Asa cum nu auzisem despre activitatea din timpul Ocupatiei a sotilor Auzello („Doamna de la Ritz” de Melanie Benjamin), asa nu auzisem niciodata despre Varian Fry, primul cetatean american (iar acestia sunt foarte putini) care a primit titlul de Drept intre Popoare din partea Statului Israelian. Te gandesti ca de la o varsta ti-a trecut macar pe la ureche cam totul, dar iata.

Sosit in Marsilia in august 1940 cu cateva mii de dolari ascunsi si o lista de circa doua sute de nume de intelectuali aflati si pe o alta lista, lista neagra a ocupantilor nazisti, Varian Fry are la dispozitie trei saptamani pentru a-i identifica pe cei de pe lista sa si a le facilita parasirea continentului.

Fry avea sa petreaca in final mai bine de un an in Franta si, prin mijloace mai mult sau mai putin ortodoxe, cu ajutorul mai multor persoane care si-au riscat libertatea si si-au pus la dispozitie resursele financiare, in pofida inclusiv a autoritatilor americane, a organizat fuga a circa doua mii de persoane ale caror vieti erau amenintate de autoritatile de la Vichy si de catre nazisti. Printre acestia: Claude Levi-Strauss, Max Ernst, André Breton, Hannah Arendt, Marc Chagall, Lion Feuchtwanger, fiii scriitorului Thomas Mann, Alma Mahler, Anna Seghers, Arthur Koestler, Jacques Hadamard, Valeriu Marcu si Otto Meyerhof. Trei sferturi dintre miile de persoane salvate de acest „Schindler din Franta” au fost evrei; acestora li se adauga circa 300 de soldati britanici recuperati din Franta ocupata.

Cartea este extrem de bine documentata si va va purta, printre altele, in interiorul Vilei Air Bel, unde Fry a reusit sa ascunda vreme indelungata persoane cautate de autoritati. In septembrie 1941 Varian Fry este „refulat” de autoritatile franceze. Va continua, prin scrierile sale, sa traga un semnal de alarma asupra destinului evreilor din Europa.

Acestea sunt faptele. Peste toate acestea autoarea a adaugat personajele fictive care creeaza actiunea de baza a cartii. Vazand recomandarea lui Andrew Sean Greer („Less„) pe coperta, nu ar fi trebuit sa vina ca o surpriza povestea de dragoste total neortodoxa pe care o creeaza Julie Orringer pentru ca, pe langa toate cele de mai sus, Varian Fry, desi casatorit de doua ori si tatal a doi copii, a fost, se pare, homosexual. Iar un portofoliu al fugii, asa cum este el descris in carte, nu a existat niciodata.

Dand deoparte si acest aspect, ceea ce ramane pentru mine este intrebarea: atunci cand poti salva pe cineva, cum poti decide cine traieste si pe cine lasi sa moara? Ca atunci cand, la local, arati cu degetul spre pestele din acvariul restaurantului. (Nu am putut niciodata.)

Si nu pot sa nu observ, adunand inclusiv cele mai recente doua carti terminate, rolul jucat de catre cetatenii straini in Franta ocupata : Blanche Auzello, Varian Fry si, dintr-o lectura anterioara, Nancy Wake („Eliberare” – Imogen Kealey). Ceea ce am citit despre rolul francezilor insisi in Rezistenta, imi dau seama, au fost doar fictiuni. Si acelea scrise de catre autori din afara Frantei (vezi „Privighetoarea” – Kristin Hannah). Mai putin „Copiii libertatii” a lui Marc Levy, care povesteste actiunile tatalui sau din Rezistenta, intr-un grup alcatuit insa din tineri in principal de alte nationalitati: evrei, italieni, romani, spanioli… al caror rol jucat in perioada Ocupatiei a fost, se pare, marginalizat ulterior de autoritatile franceze dornice sa-si recapate macar un strop din demnitatea nationala terfelita in anii Ocupatiei.

Si dand acum o cautare pe net gasesc doar carti scrise nu de autori francezi care, mai mult, vin sa demitizeze imaginea unei miscari centralizate de Rezistenta, asa cum a fost ea vehiculata. Oare de ce aceasta lipsa de apetit din partea autorilor francezi pentru respectivul episod din viata Frantei? O sa mai caut.