Bologna trebuie savurata. Nu este un oras spectaculos in genul Venetiei, Florentei sau Romei – unde mergi cu lista de obiective turistice de bifat si, chiar daca ai stat acolo doar o jumatate de zi, tot simti ca te-ai ales cu ceva. In Bologna, daca mergi doar pentru cateva ore „din fuga calului”, risti sa pleci gandind ca… nu era mare lucru de vazut.
Cei care au avut insa ocazia sa petreaca macar cateva zile in Bologna se declara, fara exceptie, indragostiti si tanjesc sa revina. Si povestesc mereu si mereu despre stradutele medievale ale Bolognei, porticurile sale nenumarate (a existat se pare acum sute de ani o lege prin care se interzicea constructia oricarei cladiri fara portic), atmosfera orasului…
Deci… un pic mai greu de prins toate astea in scris, nu? Atmosfera? Atmosfera este una plina de viata si relaxata in acelasi timp. Si am apreciat aceasta atmosfera cu atat mai mult dupa o vizita de o zi in Florenta, de unde ne-am intors nu atat rupte de oboseala (si asta, clar, pentru ca, desi mancasem fara niciun fel de retinere, am dat jos in ziua aceea, de la atata mers, doua kilograme – nu ca mi-ar fi parut rau) cat in primul rand luate de cap de atata imbulzeala, atatea cozi, atata lume – in aprilie; refuz si sa-mi imaginez o vizita acolo pe timpul vacantei de vara.
Revenim la Bologna: desi simbolul sau sunt cele doua turnuri, Asinelli si Garisenda (acesta din urma fiind se pare cel mai inclinat turn din Italia – si nu mult mai cunoscutul turn din Pisa), inima orasului bate in Piazza Maggiore, ce se deschide in fata bazilicii San Petronio, sfantul protector al Bolognei. Aici se aduna seara de seara tinerii sa cante sau doar sa se relaxeze pe treptele bazilicii. Bologna este si centru universitar, universitatea din Bologna, datand din secolul al XI-lea, este cea mai veche din Europa. Si poate tocmai acest statut de vechi centru universitar face ca Bologna sa fie Bologna – relaxata si mereu activa in acelasi timp.
Ceea ce iti sare in ochi la bazilica, pe langa dimensiunile uriase (pentru constructia sa in secolul al XIV-lea au fost demolate cel putin opt biserici si turnuri si aproape un intreg cartier), este faptul ca ramane, pana in ziua de azi, neterminata. Doar partea de jos este acoperita cu basoreliefuri din marmura, usile cu siguranta nu sunt cele ce s-ar fi dorit a fi, iar pe fatada se pot ghici locurile unde ar fi trebuit sa existe, probabil, doua rozete urise din vitralii. (Se pare ca insusi Papa ar fi ordonat, in secolul al XVI-lea, sa se puna capat „visului megaloman”.)
Pe undeva, ramasa cu aceasta fatada neacoperita cu marmura, bazilica se integreaza mai bine printre celelalte cladiri ruginii ale Bolognei. Centrul orasului este considerat cel mai bine pastrat centru istoric al Italiei si impresioneaza in primul rand prin caracterul omogen, armonios. Iti creeaza o senzatie de caldura, de intimitate, de, cumva… acasa.
Un alt simbol al orasului, Fantana lui Neptun, se afla si el in zona. M-am intrebat ce cauta Neptun intr-un oras aflat fix in mijlocul uscatului, dar, fiind vorba de o fantana, deci de apa, fie ea si dulce…
Via Rizzoli leaga Piata Maggiore de cele doua turnuri pomenite. Preferatele mele pe aceasta strada, in vecinatatea turnurilor: magazinul Fabbri (proaspat deschis la data vizitei mele, stralucitor, comercializeaza, curios cumva, un soi de dulceata de cirese negre, foarte populara in Italia, plus alte produse similare), respectiv libraria la Feltrinelli, pe care am vizitat-o zilnic, chiar si de cate doua ori pe zi – si tot am reusit sa ma ratacesc prin ea aproape de fiecare data.
Daca vei merge dincolo de turnuri vei ajunge la un moment dat la un alt asezamant religios – complexul alcatuit din sapte biserici San Stefano, ale carui origini dateaza din primele secole ale erei noastre, un loc unde am revenit dupa prima vizita, regasind atmosfera de liniste, o vibratie aparte. Complexul adaposteste, printre alte relicve, bentita veche de doua mii de ani ce i-a apartinut, conform legendei, Maicii Domnului. De asemenea, o reproducere a Sfantului Mormant din Ierusalim.
Un alt edificiu reprezentativ pentru Bologna este Sanctuarul Madonei Sfantului Luca – aflat in varful unei inaltimi de langa Bologna, colina della Guardia. Locasul graviteza in jurul icoanei bizantine a Maicii Domnului cu pruncul, pictata, conform legendei, de insusi evanghelistul Luca si adusa aici din Constantinopol in secolul al XII-lea urmare a unei inscriptii de pe icoana ce solicita ducerea acesteia, din bazilica Sfanta Sofia din Bizant, pe muntele della Guardia – loc necunoscut in Constantinopol, pe care calugarul grec ce s-a insarcinat cu ducerea icoanei in locul menit ei, l-a descoperit de-abia dupa ajungerea la Roma si intalnirea acolo cu un senator bolognez.
La sanctuar se poate ajunge fie pe jos – un pelerinaj ce te poarta tot la deal pe sub nu mai putin de 666 de porticuri pe o lungime de aproape 4 kilometri, fie, asa cum am facut noi, cu un trenulet ce pleaca din Piazza Maggiore.
Drumul spre sanctuar trece pe langa bazilica Sfantul Francisc. Decoratiunile cu motive vegetale ale unora dintre capelele ei m-au purtat cu gandul la bazilica omonima din Cracovia.
Ceea ce iti atrage indeosebi atentia in exteriorul bazilicii sunt cele trei sarcofage cu acoperisuri verzi ca de malachit, aflate la inaltime, continand ramasitele unor fosti profesori ai Universitatii din secolul al XIII-lea. Ghidul din trenulet a tinut sa ne sublinieze faptul ca in Bologna nu eroii sau conducatorii erau cei ce primeau onoruri, ci, iata, invatatii.
Acestea au fost edificiile pe care le-am vizitat. Dar asa cum spuneam, Bologna este in primul rand despre stradute, porticuri, mici restaurante, mici magazine si tarabe, despre atmosfera. Partea mea preferata din oras este cea aflata intre latura stanga a Pietei Mari si Via Rizzoli. Nu m-am saturat deloc sa ma preumblu pe acolo, la ceas de zi sau la ceas de seara.
Daca veti da o cautare dupa lucruri de facut in Bologna, veti fi in primul rand napaditi de tururile gastronomice. Capitala Emiliei-Romagna este se pare si locul de nastere al celebrei mortadella (atestata inca din secolul al XIV-lea), iar orasul abunda de prosciutterii, salumerii, de locuri unde poti savura un panino sau celebrele tagliere – selectii de mezeluri si branzeturi locale.
Noi ne-am oprit in prima seara, ca de obicei, unde am vazut coada, si anume la Osteria del podesta din zona veche a orasului – si nu am avut nimic impotriva sa revenim. Ca veni vorba, celebrele paste bolognese se numesc la ele acasa, de multe ori, paste al ragu. Ce mi-a ramas in primul rand in minte? Crescentinele, pe care nu le mai intalnisem, o combinatie delicioasa intre chifle si gogosele, servite calde, impreuna cu mai sus mentionatele tagliere. Si cu un vin floral local rosu, Barbera. Hai ca sunt chiar masochista…
Am ajuns intr-o seara si intr-un alt local, la recomandarea unei prietene: Da Nello al Montegrappa, unde nu prea merge cu statul la coada ca sa prinzi o masa – trebuie sa ai rezervare si nici rezervare nu am prins din prima. M-a amuzat ca oamenii studiau prognoza meteo si in functie de ea, stiind daca vor putea sau nu scoate mese in strada, iti spuneau daca te primesc sau nu. Am prins un loc intr-o seara fara ploaie si… daca pasii ma vor mai purta vreodata prin Bologna, stiu unde m-as duce sa mananc, macar o data.
Iar dincolo de San Stefano, intr-un cartier vechi si linistit al orasului, tocmai isi deschisese pizzerie celebrul Gino Sorbillo din Napoli. Cu gandul si la pizza dar mai ales la dulciurile mancate la Sorbillo in Napoli, ne-am dus chitite acolo, ajungand sa ocupam locul doi la coada in acea seara. Surpriza a fost ca meniul nu avea nimic de-a face cu cel din Napoli, dar panna cotta lor cu nutella a facut fata cu brio asteptarilor.
Cazarea? M-as duce din nou la apartamentele Sei Chiese – o cladire veche atat de mare si intortocheata, incat a fost prima oara cand am primit un video ca sa ne descurcam sa gasim camera – si tot nu ne-am descurcat. Dar mai central decat atat nu am fi putut dormi decat daca alegeam sa ne culcam direct pe treptele bazilicii Sfantul Petronio.