Inca de cand citisem „Din cer au cazut trei mere” am tot urmarit aparitia vreunei alte carti a autoarei; si iata ca asteptarea a luat sfarsit. „Simon„, cu o coperta la fel de frumoasa ca si „Din cer…„, a aceleiasi Angela Rotaru, a ajuns la mine. Am simtit nevoia sa ma laud cu cartea, de parca ar fi fost o realizare a mea proprie.

Am dat-o gata in putine zile. Desi nu contine atat de multe dezastre naturale sau ale istoriei ca si „Din cer...”, mie cartea mi-a parut inca mai dramatica. Unele intamplari din carte… o, Doamne! Fereasca Dumnezeu! Unele persoanaje, la fel: fereasca Dumnezeu! Intensitatea unuia dintre acestea – bunica Susannei – este atat de cumplita incat ma intreb daca nu cumva autoarea chiar a avut in fata un personaj real din propria viata.

Primele pagini ma facusera sa cred ca aceasta ar putea fi o carte usor umoristica – dar, exceptand primele pagini si ultimele, nu, nu e o carte umoristica.

Exceptand din nou ultimele pagini, nu este o carte cu amestecul de real si ireal intalnit in „Din cer…” (si da, nu m-am inselat, „Din cer…” chiar a fost inspirata de „Un veac de singuratate„, am citit ulterior intr-un interviu al autoarei.)

O carte complexa, cu descrieri minutioase, care, abordand un subiect ramas sensibil chiar si in zilele noastre, cand prea putine subiecte mai sunt sensibile – ma refer la adulter – reuseste sa-ti dea pana la final peste cap perceptia asupra personajelor principale. Iar Simon si, zic eu, mai ales Vardanus, apar in postura meritata de salvatori, intervenind, mai ales aceasta din urma, cateodata miraculos, in viata celor patru personaje feminine principale din carte.

Autoarea isi zugraveste cu duiosie orasul natal si acele descrieri sunt cele care dau caldura si exotism cartii: „…locuinte de piatra cu verande de sticla, livezi pe a caror panza albastruie se coceau aurii fructe de kaki si gutui; munti garboviti, istoviti peste vara de rasuflarea patrunzatoare a vanturilor; ochiul de sticla al lacului indepartat reflectand albastrul palid al cerului.”

Genul de carte care ramane cu tine si cu siguranta nu se uita usor.

Finalul m-a bulversat insa in asemenea masura incat, ca si in cazul lui „Virgin Blue” al lui Tracy Chevalier, am luat iarasi cartea la mana de cum am terminat-o: calcule, scheme, care dintre eroine era cu sapte ani mai mica decat Simon? Eliza? Ba nu, stai, ca trebuie sa fi fost cineva care murise?… Ani de nastere, nepoti, mici, mari, care, cu cine, cand?

Acum daca intamplator sau nu pe trei dintre iubirile lui Simon le cheama tot cu S (Silvia, Sofia, Susanna – nume destul de europene/ americane pentru un orasel armean, zic), daca are neaparat vreo semnificatie faptul ca pe personajul care da titlul cartii il cheama la fel ca pe fariseul in casa caruia Iisus ii da iertarea de pacate prostituatei anonime din Biblie?… zau daca stiu. Asta probabil numai autoarea…

Insa, plina de frustrare, i-am cautat site-ul sa o intreb una-alta (nu glumesc) si am dat doar peste un interviu al ei in beneficiul cititorilor romani, care nu m-a lamurit cu nimica-nimicuta – probabil din dorinta de a nu da spoiler. Pesemne site-ul ei, daca exista, e scris cu chirilice, deci…

Ce ard sa o intreb? Nu atat despre mirosul marii care se tot simte in orasul care nu are nicio treaba pe harta cu marea (m-am uitat eu) – cat de cat zic ca m-am prins si singura. Nici daca intr-adevar un cocos uns sub coada cu vaselina nu va mai putea cucuriga? 🙂

Eu vreau sa stiu: ce e cu fusul acela, domnule? Fusul il gaseste Vardanus in cimitir? Si al cui era copilul Nenumitei? E important? Si de ce a atacat-o pe Melania? (asta, cumva, pot deduce si singura – prima intalnire dintre Simon si Susanna avand loc la gardul Nenumitei – dar asa e omul, mi-ar placea sa stiu sigur).

Asa ca va rog eu, cititi cartea si luminati-ma si pe mine. Mai ales cu fusul acela. Pesemne ar fi trebuit sa-mi pice cateva fise si nu imi pica absolut deloc. Multa recunostinta anticipat.