Iti trebuie mult curaj sa te apuci sa comentezi tu, cu vorbele tale de zi cu zi, o carte precum „Cei care cumpara stele” – pentru ca vei sfasia tesatura de culori, straluciri, miresme si vise a Ancai Mizumschi, poeta care scrie si o proza cel putin la fel de frumoasa ca o poezie.
Insa trebuie sa o fac, cu ce mijloace am la indemana, pentru ca de la aceasta carte, pe care chiar am citit-o „ca pe apa”, la care am tanjit sa ma reintorc la fiecare sfarsit de zi ca sa ma scufund in lumea sa miraculoasa, ei bine, de la aceasta carte nu-mi pot lua ramas bun fara a vorbi despre ea.
Eu nu auzisem de autoare, am primit cartea de la un suflet sensibil; multe, multe multumiri! Si am crezut la inceput, dat fiind titlul, pe care l-am luat (ce greseala, ce blasfemie!..) la propriu, ca va fi o poveste de dragoste contemporana, nu? Auzisem si eu ca e posibil „sa cumperi” si sa oferi o stea.
Dar … nici vorba. Nu vreau sa va rapesc placerea descoperirii cartii; stiu insa ca orice as scrie eu sau oricine altcineva despre cartea aceasta, tot nu va avea cum sa egaleze nicio frantura din emotia citirii cartii ca atare. Deci: nu e vorba despre vreo poveste contemporana, suntem, zic, la final de secol XVI – atat cat mi-am putut da seama, punand cap la cap diverse, sultana Havva din carte ar fi de fapt sultana Nurbanu, sotia supravietuitoare a lui Selim al II-lea, fiul lui Soliman Magnificul; Selim apare si el, nenumit, in carte, avand insa aici un sfarsit cu totul diferit de cel al personajului real si niste preocupari mult mai inalte, legate in pricipal de legea fratricida practicata in dinastia Osman. Ceea ce mi-a amintit de vizitarea datatoare de fiori reci in Istanbul, langa Sfanta Sofia, a mausoleului lui Murad (singurul care apare in carte cu numele sau) al III-lea, fiul lui Selim, care odihneste in compania tragica a celor 19 urmasi ai sai ucisi in aceeasi noapte, la ordinul fratelui lor mai mare, devenit sultan sub numele de Mehmet al III-lea – sangele membrilor familiei sultanului neputand fi varsat, acestia erau in schimb numai buni de sugrumat, la fiecare urcare pe tron a unui nou sultan. Clar viata era mult mai linistita in timpurile acelea daca nu faceai parte din familia imperiala. Oare cum va fi fost sa traiesti nu cu sabia deasupra capului, cum se zice, ci cu latul la gat zi de zi, cum va fi fost sa aduci pe lume printi carora sa le stii din prima zi o astfel de soarta?
Cartea ne poarta deci in Istanbul (pe care mi s-a facut acum foarte dor sa il revad, dupa 22 de ani; si mi s-a facut dor si sa recitesc „Ucenicul arhitect” al lui Elif Shafak; si de fapt sa citesc orice carte a ei inca necitita; sau orice carte care te trimite in Istanbul sau in epoca – mi-am amintit si de cartile copilariei, lecturile istorice fermecate ale Rodicai Ojog Brasoveanu, cu aceeasi aroma de veac vechi); ne poarta in Genova; in Tibet; in China. Si tot cartea mi-a readus in minte locuri in care am avut si eu ocazia sa pun piciorul si pe care mi le perind acum prin amintiri colorate: pe langa Genova – La Spezia, Porto Venere, Vernazza; apoi Bodrum, Kerkyra…
Despre ce mai este cartea? Despre amestecul de culturi, limbi, obiceiuri si credinte care era Instanbulul, despre dependente (de opiu, de mancaruri), despre plecarea de acasa a copiilor crescuti mari, despre astrologie si matematica, talismane, pietre pretioase, tesaturi miraculoase, harti, calatorii… Iar pe langa sultani si sultane, despre oameni „obisnuiti”, fiecare cu talentele sale mai mult sau mai putin ascunse: un aurar, un astrolog matematician, calugarite, negustori, o tesatoare, un hangiu…
„Constantinopolului nu ii pasa de nimeni. Nici macar de sultan. Sultanii se schimbau, slujbasii, meseriasii de rand, cersetorii si scribii mureau nestiuti, calatorii veneau si plecau, iar marele oras mergea inainte, prin veacuri, inghitindu-i pe toti deopotriva – oameni si trasuri, poduri si temnite, santuri, porti si vanzatori ambulanti, palate si cismele.„
Dar ce e pana la urma, veti zice, cu stelele din titlu? M-am intrebat si eu, terminand cartea. Si acum stiti cum este cu poezia – pentru ca in aceasta carte e mult mai multa poezie decat proza: fiecare intelege ce vrea. Eu cred ca, foarte poetic exprimat de autoare, ar fi vorba despre cautarea nemuririi. Iar acela care in final o „gaseste” nu va fi sultanul ajutat de giuvaiergii si astrologi, ci un personaj aflat pe o treapta mult mai joasa: chiar daca istoria pare sa nu-i fi pastrat numele (cel putin nu pe internet) inventatorului sistemului naval de semnalizare cu fanioane, acest sistem ramane in uz si astazi, la distanta de aproape jumatate de mileniu.