Eze, cel dupa care ramasesem plangand in 2019, pentru ca, desi aflati la baza stancii pe care se inalta acest celebru sat din sudul Frantei, nu reusiseram sa-l vizitam, a fost, pentru mine, principalul motiv pentru care am ales sa plec in aceasta scurta excursie; frustrarea, purtata in mine vreme de peste cinci ani, fusese mare.

Si poate ca experienta ar fi avut un pic de sansa sa se ridice la inaltimea asteptarilor mele (desi la ce asteptari aveam…) daca nu am fi oprit intai in Saint-Paul de Vence. Pe care il aveam si pe el pe lista, dat fiind ca dupa intoarcerea din Franta in 2019 toate persoanele carora le spusesem ca fusesem in zona dar nu si in Saint-Paul de Vence (pentru ca nu auzisem de el), o luasera foarte personal, aproape gen „pai atunci la ce te-oi mai fi dus?”

Saint-Paul de Vence te intampina de la distanta, catarat in varful unei coline, inconjurat de metereze si varfuit de turnul bisericii Sfantul Pavel. Oraselul respira in asemenea masura un aer de Ev Mediu incat mi s-a parut pur-si-simplu straniu sa descopar la un moment dat pe stradute cladirea unei scoli – in locul acela atat incarcat de secole mi s-a parut incredibil ca se nasc si cresc copii. Ca e locuit este evident dupa rufele intinse la uscat in dreptul ferestrelor. Dar o scoala?… Ma intreb cu ce ochi priveste lumea si viata o persoana care a crescut intr-un astfel de loc.

Din tot ce am vazut in aceste prime zile de martie, Saint-Paul de Vence ramane preferatul meu. Mi-ar fi placut sa-l vad mai inspre vara, cand la atmosfera locului ar fi contribuit si vegetatia bogata pe care am vazut-o in fotografii; pe de alta parte stradutele si micile magazine erau deja destul de aglomerate – ce prapad trebuie sa fie pe acolo in sezon, nu vreau sa stiu…

Pe langa nelipsitele galerii de arta m-am reintalnit aici cu unul dintre magazinele mele preferate, „La Cour Gourmande”, dar si cu „Le Roy Rene”, nemaintalnit pana in acel moment, ambele oferind moartea siluetei: biscuiti si ciocolata, dulciuri de tot felul.

Eu, dupa ce am fost in Provence in 2019 si anul acesta mai la sud, mai aproape de mare, inca nu sunt lamurita unde incepe si unde se termina acest Provence. In mintea mea Provence se situa intre zona de tarm si poalele Alpilor (care Alpi ofera in Saint-Paul de Vence o priveliste coplesitoare). Ei bine, nu: aveam sa vizitam la un moment dat un sat aflat chiar pe malul marii, care este considerat a fi provensal. Deci…

In orice caz, chiar daca un loc sau altul nu se afla pe hartie in Provence, influenta zonei este vizibila peste tot. Aproape toate magazinele cu suveniruri comestibile iti ofera „savori provensale”, „gusturi provensale”, „traditii provensale”… Cuvantul „provensal” cred ca este cel care vinde cel mai bine in sudul Frantei, poate chiar in intreaga Franta.

Daca Mugins se lauda cu Picasso, Saint-Paul il are pe Chagal, care este si inmormantat aici. Multi alti pictori au numele legat de acest orasel, suficient de mare incat la un moment dat, „ajutata” si de niste lucrari care blocheaza una din caile de iesire, sa ma ratacesc si sa trebuiasca sa cer indicatii.

A-propos de lucrari, in zona chiar s-a investit serios: daca acum cinci ani nu avuseseram unde parca langa Eze, acum ne astepta acolo o parcare subterana cu cinci niveluri; iar cea din Saint-Paul are nu mai putin de zece etaje… in jos.

Deci ajungem in Eze. Si acum inteleg de ce cam toate fotografiile de pe net sunt cu gradina exotica aflata chiar in varful pintenului stancos ce se ridica aproape de mare: pentru ca in afara de respectiva gradina, amenajata pe locul unde candva se afla un castel din care astazi nu mai ramane mai nimic, in Eze ar mai fi doar biserica aflata aproape de varful stancii si… cele cateva alei care urca spre varf.

Comparativ cu Saint-Paul locul este si mult mai mic si mult mai amortit. Nici in Saint-Paul nu fusese totul deschis; aici insa mai totul este inchis. Sa vrei sa iei un suvenir, ceva… n-ai pe ce pune mana. Reusim, dupa o asteptare de 45 de minute, sa prindem un loc la masa intr-unul dintre cele doar doua locuri unde poti manca: „Au Nid de l’Aigle”/ „La cuibul vulturului” si mai dureaza inca pe-atat pana vine mancarea, cand deja apetit-ul nostru a dat in foame neaosa.

Cat asteptaseram sa se elibereze o masa profitaseram de ocazie ca sa vizitam numita gradina exotica, plina de cactusi si alte suculente, ca si de o serie de statui feminine gratioase raspandite printre plante si stanci. Daca ajungeti in zona coborati si pe cararea care merge in spatele stancii, opus marii, pentru ca merita – fie si numai pentru cascada de acolo.

Marea vazuta de aici este intr-adevar altceva decat vazusem pana atunci: chiar si de la acea distanta uriasa pe verticala reuseste sa sclipeasca; este singurul loc din lume in care am asemuit apa marii cu un opal.

Venisem cu gandul sa arunc o privire in gradinile celui mai celebru hotel din zona, „Le Chevre D’Or”. Nu numai ca hotelul deschide de-abia in aprilie, dar ceea ce reusesc sa surprind in timp ce urc spre biserica, si anume combinatia dintre o statuie aurie ecvestra, o gorila si bustul unui imparat roman asezat pe stanci, ma face sa ridic o spranceana, ba chiar pe amandoua.

Pe drumul intre Eze si Menton socheaza privirea un monument absolut colosal: Trofeul lui Augustus, aflat in localitatea La Tourbie, celebreaza de doua mii de ani cucerirea de catre imparatul Augustus a Alpilor. L-am vazut doar din masina, pozele nu au iesit bine, dar merita sa dati o cautare – fragmentul coplesitor de mare inteleg ca a fost reconstruit in secolul trecut; nu reusesc sa-mi imaginez cum va fi aratat in vremurile sale bune, cand era surmontat si de o statuie gigant a imparatului roman.

Ajungem la Menton chiar in ziua care urmeaza Festival du Citron, care se tine aici anual. Urmele inca se vad, in fata Palatului Europei se inalta inca varii siluete alcatuite din lamai si portocale, iar principalele cai de acces sunt in continuare marginite de tribune. La cat ne chinuim sa gasim un loc de parcare, chiar nu vreau sa stiu cum a fost in zilele anterioare. Ma intreb ce fac cu sutele de mii (milioanele?) de citrice care formeaza covoare si sunt date acum jos de pe alcatuirile uriase, a caror tematica pare sa fi fost anul acesta Cosmosul.

Urmand faleza ajungem in zona veche a orasului, cu cladiri pastel deasupra carora urca treptele ce te duc la basilica Saint Michel, probabil locul cel mai fotografiat din Menton.

Bajbaind sa ma intorc de la basilica nimeresc pe strada Felix Faure, care imi pare a fi principala strada comerciala a urbei, cu mult mai animata decat restul. Abunda terasele si magazinele – in special cele de suveniruri si decoratiuni interioare, bucuria mea; peste tot lamai: brodate, desenate, din sapun sau ceara.

Ma intalnesc cu un aparent competitor al magazinului „La Cour Gourmande”: „Le Comptoir de Mathilde” – acelasi aer Belle Epoque, aceleasi sfidari la adresa cumpatarii.

Intr-o tara vestita pentru grija cetatenilor sai fata de silueta, ma intreb cine cumpara toate ciocolatele si biscuitii? Probabil fraierii de turisti. Insfac o punga cu madlene si rod constiincios la ea tot drumul spre hotel. Cat am strabatut de la un capat la celalalt strada Felix Faure, s-a intunecat deja.