Intr-adevar o autobiografie culinara, asa cum este scris pe coperta – Stanley Tucci (pe care mi-l amintesc din „Diavolul se imbraca de la Prada” si „Shall We Dance” dar nu stiu de ce nu mi-l mai amintesc din „Julie si Julia” – de revazut, deci) ne plimba prin toata viata sa, incepand cu meniurile copilariei, continuand cu mesele care l-au marcat in varii locuri din lume si, evident, cu propriile prestatii gastronomice, impartasind generos retete (aparent) mai simple sau mai complicate – nu le-am incercat inca, dar mi-am notat cateva retete vegetariene. (Si, da, am balit cam tot timpul cat am citit cartea.)
Dar nu cele de mai sus reprezinta in primul rand farmecul cartii, ci atmosfera din timpul meselor pe care le descrie, onestitatea cu care ne introduce in familiile sale (cea a parintilor si chiar a bunicilor, cea a sa prezenta) si umorul sau.

„… dupa circa patruzeci de minute am servit cei mai buni pizzocheri pe care i-am facut si probabil ii voi face vreodata. Chiar si bunicul a devorat portia sa si mi-a spus ca erau perfecti.
Avea sa moara in noaptea aceea.
Glumesc.”
Si nu vreau sa dau spolier dar… cartea are de toate, inclusiv dramatism extrem. O sa vedeti.
Urmatorul fragment m-a dus cu gandul la o alta carte cu tematica gastronomica („O Delicatesa” a lui Muriel Barbery – carte devenita ea insasi o delicatesa, dat fiind ca nu mai e de gasit pe nicaieri si deci ma bucur cu atat mai mult ca am reusit sa pun mana la timp pe un exemplar) – da, iar imi fuge mintea la alte carti, dar am citit eu recent intr-o carte despre… citit (printre altele), ca ar fi de bine sa o iei pe campii in timp ce citesti. Deci:
”In fiecare zi, pe langa scoala mea, un vanzator ambulant vindea dintr-o roaba ceea ce era in esenta o versiune populara a schiacciatei, unsa din belsug cu ulei si acoperita cu cantitati enorme de sare, in mici plicuri de hartie cerata, unor grupuri de adolescenti pofticiosi care ii inmanau o pretioasa moneda de o suta de lire. Oricat de ieftina era aceasta din toate punctele de vedere, chiar si in ziua de azi, de cate ori mananc schiacciata sau foccacia sau oricare alta versiune a lipiei italiene, acea gustare de dupa orele de clasa este standardul de aur la care acestea sunt si vor fi intotdeaua raportate.”
Cred ca fiecare avem in minte gustul si imaginea unor mancaruri din copilarie ramase acolo, in amintire… Pentru mine sunt taiteii de casa ai bunicii, lasati sa se usuce la soare; cel mai bun pilaf mancat vreodata, in curtea bisericii din sat in ziua de hram, cu mesele si bancutele rudimentare din lemn intinse pentru toata lumea; cocoseii din zahar pe bat vanduti in zilele de targ si niste figurine pastelate dintr-un soi de bezea, foarte fragile, in forma de papusele sau caluti, vandute la noi in sat, pe care nu le-am mai intalnit nicaieri altundeva. Si carnea la garnita a bunicii, si ciorba ei de „pastai cu lapte” sau „buruieni cu lapte” (atunci cand inca nu aparusera tecile de fasole si acestea se inlocuiau cu loboda sau ce se mai gasea), cu tarhon – pe care nu am regasit-o la nimeni altcineva, in niciun restaurant si pe niciun site culinar.
”Am oale si tigai care au apartinut mamei mele si de care nu ma voi desparti niciodata, nu numai pentru ca „nimeni nu mai face acum asa ceva”, ci pentru ca imi aduc aminte de ea si de mancarurile extraordinare pe care le facea pentru familia noastra. Pierderea unor amintiri de familie este o pierdere personala foarte reala; sunt lucruri care nu vor putea fi inlocuite sau recreate vreodata. Dar probabil ca cele mai pretioase mosteniri sunt retetele de familie. Asemenea mostenirilor fizice, ele ne reamintesc noua din cine si de unde ne tragem si ofera celorlalti, intr-o imbucatura, istoria altor oameni, din alt loc si din alt timp.” Si asa am reusit sa inteleg si eu, in sfarsit, povestirea lui Eric Emmanuel Schmitt care da titlul volumului „Cea mai frumoasa carte din lume”. Nu glumesc. Am si scris pe blog la un moment dat ca nu intelesesem acea povestire. Acum… da. Si daca am ajuns aici, da, am si eu, atat de la mama cat si de la soacra mea, tavile lor vechi de facut cozonaci – care nu arata deloc convingator dar, atunci cand ambele au renuntat la framantatul cozonacilor, nevrand sa las sa piara si aceasta traditie la noi in familie (pentru ca in privinta tobelor, caltabosilor, ciorbei de burta si carnatilor de casa, pe mine nu ma prinzi), am preluat stafeta – cu toti acei panettone sau cozonaci comandati la cofetarie la care se poate apela acum. Si stateam acum si ma gandeam, eu gatind mai mult mancare mediteraneeana iar fiica mea, preferential, mancare asiatica (buna si asta, intr-o vreme cand gatesc mai mult… firmele de catering): iata cum incet-incet ne deschidem catre lumea larga, iar vechile retete si obiceiuri fac loc altora noi; iar din cele vechi, din ce in ce mai multe raman acolo… in trecut, alaturi de mainile dragi care ni le aduceau la masa.
Intr-o postare despre Monet scrisesem: „Ce blestem mai mare pentru un pictor al luminii cum a fost Monet? Poate doar acela de a-ti fi pierdut auzul atunci cand te numeai Beethoven.” Pot sa-l adaug acum pe lista ironiilor sortii si pe Stanley Tucci – veti intelege.
Citatul meu preferat din carte? Urmatorul fragment, dintr-un jurnal de lockdown al familiei Tucci: „Ma duc sa curat o baie sau doua, sa spal niste haine sau sa dau cu aspiratorul intr-un loc in care am mai dat cu trei ore in urma.” Nu veniti si pe aici, domnule Tucci? Daca mai si gatiti…