Ce leaga intre ele cartile din titlu? Ce le leaga pe amandoua de seria „Narnia” – in afara de faptul ca Patti Callahan, autoarea cartii „A fost odata un dulap„, care vorbeste (si) despre viata autorului Narniei, respectiv Patti Callahan Henry sunt una si aceeasi persoana?

Toate trei cartile pleaca de la momentul in care, in 1939, cu doua zile inaintea declararii razboiului impotriva Germaniei naziste, guvernul britanic a initiat Operatiunea Pied Piper/ Fluierasul din Hamelin: pentru a proteja populatia de bombardamente, peste un milion si jumatate de persoane, din care peste 800.000 copii, au fost trimisi din Londra si alte zone potential vizate fie la familii din mediul rural fie, am aflat mai recent, chiar peste ocean.

„Cartea secreta a Florei Lea” are in centrul actiunii experienta unei perechi de surori trimise sa locuiasca impreuna cu o familie din zona rurala englezeasca si, la fel ca „A fost odata un dulap„, vorbeste despre puterea pe care o au povestile in viata noastra – mergand de aceasta data insa dincolo de rolul lor in formarea caracterelor, crearea unor valori si oferirea unui refugiu fata de realitatile vietii, a posibilitatii de a visa, de a evada. Unde dincolo? Va las sa descoperiti, nu vreau sa dau spoiler.

Vreau doar sa spun ca aceasta cea mai recenta carte a autoarei mi-a placut suficient de mult pentru a comanda si o a treia sa carte aparuta la noi: „Surpinsi de iubire”/ „Becoming Mrs. Lewis„, unde astept sa ma intalnesc din nou cu C.S. Lewis.

„Oceanul dintre noi” este cartea de debut a autoarei americane Laura Spence-Ash iar aici calatoria londonezei in varsta de 11 ani Bea o va duce pe aceasta dincolo de ocean, in sanul familiei Gregory. Spre deosebire de cazurile mai putin fericite de copii plasati in sanul unor familii abuzive, pentru Bea experienta americana se situeaza la capatul opus: la finalul celor cinci ani petrecuti peste ocean, legaturile sudate intre aceasta si gazdele sale fac din familia Gregory o noua familie pentru adolescenta.

O lectura placuta, la care iti face placere sa revii dupa ce ai intrerupt-o, un elogiu adus celor ce reusesc sa faca dintr-o casa un camin, o celebrare a farmecului copilariei si adolescentei si a timpurilor care nu se mai intorc.

„Zilele acelea, care au trecut mult prea repede si din care acum nu-si mai aminteste decat franturi. Ei trei luandu-se la intrecere pana la ponton, cu King pe urmele lor. Culegand fructe pe dealuri. Cu cortul, in padure. Seara, tarziu, universul mut in jurul lor, luminile din casa reflectate in oglinda intunecata a marii. Vai, de ce timpul nu poate fi oprit in clipe ca acelea? De ce e asa de greu de inteles cat de efemer e totul?„

Cu ce raman, de asemenea, din cele doua carti? De fapt si din a treia, mentionata mai jos? Cu confirmarea a ceea ce am afirmat deseori: la varsta preocuparilor romantice, in orice mediu am fi plasati, mai devreme sau mai tarziu cineva din acel mediu ne va atrage atentia, ni se va parea mai special decat restul. Deci, parinti, grija mare la anturajul copiilor.

Iar la finalul „Oceanului...” o dilema morala: adevarul – mereu, cu orice pret? Si este fericirea cladita pe nesinceritate menita sa dureze? Nu pot sa spun ca sunt in acordul autoarei. Cei care au citit/ vor citi cartea vor sti la ce ma refer.

Si tot pentru aceia care au citit/ vor citi „Oceanul…”: daca v-a cucerit atmosfera de „young love” la malul marii, va recomand si „Marea amintirilor” a Fionei Valpy.