„Te’eburenee” – „Sa ma ingropi tu pe mine„. Intr-o carte doldora de orori, moarte, suferinta, pierderi de neinlocuit, frica, disperare… aceasta urare aflata la ordinea zilei, ca un perpetuu memento mori inserat in panza cotidianului, mi-a dat fiori. Si mi-a amintit de copilarie, cand ma rugam sa ne ia in acelasi timp la El pe mine si pe ai mei. Pentru ca nimeni sa nu ramana sa sufere dupa ceilalti. Cred ca e ceva ce fiecare copil ii cere la un moment dat lui Dumnezeu.
Cu toata grozavia unei Sirii pentru care razboiul civil de-abia incepea, cartea reuseste sa fie si proaspata, suava. Pentru ca pe fundalul tuturor nenorocirilor, intr-un oras in care putini isi mai pastreaza unul sau doi membri ai familiei alaturi, intre cei doi protagonisti adolescenti reuseste sa se teasa o poveste de dragoste cu atat mai diafana.
In carte apar des mentionate flori, mai ales margarete si florile lamailor; in fiecare moment de tensiune, florile sunt un fel de mantra a eroinei, Salama. Si, asa cum in „Apicultorul din Alep” a lui Christy Lefteri, despre care am mai scris, albinele apar ca simbol al normalitatii, avem aici florile si culorile. „Trebuie sa vad culorile, sa nu inchid ochii la frumusete si la speranta.”
Faptul ca, spre deosebire de „Apicultor…”, eroina principala, avand doar optsprezece ani, are totusi viitorul si (teroretic cel putin) o viata intreaga in fata, ii confera intregii lecturi un caracter cu mult mai optimist. Cu toate ca Salama, lucrand in spitalul unde se revarsa necurmat victimele razboiului civil, ale lunetistilor, atacurilor cu bombe si cu gaz sarin, este expusa unui numar infinit de traume, pe langa cele ale sale si ale familiei sale.
O carte putin spus tulburatoare. Si care pe mine chiar a reusit sa ma surpinda foarte tare la un moment dat; un moment care din nou m-a dus cu gandul la „Apicultorul…” – nu vreau deloc sa dau spolier, ar fi pacat.
In mod total inedit pentru mine, un capitol al cartii il veti regasi dupa epilog si dupa partea cu multumiri ale autoarei. Cei care au ales sa se opreasca la epilog au pierdut, deci, un capitol din carte.
Vorbind despre povestea Salamei, Laylei si a lui Kenan, autoarea insasi recunoaste in nota de final ca „lucrurile va sunt prezentate asa cum rareori se intampla„; eu raman insa cu una dintre cele mai frumoase declaratii de dragoste: „Vreau sa stii ca si in moarte tu esti viata mea.”
Si cu acel „spune-mi ceva frumos„, prin care eroii inceara sa se refugieze in imagini din trecut sau in plasmuiri din viitor.
Ce alte citate am mai marcat?
„Nu strica sa te gandesti la viitorul tau. Nu trebuie sa incetam sa traim doar pentru ca am putea muri. Poti muri oricum, in orice moment, indiferent de locul unde te afli in lume. Iar noi nu facem exceptie de la asta. Noi doar infruntam moartea mai des decat ceilalti.„
„Faptul ca ma aflu la un pas de moarte imi da o stare de calm pe care nu o credeam posibila. Am facut ceea ce tinea de mine. Voi continua sa lupt pentru ceea ce mi se cuvine si voi accepta orice va urma.”
Multe citate despre moarte. Care bantuie cartea tarandu-se din pagina in pagina, neobosita.
O carte care, si ea, ar trebui sa ne lase plini de recunostinta. Pentru ca, vorba celor de la „The Cranberries”: „It’s not you, it’s not me, it’s not my family...”