„Sa scrii despre razboi este ca si cum ai distruge in tine speranta. Ca si cum ai privi moartea in fata, straduindu-te sa nu-ti feresti ochii. Caci daca ti-i feresti, te tradezi pe tine insuti.”

Am scris acest citat iar acum stau si… nu am cuvinte, nu exista cuvinte. Dupa o astfel de carte sa vin cu propriile mele cuvinte, sa adaug ceva, mi se pare o impietate.

O carte care, la fiecare capitol, vine si iti mai da o lovitura de satar, adanca. Stiti, satarul? Acel obiect taios facut sa sfarame oase?

Asa e si cartea aceasta. Si asa cum autoarea spune mai sus ca s-a straduit sa scrie, eu m-am straduit sa citesc. Pana la capat, capitol sfasietor, zdrobitor, dupa capitol. Desi pe de o parte as fi vrut sa nu fi inceput niciodata cartea; pentru ca de-acum ea va ramane mereu cu mine. Asa ceva nu se poate da la spate, nu se poate uita.

Narine Abgarian era deja una dintre autoarele mele preferate. Dupa cartea aceasta… respectul si admiratia mea…

Si cu toate ororile de neimaginat, cartea, asa cum ne-a obisnuit Narine, reuseste sa aiba si partile sale luminoase, partile de viata normala, dar care prin contrast devin mai luminoase, mai colorate. Fragmente de vitraliu doborate cu batele, calcate cu ura in picioare.

„Uneori vin scurte perioade de liniste, iar oamenilor li se pare naiv de fiecare data ca sunt pentru totdeauna. Si cum ar putea fi altfel, daca in zori canta fara griji cocosii, la amiaza fierbinte, cicadele, iar la apus, greierii? Noaptea sunt atatea stele, de-ai crede ca cineva a aruncat pe cupola cereasca o ghirlanda de Craciun si inadins n-a mai stins-o„

Mi-au placut copertile celorlalte carti ale autoarei si inainte de a fi citit cartea mi s-a parut frumoasa si aceasta, acei maci viu colorati, combinatia de culori… Cititi cartea si veti intelege oroarea cu care o privesc acum. Ilustratiile din carte ii apartin sorei autoarei, coperta insa, si de aceasta data, Angelei Rotaru. Si nu cred ca s-ar fi putut reusi ceva mai bine ales pentru ceea ce este aceasta carte, in intregul sau.

Autoarea nu pomeneste decat o singura data cuvantul azer. Asa cum afirma si ea intr-un interviu, cu siguranta raul a fost facut de ambele parti si ceea ce si-a dorit nu a fost sa intinda un deget acuzator doar catre partea azera. Cartea este despre suferinta umana. In oribil de multe forme. Si am gasit in carte exact ceea ce gandeam citind, intrebandu-ma, retoric, caci stiam raspunsul: cum ajungem sa uram atat de mult incat sa fim capabili de astfel de atrocitati? „Nuzgar nu-i cearta niciodata – cum sa-i certe, sunt inca mici, cu creiere fragede, maleabile. Poti sa-i inveti ce vrei – daca-i inveti de bine, o sa fie buni, daca-i inveti de rau, o sa fie rai.”

Unde am mai pus eu „lipicele” prin carte?

„Strabunica Numar povestea ca in inimile frante ale oamenilor e atata iubire nedaruita, incat mai tarziu, cand vine vremea, Dumnezeu le ridica la cer, si ele imprastie cu stralucirea lor tulburea pacla de culoarea cernelii.„

„Viata are rost cata vreme ai de cine sa te ingrijesti, repeta adesea Aleksan. Arpine nu se supara – de ce-ar tagadui, cand asa si e: viata are rost atunci cand ai pentru cine sa traiesti.„

Doar aparent o colectie de povestri scurte disparate, cartea este in fapt o impletitura de vieti, de generatii, toate zdrobite de razboi. Primul razboi armeano-azer. Cartea este scrisa in 2018. In 2020 avea sa inceapa cel de al doilea razboi armeano-azer; astazi, dupa victoria partii azere, practic in Nagorno-Karabakh nu mai exista armeni.