„DOAMNA DE LA RITZ” – MELANIE BENJAMIN

M-am dus in urma sa vad cat a trecut de cand promiteam sa citesc cartea (cea mai noua pe atunci a) lui Melanie Benjamin, „Doamna de la Ritz”. Nu au trecut „decat” doi ani (si ceva), dar, in sfarsit, am izbandit. Cum se spune, „prea multe carti, prea putin timp”.

Ma asteptam sa ma intalnesc in carte cu Coco Chanel, locatara celebra de la Ritz. Si am intalnit-o – in ipostaza sa cea mai putin fericita, de colaborationista si spion nazist. L-am intalnit putin si pe Hemingway, venit sa „elibereze” barul celebrului hotel de niste nemti care, la momentul sosirii sale, nimerisera deja si singuri drumul inapoi spre Berlin.

Doamna de la Ritz nu este insa Coco Chanel si nici macar vreo frantuzoaica, ci o tanara starleta americanca, Blanche, vijelios casatorita cu directorul hotelului, Claude Auzello – ambii personaje reale, cartea fiindu-le dedicata. Nu voi da detalii ale vietii lor neasteptat de tumultoase si nici nu voi pomeni sfarsitul lor tragic. Evit sa dau spoiler.

Cartea aduce in discutie si tema colaborationismului, ceea ce m-a dus cu gandul la „Zmeiele de hartie” ale lui Romain Gary: unde anume un aparent colaborationism devine in fapt o forma de patriotism, de incercare de pastrare a insemnelor unei culturi si ale mandriei nationale?

„… a inceput sa inteleaga cat de incalcite erau lucrurile, cate aveau sa faca parizienii zi dupa zi, cate intrebari aveau sa-si puna fara sa stie raspunsul corect. Dar daca faceai o alegere gresita, mai mult ca sigur ca aveai sa fii aruncat in inchisoare timp de cateva zile. Ori mai rau. Iar daca luai ceea ce parea a fi decizia corecta in momentul de fata, nu cumva vei da socoteala mai tarziu?”

Efectul Ocupatiei asupra spiritului francez si a orasului insusi te marcheaza in carte:

„Cat ar parea de ciudat, lucrurile astea au patruns in constiinta parizienilor, chiar in discutiile lor. Asta e situatia. Ii paste pericolul de a deveni imuni la ororile din jur. Este efectul Ocupatiei: te macina pe dinauntru pana ce te obisnuiesti cu raul. Pana cand nici nu mai stii ce inseamna. Necum sa-l mai recunosti.”

„Cauta Parisul de care s-a indragostit, insa nu e usor sa-l gaseasca. Zidurile si cladirile poarta urme de gloante, asemenea unor ciupituri de varsat, ferestrele si felinarele sunt sparte, pe alocuri se mai vad baricade din sarma ghimpata, unde membrii Rezistentei s-au hotarat sa-i atace pe nemtii cuprinsi de panica, fara sa mai astepte sosirea Aliatilor. Placutele cu numele scrise in germana si franceza inca mai sunt pe ziduri, insa cuvintele nemtesti au fost acoperite cu vopsea. Muzeele, de exemplu Luvrul, sunt spatii vaste, rasunand a gol; mult prea multe tablouri si sculpturi lipsesc, jefuite de nemti. Cine stie daca vor fi inapoiate vreodata?

La fel ca oamenii care nu se vor mai intoarce.”

Permeabilitatea rasei umane la rau – tema mi-a amintit de „Diavolul si domnisoara Prym” a lui Coelho. Si de mai recent citita „Fiica Reichului/ Oameni ca noi” a Louisei Fein. Pana unde suntem dispusi sa lasam frica si oportunismul sa ne poarte departe de propriile principii si valori, dincolo de bine, dincolo de umanitate? Cum putem trai cu ochii si urechile astupate, ca maimutele ce ilustreaza legea Omerta a Mafiei: „cine n-aude, nu vede si tace, o mie de ani traieste-n pace”?

Mai am trei carti ale Melaniei Benjamin de citit – in ritmul asta, ne mai auzim peste vreo sase ani… Nu ca nu ar merita autoarea mai multa dedicatie din partea mea. Dar, cum spuneam, „prea multe carti…”