In ziua in care am gasit in librarie „Motanul care si-a luat ramas-bun” am dat si peste noua carte a unei alte autoare care imi placuse (si despre care am scris la acel moment): „Calul de lut” al Anuradhei Roy. Le-am cumparat pe amandoua in acea zi dar, daca „Motanul…” am terminat-o repede – si nu pentru ca ar fi o carte lipsita de profunzimi, departe de asa ceva – „Calul..” a mers greu – foarte greu, chiar.
De ce? De frica. Frica de emotiile foarte puternice pe care ti le induce scriitura autoarei. Dupa un fragment foarte dur, care mi-a amintit de una dintre cele mai brutale povestiri din „Femei invizibile” a Carolinei Criado Perez – o poveste reala, oribila, care se petrece tot in India, am inceput sa ma uit lung la aceasta carte. Iar „prietenia” care se legase intre mine si India dupa ce am citit „Toate vietile pe care nu le-am trait” a aceleiasi autoare, s-a dus. Ma apropiam din cand in cand, cu teama, mai citeam cate un fragment…
Cartea este, da, despre vechea arta a olaritului. Este si despre un Romeo hindus si o Julieta musulmana. Despre un catel iubit si dorit de mai multe familii – ceea ce mi s-a parut un pic curios, intr-o tara unde se calca la figurat si mai ales la propriu pe caini. Despre intoleranta – religioasa, rasiala, in India si in Vest. Despre manipularea maselor – unul dintre fragmentele care m-au umplut cel mai mult de indignare.
Insa, ceea ce nu am gasit in nicio prezentare a cartii este faptul ca este o carte, inclin sa cred, autobiografica. Nu stiu exact pana in ce punct si nu ma refer doar la faptul ca autoarea, ca si eroina sa, a beneficiat de o bursa de studii in Anglia. Si nici macar la faptul ca, asa cum am descoperit intr-o postare a autoarei pe youtube, Anuradha Roy practica si ea olaritul si este pasionata de lucrul cu lutul – chiar mi-au placut mult cateii sai din ceramica. Ma refer la faptul ca, atunci cand un personaj sau un eveniment nu par sa aiba neaparat un rol in curgerea actiunii unei carti, justificarea pe care le-o gasesc este ca este vorba de personaje sau evenimente reale, care au marcat autorul, astfel ca acesta a tinut sa le impleteasca intre itele cartii respective. E doar o parere… Iar aici apar personaje care… ar fi putut lipsi, cred – daca nu iei in seama rolul lor in spunerea povestii de inadecvare si singuratate a eroinei/ autoarei.
O carte scrisa ca un jurnal – poate, fie si numai partial, jurnalul real al autoarei, care iti transmite emotii negative puternice: indignare, dezgust, revolta, disperare, insingurare… – dar si o mare duiosie:
„Vreme de cateva zile dupa ce Elango s-a facut nevazut, Chinna a ratacit ca un caine turbat, fara sa se intoarca acasa nici ca sa manance macar, apoi facandu-si aparitia plin de sange de la incaierarile cu alti caini, murdar tot de noroi si infrant, ca sa se prabuseasca intr-un colt al curtii noastre. L-am spalat cu apa calda, l-am tamponat cu iod, l-am hranit cu mancare moale. Toate astea s-au repetat a doua zi, la fel si in urmatoarea. Era neobosit in cautarea lui si nu stiam cat de departe a mers sa-i dea de urma. Nu avea cum sa stie ca prietenul sau hotarase sa nu se mai intoarca.”
Si pentru ca am pomenit de „Femei invizibile„: Cartea este de nota 17 – nu, nu e o eroare. Minutios documentata (circa o treime din numarul paginilor o reprezinta bibliografia), trebuie sa te concentrezi serios asupra ei. Nu e genul de lectura inainte de culcare, pentru ca, daca esti femeie, te va agita, indigna, ingrozi. Abordarea este foarte complexa, acoperind multe aspecte ale vietii, de la cea de zi cu zi pana la viata politica, cercetarea medicala si dezastre. Raman in primul rand cu „eroii sunt intotdeauna barbati„… Si cu afirmatia ca, in timp ce femeile vor cumpara si citi carti scrise de barbati, este foarte putin probabil ca barbatii sa cumpere si sa citeasca carti scrise de femei.
Si pentru ca a venit vorba de eroi barbati si carti scrise de femei: v-ati intrebat vreodata de ce dintre toate povestile – in care printul este cel care apare apoteotic pe calul sau alb si salveaza fie si numai cu un sarut situatia (vezi atat „Alba ca Zapada” cat si „Frumoasa Adormita„) – singura in care eroina (care, culmea, mai si citeste!) il salveaza ea pe print este „Frumoasa si Bestia„? Pai sa va spun eu: „Frumoasa și Bestia” este scris de o doamnă – ceea ce clar explică multe. Madame Gabrielle Suzanne Barbot de Villeneuve, respectele mele!
Hai ca am divagat grav…