Nu poti vizita Amsterdam fara o oprire la muzeul national neerlandez de arta si istorie. Uriasa cladire de final de secol XIX gazduieste o colectie mixta care acopera circa 800 de ani din existenta natiunii, de la Evul Mediu incoace. Cladirea insasi, gandita din start ca si muzeu, merita admirata.

La ora la care am vizitat noi atat Rijskmuseum, cat si, ziua urmatoare, Mauritshuis din Haga, ambele muzee puneau un accent pe naturile moarte cu flori ale maestrilor olandezi – am avut deci parte, trei zile la rand, de lalele, lalele, vorba cantecului. Si nu ne-am suparat deloc.

Din Rijksmuseum am plecat nu atat cu imaginea operelor care il fac in primul rand celebru, cat cu mici detalii ale altor comori pe care le gazduieste. De altfel „Laptareasa” lui Vermeer era data cu imprumut unui alt muzeu, la fel si autoportretul lui Van Gogh (in oras existand un muzeu dedicat Van Gogh, Rijksmuseum nu detine prea multe opere ale artistului; neputand nici vizita Muzeul Van Gogh – recomand din experienta achizitionarea biletelor cu cel putin o saptamana inaintea vizitei – m-am consolat cu gandul ca vazusem cu vreme in urma o vasta expozitie Van Gogh la galeria Albertina din Viena, cu opere aduse de pretutindeni); cautarea prin Rijksmuseum a autoportretului lui Van Gogh a decurs ceva de genul: am ajuns conform indicatoarelor in sala respectiva; nu am vazut niciun autoportret; continuand sa urmez indicatoarele mi-am dat seama ca deja iesisem din sala care ar fi trebui sa gazduiasca tabloul; m-am intors; am mai dat o tura, cu acelasi rezultat; iesita din nou din sala mi-au picat ochii pe un supraveghetor si l-am intrebat de Van Gogh; cu un ton vag superior m-a trimis din nou in sala din care de-abia iesisem a doua oara; cu un ton vag iritat i-am spus ca sigur tabloul nu e acolo (in gand cu ceva de genul: „Bre omule, nu pricepi ca nu-i?”); cu acelasi ton superior domnul mi-a comunicat ca tabloul e dat cu imprumut. Si atunci la ce ma mai trimiti in sala in care tabloul… nu e?

Opera celebra a muzeului, „Rondul de Noapte” al lui Rembrandt, era insa acolo – si nu-mi imaginez ca ar fi prea usor de dat cu imprumut – este uriasa; ba chiar se pare ca initial a fost si mai mare – exista o pictura in care apare opera lui Rembrandt, iar in acea „pictura a picturii” celebrul tablou mai contine o fasie laterala care a fost se pare indepartata la un moment dat – probabil ca sa incapa unde trebuia sa incapa… Eu insa nu sunt fan Rembrandt; asa cum nu sunt fan Rubens; dreptul meu, nu? Iar dupa ce am si citit „Iubita pictorului” a Simonei van der Vlugt, Rembrandt mi-a devenit intru totului tot antipatic. Ca om in primul rand. Ca artist… eu nu sunt fan portrete de bogatani mustaciosi si burtosi din epoca de aur a Olandei. Inteleg ca omul trebuia sa manance si el ceva… dar de ce ar trebui sa-mi placa mie? Cel putin portretul de mai jos, inteleg al unui mostenitor de rafinarie de zahar, mi se pare… fenomenal. Nu stiu daca sa ma uit mai intai la botforii omului, la florile din talie sau la servetele alea care-i atarna de nadragi… Altminteri omul imbracat in negru, cum i se cade oricarui credincios protestant, nu? Bine lucrat, nu zic, numai la gulerul ala imens de dantela si la luciul cutelor de pe haine ce-o fi trudit Rembrandt… In toata nebunia respectiva eu am insa o intrebare: ce tine omul ala in mana si de ce? O manusa? Ea mai lipsea?…

Ce mi-a placut mie in primul si in primul rand in Rijksmuseum? Un cabinet pe care l-am ochit din prima ca fiind opera maestrilor florentini – doar ei ar fi putut crea o astfel de comoara de „pietre dure” – intarsii din pietre semipretioase. Avem si noi cateva in sala tronului de la Peles – niste minuni!

Si alte intarsii, de data aceasta din lemn, intr-un cabinet Boulle de secol XVII-XVIII pe care cu tot dragul l-as fi luat acasa, daca nu tot, macar un sertar-doua;

si intr-un alt cabinet, de aceasta data opera spectaculoasa de marchetarie a unui artist local genial din aceeasi epoca, Jan van Mekeren – de departe acestui cabinet i-am facut mai multe fotografii decat oricarui alt exponat din muzeu.

Altfel, multe exponate din portelan, in special productia locala a oraselului Delft – neaparat de citit o alta carte a Simonei van der Vlugt, „Albastrul din miez de noapte„, pentru a veni in contact cu epoca in care Olanda a inceput sa produca propriul portelan alb-albastru, de inspiratie orientala.

M-a impresionat si faptul ca in muzeu apar obiecte, superb lucrate, a caror utilitate pur si simplu s-a pierdut de-a lungul secolelor – se presupune doar ca faceau obiectul unor jocuri de societate. Mister, deci…

Plus o colectie de bijuterii din perioada art nouveau care….

Si ce mi-a mai placut in Rijksmuseum? Nu, cum am spus, operele grandioase ale lui Rembrandt comandate de potentatii vremii, caci, evident, nu oricine isi permitea „sa se traga in poza” la Rembrandt. Ci cinci tabouri mici, cu fundal intunecat, ale unui pictor tot de secol XVII-XVIII de care nu mai auzisem dar de care m-am indragostit iremediabil: Adriaen Coorte. Contrastul dintre acel fundal intunecat si stralucirea culorilor, transparenta acelor agrise…

Una din marile bucurii de a doua zi, cand am vizitat Haga avand ca scop principal vizitarea Mauritshuis, muzeul de mici dimensiuni dar cu mari capodopere unde mergeam sa vedem „Fata cu cercel de perla” a lui Jonannes Vermeer si „Sticletele” lui Carel Fabritius, a fost reintalnirea cu operele lui Coorte – muzeul din Haga gazduieste la randul sau trei opere ale acestui pictor: aceleasi detalii incredibile, aceeasi finete, aceeasi stralucire… Am inteles ca operele sale se afla si in colectii private. Cum o fi sa ai acasa asa ceva?…

Intalnirea cu „Fata cu cercel de perla„, pe care mi-o dorisem de cand citisem cartea cu acelasi nume a lui Tracy Chevalier si mai ales de cand vazusem ecranizarea sa cu Scarlett Johansson si Colin Firth (filmul pentru care am cea mai mare admiratie din tot ce am vazut intr-o viata – practic nu exista cadru din film care sa nu poata fi tiparit si pus in rama, o opera de arta in sine) mi-a produs insa o dezamagire – se pare ca nu se stie cine a pozat pentru acel portret – posibil ca persoana respectiva sa nici nu fi fost una reala. Cu atat mai mare insa admiratia pentru Tracy Chevalier, care reuseste sa brodeze o poveste in spatele operelor de arta de la care porneste (de citit si „Doamna si licornul„, inspirata de celebrele tapiserii gazduite de Muzeul Cluny, considerate de unii drept cea mai grandioasa opera de arta a Evului Mediu; nu pot sa nu mentionez aici un alt set de tapiserii cu unicorni, pare-se contemporan celui din Paris – acesta aflat insa la Muzeul Metropolitan din New York – eu am aflat tarziu de el – ambele seturi inconjurate de un adanc mister). Scuzati divagatia.

„Sticletele” mi-a devenit cunoscut si el dintr-o carte, scrierea cu acelasi nume, premiata cu un premiu Pulitzer, a Donnei Tartt; si ea ecranizata, cu Nicole Kidman intr-unul din roluri. Admirand mica pictura, aparent atat de moderna ca tematica, atmosfera si simplitate, comparativ cu opulenta marii majoritati a operelor din epoca, nu iti poti stapani regretele legate de destinul tragic al acestui elev al lui Rembrandt, pierit impreuna cu majoritatea operelor sale in explozia magaziei de praf de pusca din Delft. Nu vom cunoaste niciodata acele opere distruse, nici ce ar mai fi putut crea artistul, disparut la doar 32 de ani.

Micul muzeu gazduieste si unul dintre putinele peisaje pictate de Vermeer: „O vedere asupra Delft-ului„.

La data vizitei noastre Mauritshuis, considerat cel mai frumos muzeu al Tarilor de Jos, celebra, printr-o expozitie separata de cea permanenta, naturile moarte cu flori, in special, evident, lalele. Asa am descoperit ca printre pictorii flamanzi din epoca s-au numarat si artiste femei, cel putin la fel de talentate ca si confratii lor, cum ar fi, iata, Clara Peeters.

Celebrarea a inclus si acoperirea fatadei muzeului cu ghirlande de flori, si acoperirea unora din peretii expozitiei cu tapet facut din… lalele.

Trebuie sa-i fac insa dreptate acum si lui Rembrandt: aici am gasit singura sa opera care chiar mi-a placut, „Portretul a doi barbati negri„, pictat spre sfarsitul vietii sale, cand comezile din partea clasei avute nu se mai aratau – departe de toate zorzoanele si opulenta, aceasta opera reuseste in sfarsit sa transmita o emotie.

Si ajungem la ceva ce mi-a atras atentia si in Rijsksmuseum dar mai ales aici, in Mauritshuis, in fosta resedinta a unui guvernator al coloniei olandeze care era atunci Brazilia, imbogatit mai ales din comertul cu sclavi. Spre deosebire de alte muzee din alte foste imperii, olandezii cel putin isi pun razbit cenusa in cap pentru acea epoca de aur, in care aurul ca atare provenea din comertul cu scalvi si exploatarea sangeroasa a acestora si a coloniilor. Nu exista pictura cu peisaje exotice sau una in care sa apara persoane de culoare sau fauna exotica fara ca explicatia atasata sa nu contina si trimiteri la epoca sclavagimului si nedreptatile facute acelor teritorii si acelor oameni. Bun si atat; dar… o fi de ajuns? Evident, de ajuns nu are cum sa mai fie – oamenii aceia sunt dusi demult, vietile lor au fost zdrobite, mortile lor…

Odata iesite din muzeu am intors capul – deasupra locuintei somptuoase de secol XVII, supranumita in epoca „Palatul Zaharului”, caci si de acolo provenea averea proprietarului, se desfasura contrastant panorama zgarie-norilor contemporani – alte vremuri, alte gusturi.