„Cartea Vrajita Super-Extra-Tare cu De Toate.”

Daca ar fi sa va propuneti sa cititi doar o carte intr-un an, „Cetatea Cucului din Nori” ar trebui, zic eu acum, sa fie acea carte. Este, pentru mine, cea mai frumoasa declaratie de dragoste inchinata cartilor, povestilor, imaginatiei. Si celor care slujesc in lumea lor: „Bibliotecarilor de ieri, de azi si din anii ce vor veni.”

Fiecare din firele epice, soarta fiecarui personaj, ar putea fi o carte in sine, ajungi sa traiesti dramele fiecarei vieti in parte, sa calatoresti in timp si spatiu. O carte cinematografica.

In plus fata de toate acestea si cel putin la fel de important pentru mine, am descoperit acum in autor o persoana preocupata de soarta planetei si un mare iubitor de animale. (Scenele in care apar Atena, Copac, Clar de Luna, Prietena-de-Nadejde sunt cele care iti ating inima si iti umezesc ochii.)

Cartea m-a dus astfel cu gandul si spre una foarte recent terminata, „Pandora„, cartea de debut a lui Susan Stokes-Chapman, unde cel care mi-a incalzit sufletul a fost Hermes, o cotofana. Si tot in „Pandora” am gasit pentru prima oara o idee pe care, iata, am regasit-o la scurta vreme si aici, in „Cetatea Cucului din Nori„: sa fi fost speranta, singura ramasa pe fundul cutiei Pandorei, nu un dar, ci tot un blestem al zeilor?

Ajunsa aici mintea imi sare si la „Alchimistul” lui Coelho, al carui personaj pleaca si el, ca si unul din personajele cheie ale „Cetatii…”, sa caute departe doar pentru a gasi ceea ce cauta… aproape.

„De ce oi fi plecat? Ce-o fi cu obsesia asta sa fiu in alta parte, sa caut mereu noutatea? Sa fie speranta un blestem, ultimul rau din cutia Pandorei?

Zbori pana hat, la capatul stelelor, si nu vrei decat sa te intorci acasa...”

De-abia iesisem din Constantinopolul miraculos al „Celor care cumpara stele” si iata-ma inapoi, de data asta chiar in preajma caderii sale.

„… in prima piata care le iese in cale, un vanzator coace deja turte umplute cu branza, miere si foi de dafin… pe langa Biserica Sfanta Barbara si prin alta piata mai mare, ticsita de carute, stofe si vase largi la gura, umplute cu ulei, unde un tocilar isi asaza roata, o femeie ridica panza de pe o colivie, un copil duce buchete de trandafiri de octombrie, strada e napadita de cai si magari, genovezi si georgieni, evrei si pisani, diaconi si calugarite, zarafi, muzicieni si mesageri, doi jucatori care arunca deja zaruri din coarne de bou, un notar ducand cu el acte, un nobil zabovind la o taraba in timp ce o sluga ii tine umbrela de soare sus deasupra capului…” Esti si tu acolo, sub cerul trandafiriu al unui Constantinopol de secol XV.

Aflati de o parte si de cealalta a zidurilor, Ana si Omeir sunt doar doua din personajele cartii. La aproape o jumatate de secol distanta ne intalnim si cu Zeno (Zenodot = primul dintre bibliotecarii celebrei biblioteci din Alexandria) si apoi cu Seymour, si, la alte doua generatii in viitor, cu Konstance (o alta „copila„, la circa 700 de ani distanta in timp de prima; nu intamplator, banuiesc, botezata in carte cu numele vechii cetati) si a sa Sybil (sibila=proorocita in mitologia greaca). Destinele lor, unite de un vechi manuscris.

Recunosc ca m-am uitat la carte, pe raftul librariei, cam stramb: dupa ce fusesem fermecata de „Toata lumina pe care nu o putem vedea”, a doua carte publicata la noi a autorului laureat cu Premiul Pulitzer – „Despre Grace” – nu reusise sa ma duca in acelasi loc. Dar daca e ceva care sa ma determine sa cumpar o carte, este sa aflu ca ea vorbeste despre… carti. Si daca este vorba si de misterul unor texte vechi… eu nu voi pleca din librarie cu mana goala.

„Un loc de odihna. Un text – o carte – e un loc unde se odihnesc amintirile oamenilor din alte vremuri. Un mod prin care amintirea dainuie dupa ce sufletul trece dincolo.”

„… stii povestea lui Noe si a fiilor lui? Cum au adunat de toate pe corabia lor, ca sa ia lumea de la capat? Vreme de o mie de ani, orasul tau, capitala asta in ruine… a fost asemeni arcei. Numai ca stii tu ce a adunat bunul Dumnezeu in corabia asta, in loc de perechi din toate vietuitoarele pamantului? Carti… Si banui cumva care-i potopul, in povestea noastra despre Noe si corabia cartilor? Timpul. Zi dupa zi, an dupa an, timpul sterge cartile vechi din lume. … Un staret tafnos, un calugar neindemanatic, un invadator barbar, o lumanare rasturnata, un vierme infometat – si de toate secolele alea se alege praful…. Arca s-a izbit de stanci, copila. Si o inghite marea.”

„Fiecare dintre cartile astea, copila, e o usa, o poarta spre alte vremuri, alte locuri. Ai toata viata inainte si ale tale sunt cat vei trai. Nu crezi ca va fi de-ajuns?”

„… poate ca in cartile vechi chiar gasesti magie neagra. Poate ca atata vreme cat va avea randuri pe care sa i le citeasca surorii ei, cata vreme Eton isi va continua calatoria smintita, zburand prin nori spre visul sau, portile orasului vor rezista; poate ca moartea va ramane in fata usii lor inca o zi.„

Despre ce mai este cartea? Despre conditia umana…

„De cand exista specia noastra, noi oamenii am incercat, fie prin medicina si tehnologie, fie prin acumulare de putere si bunuri, fie prin a spune povesti, sa invingem moartea. Nimeni n-a reusit vreodata.” (Si ne intoarcem iarasi, iata, la „Cei care cumpara stele„.)

… despre nestatornicie…

„In fiecare zi se face dimineata si presupui ca va fi la fel ca acea de dinainte – ca vei fi in siguranta, ca familia ta va fi vie, ca veti fi impreuna, ca viata va ramane in mare parte ca si pana atunci. Numai ca vine un moment care schimba tot.”

„Lucrurile din lumea asta care par statornice, copila – munti, titluri, imperii – permanenta lor e doar o iluzie. Credem noi ca-s trainice, dar asta numai pentru ca vietile noastre sunt atat de scurte.”

… despre, spuneam, salvarea planetei si protectia animalelor…

„E gata sa moara pentru asta? Ca sa dea glas nenumaratelor fapturi pe care oamenii le-au ras de pe fata pamantului? Ca sa apere clauza celor fara glas? Nu asta face un erou? Un erou lupta pentru cei care nu pot lupta singuri.”

„-Dac-ar fi a mea Cetatea Cucului-din-Nori? … Animalele ar fi tratate ca oamenii.

–Dac-ar fi a mea Cetatea Cucului-din-Nori?… N-ar mai exista seceta. Ar ploua in fiecare noapte. Cat vezi cu ochii ar fi numai copaci verzi. Si paraie mari si reci.”

… despre limbi vechi, bibliotecari, copisti, traducatori…

„Dintre toate nebuniile pe care le facem noi, oamenii… poate ca nimic nu e mai umil sau mai nobil decat incercarea de a traduce limbile moarte. Nu stim cum suna limba vechilor greci; abia cartografiem cuvintele lor peste ale noastre; suntem condamnati la esec de la bun inceput. Dar incercarea asta… stradania de a transporta un lucru peste rau din malul istoriei in epoca noastra, in limba noastra – asta e cea mai frumoasa lupta cu morile de vant.„

„Daca despoi pana la os cuvintele pe care le stii deja,… de obicei o sa-ti ramana pe fundul oalei anticii, care se uita si ei lung la tine.” Si asa am aflat – cred – ca denumirea Bisericii Catolice vine in fapt din… grecul katholikon = sobor.

…despre zei vechi si noi (tulburatoare descrierea zeitei Atena, antica pazitoare a intelepciunii si, in paralel, a lui Sybil, inteligenta artificiala)…

… despre bucuriile simple…

„Turma mea, un vin ieftin, o baie, asta-i toata magia de care are trebuinta un pastor neghiob. „Ca mare-i suferinta inteleptului si mare-i intelepciunea nestiutorului„…”

… despre utopii…

„…deasupra cetatii din nori, unde nimeni nu duce lipsa de nimic si nu cunoaste suferinta, si fiecare zi straluceste precum primele zile de la zamislirea lumii”

… despre mine…

„Daca o poveste e spusa suficient de bine, cat timp o asculti evadezi din capcana.” M-am revazut in urma cu aproape douazeci de ani, ghemuita noaptea la capatul unui pat de spital in care zacea, cu o sabie a lui Damocles deasupra capului, cineva drag, incercand sa citesc la lumina ce se strecura, prin ferestruica usii rezervei de spital, de pe holul luminat. Acelea erau singurele momente cand, pentru putin timp, reuseam sa ma rup din acea realitate; talentului captivant de povestitor al lui Dan Brown, cu al sau „Ingeri si demoni„, ii datorez si acum acele clipe salvatoare.

Si m-am revazut in vremurile Pandemiei, parcurgand, asemenea lui Konstance, virtual, strazi ale unor orase devenite interzise.

… despre Nostos. „Intoarcerea acasa, sosirea la liman.” Si iata cum mi-a reaparut brusc in fata imaginea cea mai draga mie din Creta.

… despre a descoperi ca nu esti singur in „ciudatenia” ta

„… ceea ce isi aminteste acum, e ca in clipa cand bradul se prabusise, trunchiul ii explodase iar aerul se incarcase brusc cu mirosul patrunzator si intens de lemn rupt, el nu simtise bucurie, ci tristete. … privind cum se pravaleau peste tufele de la poale crengi care generatii de-a randul nu cunoscusera decat lumina stelelor, zapada si corbii… simtise un soi de disperare si intuise ca nici macar la varsta lui nu se cadea sa-si exprime emotiile, era mai bine sa le ascunda… E ceva stramb la un copil care se simte mai legat de alte vietuitoare decat de oameni.”

„… de cand ma stiu, tovarasii mei cei mai credinciosi nu vorbesc pe limba mea.”

As putea spune, glumind desigur, ca aceasta este si o carte despre… ziua mea. Sunt nascuta pe 29 mai, aceeasi data la care, acum 570 de ani, avea loc Cucerirea Constantinopolului (fix o jumatate de secol mai tarziu, la aceeasi data, avea loc o alta cucerire, una nesangeroasa – cucerirea Everestului. )

Da, stiu, am scris mult, am scos multe citate, dar, asa cum spuneam, aceasta este „Cartea Vrajita Super-Extra-Tare cu De Toate.”