Titlul cartii mi-a atras imediat atentia. A fi epuizat, sleit, stors, la capatul puterilor, terminat sau cum s-o mai traduce in romana englezescul burnout… Scena in care eroina romanului priveste pe geamul biroului la niste maicute si isi doreste sa fie in locul lor mi-a amintit dureros de o zi de acum multi ani in care, uitandu-ma de asemenea pe geamul biroului, ochii mi-au picat peste cateva femei care maturau strada si le-am invidiat; m-as fi dus sa le iau matura din mana si, o vreme, m-as fi considerat fericita.
De ce nu pleci? De ce nu-ti cauti altceva? Ani la rand m-am intrebat. Dar schimbarea locului de munca reprezinta un stres in sine, chiar atunci cand chiar reusesti sa-ti gasesti un alt loc de munca (aparent) mai bun. Sa te adaptezi unor noi colegi, noi sefi, noi sisteme, noi proceduri… Si apoi e teama de a nu da vrabia din mana pentru cioara de pe gard; teama de a sari din lac in put, de a fugi, cum zice romanul, de dracu’ doar pentru a da de tac’su. Si, cum zice de data asta englezul, „Better the devil you know”. Ca locul acela cu bani multi si munca putina (vorba ceea, „Ia-ma Doamne si ma du, unde-s bani- si munca nu.”)… inca nu s-a inventat.
Si pana sa reusesti, daca reusesti, sa-ti gasesti acel nou loc de munca, trebuie sa-ti aduni puterile (pe care oricum nu le mai ai de mult) sa-l cauti:
„Do I leave? Change jobs? But, oh God, it takes so much energy to change jobs. You have to read recruitment ads and talk to headhunters and decide on a career strategy. You have to dig out your CV and remember what you’ve achieved and choose outfits for interviews, than somehow secretely fit the interviews into your working day. You have to sound sparkly and dynamic while a scary panel quizzes you. Smile brightly when they keep you waiting for forty minutes, while simultaneously stressing out about how behind you’re getting with your actual job.”
Iar cele de mai sus vin de la o eroina de 20-30 de ani; ce te faci cand cei din jur te „incurajeaza” ca esti prea in varsta, prea scumpa? Iar cei care te intervieveaza – ca esti overqualified?
Cartea reuseste sa dea nastere unei eroine aflate la capatul puterilor, cu orice pofta de viata strivita de stresul de la birou, tarandu-se innebunita de la o zi la alta, printr-o viata din care au pierit chiar si cele mai simple bucurii:
„I don’t know when cooking became so daunting. It kind of crept up on me. But now I just can’t face it. I cannot face buying some piece of… whatever… food, I guess, from the supermarket. And peeling it or whatever, cutting it up, getting out pans and looking for a recipe and than washing up afterwards. Just the thought overwhelms me. How do people do that every night?”
Dar, asa cum m-a obisnuit Sophie Kinsella, pe care o citesc cu aviditate inca de la prima intalnire, acum peste 20 de ani, cu shopaholica Becky, eroina seriei sale deja celebre, exista mereu o salvare, chiar si din cele mai fara de iesire situatii. Nu dau spoiler, dar cartile sale au intotdeauna un final fericit, exista mereu un curcubeu la capatul mlastinii.
Cititind prima sa carte, tradusa la noi „Ma dau in vant dupa cumparaturi”, imi amintesc ca m-a prins ora doua dimineata si tot nu ma puteam rupe. Si cumva, usurinta cu care se citesc cartile sale iti creaza impresia ca ai putea si tu scrie asa ceva.
Desi cartile sale au eticheta de chick lit – literatura pentru gagici, am gasit mereu in ele dovada faptului ca stam in fata scrierilor unei autoare care a studiat psihologia la Oxford. Si asta se vede in felul in care te ia cu ea in mintea personajelor, in modul in care ajungi sa le urmaresti gandurile si motivatiile. (Am ramas din seria shopaholic/ dependenta de cumparaturi, cu motivatia induiosatoare a eroinei, care de fapt vede in spatele fiecarui lucru, aparent inutil, cumparat, franturi dintr-un viitor fericit pe care il brodeaza in jurul acelui nou obiect achizitionat.)
Fie si numai copertile sale sunt suficiente sa-ti creeze o stare de bine, de optimism: mult verde deschis, roz…
Si ma jur, ma jur, ca nu voi mai da cautare dupa autori pe net cand scriu despre ei: asa am aflat ca nu mai erau printre noi Peter Mayle si Lucinda Riley iar acum, chiar acum, vrand sa ma asigur ca nu bat campii legat de studiile Sophiei, pe numele sau adevarat Madeleine Sophie Wickham, am aflat ca subiectul ultimei sale carti, aparuta luna trecuta, „How Does it Feel Like?”, a carei eroina sufera de o tumora la creier, e inspirat din pacate din viata autoarei. Cu lacrimi in ochi iti tin pumnii…