Pentru excursia de o zi din Bologna am ezitat intre Ravenna, unde nu am fost niciodata, si Florenta, unde mai fusesem, dar demult. De la ultima vizita trecusera 16 ani si deci amintirile fiicei mele erau acum cu totul inexistente. Si ca studenta la arte plastice evident Galeria Uffizi era pentru ea, cum se zice, „un must„.

Asa ca hai dis-de-dimineata in gara din Bologna. Drumul cu trenul di alta velocita Freciarossa (sageata rosie) dureaza circa 35 de minute intre Bologna si Florenta; nu va asteptati sa admirati peisajul pentru ca este efectiv ca la metrou cam tot drumul.

Ajungem, e deja aglomerat inca de la gara, practic in drumul per pedes spre centru de-abia ai loc pe trotuar. Avem bilete luate din timp pe net la Uffizi. In drum spre, trecem intai prin dreptul Domului Santa Maria del Fiore – in continuare cea mai spectaculoasa cladire pe care eu imi amintesc sa o fi vazut vreodata, cu fatadele sale din marmura alba, roz si verde.

De intrat nici nu se pune problema – o coada stufoasa careia nu-i vad capatul da ocol Domului. O conving pe fiica-mea ca nu pierdem mare lucru, ce e inauntru nu merita o asteptare de cateva ore (interiorul Domului e socant de sobru dupa opulenta exteriorului).

In Baptisteriu, unde de asemenea se sta la coada, renunta ea sa intre; admiram doar celebra Poarta a Paradisului a lui Ghiberti si haida-hai la Uffizi ca pierdem biletele.

In drum trecem si pe langa celebra Loggia della Signoria, il salutam din mers pe David, noroc ca statuile au toate socluri inalte si asa apuci sa le vezi, altfel, la ce-i acolo de lume…

La Uffizi se intrevede o coada care nu-mi place deloc, dar nu pare sa fie acolo unde avem noi indicatii de pe net sa mergem, ne prezentam la o coada mai mica, ni se dau biletele propriu-zise si… suntem trimise la coada mare – ca pe acolo se intra in galerie. Pe bune?…

Intram dupa o vreme, fiica-mea este incantata sa vad live unele dintre cele mai celebre picturi ale omenirii, studiate din manuale, sunt si o sumedenie de statui pe care nu mi le amintesc de la vizita anterioara (Florenta are si o galerie de sculpturi renascentiste, Muzeul Bargello – nu va fi timp si pentru el de aceasta data. In oras sunt atat de multe de vizitat incat fizic nu ai cum sa bifezi intr-o singura zi tot ceea ce ar fi „de neratat”.)

Uffizi imi pare mult mai mare decat data trecuta, intreaga vizita te istoveste. Este greu sa aloci atentie fiecarei picturi si statui, lumea se ingramadeste in jurul operelor mai celebre, in special cele apartinandu-le lui Botticelli si respectiv maestrului sau, Fra Filippo Lippi. Ca sa ajungi sa faci o fotografie trebuie sa te strecori prin laterale, sa iei la propriu multimea prin invaluire.

Sunt si eu uimita de cat de putina lume am reusit sa prind in cadru in dreptul „Primaverii”.

Pe langa marile capodopere, pe holuri mai sunt si o sumedenie de tablouri mult mai mici, portrete in special: cine vor fi fost ei? cine ii mai stie? pe cine mai intereseaza?

Si proptindu-mi la un moment dat privirea in tavan dau de detaliul de mai jos, atat amuzant (zic eu) cat si cumva… foarte avantgardist pentru acele vremuri. Cine si de ce isi va fi dorit respectiva scena aici, pe tavanul din Uffizi?

Stiam ca de pe terasa cafenelei din Uffizi privelistea asupra Domului si a Campanilei lui Giotto este una aparte. Dar ce sa vezi? Accesul pe terasa este de aceasta data permis doar pentru a servi pranzul; iar noi avem deja alte planuri pentru pranz. Ca sa nu mai spun ca si pentru a lua pranzul pe terasa de la Uffizi se sta, evident, la o mare coada.

Vizita ne-a sfarsit in asemenea masura incat – blasfemie – parasim Uffizi fara a mai fi vazut si operele lui Durer. Le cautam o vreme, nu dam de ele, asta e…

Si ne indreptam catre locul de luat pranzul pe care absolut toata lumea ni l-a recomandat: All’Antico Vinaio, zice-se cel mai recenzat local de pe net. La asa o reclama era clar ce fel de coada ne asteapta. Si desi pe strada respectiva sunt doua astfel de localuri, practic fata in fata, tot e coada pe ambele parti ale strazii. Dar am venit aici cu o misiune si nu ne dam batute. Care este specificul locului? O varietate de sandvisuri avand ca baza un tip special de focaccia – schiacciata: de la distanta cea mai buna „paine” pe care am mancat-o intr-o viata: calda, moale la interior, crocanta la exterior… Umpluturile variaza, multe din creme sunt insa fie pe baza de anghinare, fie pe baza de trufe, iar eu nu sunt fan nici una nici cealalta. Una peste alta, am facut-o si pe asta.

Pentru desert ne hotaram la o inghetata in drum spre Ponte Vecchio. Aici tin minte, inca de la prima vizita in Florenta, o gelaterie aflata in apropiere de celebrul Porcellino, in realitate un mistret din bronz – si acesta cu coada lui (si nu ma refer la cea de la natura); se zice ca mangaindu-l pe nas vei avea noroc/ vei reveni in Florenta, asa incat ratul nu numai ca ii luceste, dar sarmanul e deja crapat incat pare ca sta sa-i cada dintr-o clipa in alta. Nu ma inghesui sa-i cresc sansele la dezmembrare, dar observ de-abia acum detaliile delicate de la baza fantanii, care ma duc cu gandul la statuia lui Peter Pan din Londra.

Eu optez pentru vechea „mea” gelaterie, care inca rezista; fiica mea, pentru concurenta mai nou aparuta in zona, Venchi, unde, evident, este, ce altceva?… o mare coada.

Cu inghetatele in mana o luam chinuit pe Ponte Vecchio – nu numai ca deja ne-au lasat picioarele, dar mai e si foarte cald iar soarele arde. Ajungem pana in fata Palatului Pitti, a carui vizitare ramane si de aceasta data pentru… data viitoare. Despre gradinile Boboli… nici nu se pune problema.

Muzeul „pietrelor dure” a fost se pare mutat la o distanta pe care nu mai suntem in stare sa o parcurgem; gasim insa in zona Ponte Vecchio, pe langa toate magazinele de bijuterii, si un unic magazin specializat in vanzarea intarsiilor de pietre semipretioase – la preturile feroce care erau de asteptat.

Renunt deci, desi asteptasem 16 ani, la Opificio delle Pietre Dure, dar sigur nicio vizita in Florenta nu poate omite bazilica Santa Croce, panteonul Florentei, in fapt al intregii Italii. Aici se odihnesc sau isi au monumente comemorative , printre altii, Michelangelo, Dante, Machiavelli, Galilei, Rossini, Fermi. Chiar si Florence Nightingale.

In toata nebunia, claustrul bazilicii e o oaza de liniste si (aproape) solitudine pe care nu o putem rata. (Pe drumul spre Santa Croce ne prabusiseram deja o data pe pragul unei case, cu picioarele raschirate direct pe trotuar – a fost nevoie de multa vointa pentru a ne aduna de pe jos si a continua drumul pe malul fluviului Arno catre bazilica.)

Ce mi-a placut, atat in Florenta cat si in Bologna, au fost micile gradini ce luasera nastere pe terasele cladirilor – evident in astfel de orase sunt putini cei care isi permit o gradina; dar dorinta de a te bucura de compania relaxanta a plantelor exista – si a dus la nasterea unor astfel de locuri fermecatoare – aflate la propriu la inaltime.

De unde nu ai fi zis, ne gasim puterea sa ne taram si catre bazilica San Lorenzo, mai exact catre Capelele Medici, cu incredibilele lor intarsii din marmura si pietre semipretioase, respectiv cu sculpturile lui Michelangelo pentru mormintele lui Lorenzo Magnificul si al fratelui sau Giuliano. Curios, aici nu e coada. Si asta pentru ca pare sa fie inchis. Totusi conform orei de inchidere am ajuns la timp. Sun la interfon, raspunde o doamna care imi zice ceva ce in rumoarea de pe strada imi scapa. Sun din nou. Povestea se repeta. La a treia incerare, atat eu cat si doamna fiind de-acum cam otarate, inteleg: nu ora o reprezinta problema, ci ziua – in respectiva zi din saptamana bazilica San Lorenzo si Capelele Medici sunt inchise. Macar am incercat…

De-acum o luam taras-grapis spre gara. In tren, pe bancheta opusa, cineva hapaie cu mare satisfactie o schiacciata de la All’Antico Vinaio.