Premiul Pulitzer 2023. Si ne-am putea opri aici, nu?

„Pentru copiii care se trezesc infometati in acele locuri intunecate in fiecare zi, care si-au pierdut familiile din cauza saraciei si a analgezicelor, ai caror lucratori de caz le tot pierd dosarele, care se simt invizibili sau care si-ar dori sa fie astfel: cartea aceasta e pentru voi.” Aceasta este dedicatia autoarei, de la finalul capitolului de multumiri.

Dar cartea este inca si mai complexa decat atat. Este despre o fata a Americii pe care cu greu as fi crezut-o posibila in zilele noastre, dar dupa ce am citit „Invatare” a Tarei Westover nu prea mai pot fi socata; despre imensa problema a drogurilor – dar iarasi, dupa ce ai citit „Un rau lung si luminos” a lui Liz Moore…

Despre o populatie despre care eu nu auzisem – melungeon – cei care numara inaintasi apartinand unui mix de trei rase: europeni, nativi americani si africani; despre rednecks, despre care mai auzisem/ hillibilly – parca si de ei auzisem… Greu sa cuprinzi in cateva cuvinte aceasta carte. Care, sa nu uitam, reuseste sa fie, pe langa cutremuratoare, si captivanta. Si in foarte multe locuri ironica. („Oamenilor le place la nebunie sa creada in pericol, atat timp cat tu esti cel pe care il pandeste si ei sunt cei care spun „Doame fereste!„”)

Pe scurt, am mai adugat pe cineva pe lista autorilor preferati. (La noi au aparut, din cate stiu, si alte doua carti ale autoarei: „Lacuna” si „Sub cerul liber stam in lumina”. )

Uitandu-ma la fragmentele pe care le-am marcat in timp ce citeam, vad acum ca acestea o iau in doua directii: trairile copiilor orfani, neglijati, exploatati si nostalgia, fara a o idealiza insa, pentru viata aproape de natura, in zonele rurale din care insasi autoarea provine si unde isi petrece viata.

„Mi-am lipit capul de geam ca sa nu ma vada nimeni daca imi dadeau lacrimile. Asta eram acum eu, pentru totdeauna? Ocupam un loc unde oamenii si-ar fi dorit sa nu fiu? Candva fusesem ceva si apoi ma acrisem, ca laptele. (…) O bucata stricata de placinta americana pe care toata lumea ar vrea s-o vada, stiti voi, aruncata.„

„Eu eram nepoftitul acasa la June. E un sentiment care se tine dupa tine ca un miros. (…) asa ceva nu se duce cu apa. Te obisnuiesti, nu in sensul bun, in asa masura incat ti se pare uneori ca toata lumea este un loc unde nu ai fost invitat. Daca ati trait asta, stiti cum e. Daca nu, cred ca aveti o viata reusita.”

„Un pamant pe care sa stai, asta e baza noastra. Punga cu dovlecei varatici si fasole pastai pe care ti-o da oricine din gradina si tot asa. Balansoarele de pe veranda, unde bunicutele se strang si tricoteaza haine pentru viitorii bebelusi ai fetelor de liceu insarcinate. Sandviciurile pe care le fac doamnele de la biserica si le dau copiilor infometati pentru sfarsitul de saptamana. Farfurii acoperite la inmormantare, muzica de estrada la nunta, o mana de ajutor la culesul tutunului. Doar vorbeam despre toate acestea si mi se si facea dor de viata cu usi care nu se incuie...”

„Voiam sa ma duc acasa. Si nu aveam casa, dar e o dorinta cu care ramai, chiar cand locul nu mai exista. „