In conditiile in care am dorit sa inghesuim vizitarea a cate doua orasele pe seara, era evident ca totul nu se putea desfasura decat pe repede inainte iar la final totul avea sa se amestece in amintirile noastre, asa incat ceea ce pot sa trag ca si concluzie atat pentru Delft, Utrecht si Haarlem cat si pentru (cred – era intuneric deja cand am ajuns si nu am ramas nici macar cu o fotografie) Leiden, este ca in fiecare dintre ele am vazut cele de mai sus: o catedrala, o primarie, un magazin cu branza – primele doua doar din exterior, ultimul, cateodata, si din interior. In multe locuri am vazut si canale, cateodata si vreo moara de vant, eternul simbol al Olandei – pe langa sabotii de lemn si lalele. Nu se poate sa le ai pe toate sau, cand chiar iti iese, va trebui sa te multumesti cu cate putin din orice.

Din Haga se poate ajunge in Delft direct cu tramvaiul, cale de 20 de minute. Nu pot sa „plec” insa din Haga fara a pomeni pranzul luat acolo – nu e frumos sa te lauzi cu ce ai mancat si baut dar, cand este… este! O zi cu soare, lumea la terase, ai deci ocazia sa vezi ce au prin farfurii si, cand ajungem in dreptul terasei Jamey Bennett (fost spion britanic, inteleg), decizia este luata cu unanimitate de voturi! Cu placere am reveni, oricand!

Deci: Delft. Eu avand o aplecare catre ceea ce familia mea numeste „cioboroace” – a se citi obiecte frumoase din portelan, tanjeam de mult (a se citi vreo 20-30 de ani) sa ajung in locul de nastere a portelanului olandez. Si, evident, cartea „Albastrul din miez de noapte” a Simonei van der Vlugt nu facuse decat sa puna paie pe foc. Albastrul la care se refera este cel care decoreaza portelanul olandez, iar cartea surprinde exact epoca nasterii respectivului mestesug pe acele meleaguri.

Ca ne aflam pe taramul portelanului e foarte clar de la intrarea in oras: o alee marginita de stalpi din … portelan, decorati cu vestitele motive albastre de inspiratie orientala, ne intampina de indata ce descindem.

Singura manufactura care supravietuieste din cele care existau in secolul al XVII-lea este De Candelaer, care inteleg ca ar insemna Ulciorul. Un atelier/ magazin al manufacturii se afla chiar la piciorul catedralei si am putut vedea chiar un artist la treaba. Toate obiectele sunt pictate manual si preturile sunt pe masura; noi nu ne-am putut atinge de absolut nimic.

Fiind insa chitita sa nu plec din Delft fara a-mi fi luat si eu macar o chestiuta, acolo, ceva, am continuat sa intru in celelalte magazine de portelan aflate in preajma catedralei – care, nefiind ele la fel de faimoase ca si vecinul lor, s-au dovedit un pic mai prietenoase. Dar doar un pic.

Daca scriind despre Belgia vorbeam despre ciocolata rosie, verde si albastra, ei bine in Tarile de Jos acestea sunt culorile pentru… branza. Da: branza albastra cu gust de levantica, verde cu gust de pesto, rosie cu gust de carnati, plus branza cu gust de trufe, gust de bere, branza cu miere… (Ceea ce la ei se cheama branza e ceea ce se cheama la noi cascaval, telemea nu am vazut.) Si branza respectiva chiar are gust de bere, levantica etc. Si este absolut delicioasa. (Si oricum trebuia sa incercam, nu?, conform stramosescului „sa nu murim prosti!”) Si asa ne-am transformat safe-ul din camera intr-un curcubeu… Iar magazinele care vand branzeturi au si o gama foarte larga de … adaosuri de servit impreuna cu branza: mustar (si el cu miere, cu merisoare, cu ardei iuti, balsamic…), maioneza (cu trufe, cu ardei, cu usturoi…), si ceea ce se numeste pur-si-simplu dip (ceva prin care sa treci branza: pe baza de smochine, de ananas, de caise, bere, anason, vin…). E si mancatul branzei o arta, nu merge asa, oricum…

Delft este si el plin de canale ca si Amsterdam. Cladirile de pe maluri sunt insa mai joase si mai luminoase.

Intreaga atmosfera este mai placuta, mai relaxata. Uitandu-ma acum la fotografii imi dau seama ca sigur ajuta si faptul ca s-a optat pentru vopsirea in alb a podetelor si garduletelor de pe marginea canalelor.

Mi-as fi dorit sa petrec mai mult timp in Delft, dar chiar si timpul petrecut, plus ajutorul dat de caile ferate olandeze, care ne anulasera trenul pe care planuiseram sa il luam la plecare, ne-au facut sa nu ajungem sa vedem Leiden decat pe intuneric.

A doua zi – Utrecht; ajungem si acolo in intarziere, dupa o prima jumatate de zi petrecuta in Amsterdam ca sa bifam ce nu apucaseram in debandada din Ziua Regelui, cand magazinele fusesera inchise.

Dupa ce ca am ajuns tarziu trebuie sa si mancam, e totusi pranzul – mai exact a fost pranzul. Nu reusim sa ne hotaram si cum timpul preseaza (trebuie sa ne intalnim cu niste prieteni si sa mergem impreuna sa intalnim alti prieteni in cea de-a doua destinatie a zilei, Haarlem), cedez si o las pe fiica mea sa aleaga. Ce putea alege, eu fiind pescariana?… Evident un restaurant numit „Meat & More” decorat lugubru cu carcase de porc/ vita, care pare ca este simultan si macelarie – cat asteptam mancarea am vazut persoane plecand cu carne cruda. Clienti la mese nu prea sunt, o fi si ora cam tarzie, oricum recomand locul, care serveste din fericire si peste: mancarii nu am avut ce-i reprosa, iar serviciul a fost extrem de prietenos.

Din Utrecht din pacate raman doar cu acest restaurant si cu imaginea canalelor cu maluri duble (un mal la nivelul strazii si un altul la nivelul apei, cu terase si magazine) vazute din fuga calului, in timp ce ne grabim sa ajungem la….

Haarlem. Orasul este vestit pentru gradinile sale, evident inchise la acea ora – reusim sa o intrevedem doar pe una, printre gratiile gardului. Apucam sa facem o plimbare pe strazi, vedem si o moara de vant; si un stabiliment cu felinare rosii, la care ne amuza prezenta la intrare a unor turnicheti ca la metrou, mai inalti insa decat un stat de om, pentru corecta masurare, presupun, a traficului de clienti – ca sa nu fie discutii.

Multe cladiri vechi de secole, o catedrala cu o cupola ca o dantela alba…

Se face din ce in ce mai frig, asa incat ne retragem in final intr-un local pentru cina si, mai ales, pentru discutii. Nu ne-am mai vazut de multi, multi ani…