Multe carti cu pisici in ultima vreme, scrise de autori japonezi: „Motanul care voia sa salveze cartile” de Sosuke Natsukawa (am comandat-o acum hat, trebuia sa vina pana pe 29.05, cred ca scot o editie speciala, doar pentru mine), „Daca pisicile ar disparea din lume” de Genki Kawamura – cumparata, dar inca neinceputa (va amintiti de tsundoku, despre care pomeneam cand scriam despre „Pisica si orasul” – actiune tot in Japonia, autorul, de data aceasta, englez?); citesc acum si „Viata mea in libraria Morisaki” de Satoshi Yagisawa – are doua pisici pe coperta, inca nu am dat de ele in carte, dar mai e timp.
Si iata, acum putine zile, aflata in ceea ce am spus deja ca este unul din magazinele mele preferate, Takumi, combinat cu o librarie Humanitas, de pe Magheru, dau ochi in ochi cu un motanel care ma priveste hotarat de pe coperta unei noi carti cu pisici scrisa de un autor japonez – de aceasta data e o cunostinta mai veche, Hiro Arikawa, autoarea uneia din cartile despre care scriam cu mare placere acum vreo trei ani: „Memoriile unui motan calator„. Cumparat, citit (bagat in fata, pentru ca lista de asteptare la mine e enorma) in putine zile.
De data aceasta e vorba de o serie de povestiri si, bucurie mare si emotii… cu cine ne intalnim in primele doua povestiri? Chiar cu Hatchi si cu Nana, eroii romanului „Memoriile unui motan calator„. Recunosc ca, desi stiam cum se termina povestea lui Hatchi, am citit prima povestire din carte cu inima stransa, sperand absurd ca poate… poate… cine stie? De data asta…? (Mi-am amintit de o cunostinta care, dupa ce vazuse filmul „Yankeii” la cinema, insista sa mai intre o data, in speranta ca, vazut a doua oara, filmul ar putea avea un alt final. Si mi-am amintit si de cea mai recenta carte a autorului meu preferat, Fredrik Backman, „Invingatorii„, unde, desi, asa cum nu mai intalnisem pana atunci si nici dupa, autorul iti spune de la inceput ce intentioneaza cu unul din personajele tale preferate, tu te incapatanezi sa citesti cu speranta ca poate nu ai inteles tu bine. Iar la final plangi in hohote, de parca nu ai fi stiut de la bun inceput ca…. si nu ai fi avut niste sute de pagini la dispozitie sa te obisnuiesti cu ideea.)
Titlul cartii, care este si cel al ultimei povestiri, spune multe despre atmosfera generala a cartii. Pentru ca da, atunci cand iubesti un astfel de sufletel stii de la bun inceput ca vei suferi, ca intr-o zi va veni si ziua aceea… Uff… am reusit sa imi aduc singura lacrimi in ochi.
In fine. O carte dedicata amicilor nostri cu blanita matasoasa si gherute ascutite (desi iubitoare de catei si posesoare de catel, am mai nou zilnic la poarta si chiar prin gradina minim cinci pisici de varii culori si marimi – pe unele chiar le suspectez ca au stapani, dar se pare ca la mine meniul e mai ofertant; si oricum doua mic dejunuri nu au ce sa strice, nu?).
O carte care, printre altele, vine sa demoleze mitul conform caruia atunci cand intr-o familie se naste un copil, pisicii deja existente trebuie sa i se arate usa. O carte despre modurile in care un astfel de ghemotoc iti poate schimba viata, in oricare dintre etapele sale. Si va spun din experienta ca asta nu se intampla doar cu pisicile: iepurasi, perusi, catei, chiar si gugustiucii carora le puneti zilnic grau sau firimituri pe pervaz… fiecare vine in viata voastra cu arsenalul sau de gingasie, candoare si dragalasenie. Iar viata voastra nu va mai fi la fel.
Am intalnit aici chiar si un domn care mi-a amintit cumva de Ove, din „Un barbat pe nume Ove„, carte pe care nu voi obosi in veci sa o recomand. De fapt Ove avea si el o matza, nu? Cum se numeste respectiva povestire? Evident: „Dincolo de aparente„, asa cum prea bine ar fi putut avea ca subtitlu „Un barbat…„
O lectura emotionanta, care sigur va topi macar o inima-doua.
Si pentru ca nu aveam destule carti cu pisici si destule carti necitite, ieri am mai insfacat una de pe un raft – avea o coperta superba, cu un ingeras de fetita si, evident, o pisica: „Ingerul Malei” – o poveste adevarata, de Mala Kacenberg. Va tin la curent.