cele de mai sus, dupa ce s-au depus senzatiile primelor zile si orasul insusi s-a linistit, stiti ce m-a impresionat de fapt cel mai tare in Amsterdam? Aceeasi iubire pentru natura pe care am gasit-o si in afara orasului. Intre siruri continue de cladiri urmand malurile canalelor, doar ziduri si asfalt, nu a existat strada pe care sa nu gasesc, pe treptele de la intrare sau direct pe trotuar, ghivece cu plante mai mici sau mai mari, mai banale sau mai extravagante. Impresionant inclusiv daca stai sa te gandesti ca la noi ti se fura ghiveciul inflorit (nu mai zic de caruciorul pentru copii) chiar din fata usii pe palier la bloc, ce sa mai zicem din strada. Astia suntem, cu astia defilam…
Stiam ca teritoriul Tarilor de Jos a fost in mare parte smuls marii – mi s-a parut la un moment dat emblematic un far ajuns, in urma acestui proces, sa pazeasca o pasune cu vacute, fara niciun fel de mare prin preajma. Insa in Amsterdam oamenii intreprinzatori au ajuns sa rapeasca si din suprafata canalelor pentru a-si injgheba mici gradini chiar in canale.
Iar posesorii de locuinte pe apa, care sunt numeroase in Amsterdam, isi satisfac si ei cum pot placerea de a se bucura de vegetatie – ghivece fie pe barca fie pe trotuar si in strada in dreptul barcii, printre masinile parcate.
Din absolut tot ce am vazut in cele cateva zile petrecute in Amsterdam, cu asta am plecat in final – Amsterdam, orasul care lupta cu toate mijloacele sa-si pastreze un crampei cat de mic de natura si sa se bucure de frumusete.
