De la o persoana cu notorietatea si imaginea lui Tom Hanks evident ca te astepti la ceva de calitate atunci cand ii apare prima carte. Care este in fapt o culegere de povestiri, inclusiv parodii si SF, unele legate intre ele prin aceleasi personaje care apar aleator pe parcursul cartii, cum ar fi grupul multirasial de prieteni ce ii cuprinde pe fenomenalul jucator de bowling Steve Wong (mi-a adus aminte de serile la bowling in Neptun de demult – oare mai este functionala sala aceea de bowling?; si mi-a reconfirmat convingerea ca atunci cand incepi sa faci din obligatie ceea ce facusesi pana atunci din pasiune… se cam strica treaba) , vanzatorul MDash, originar din Africa subsahariana si super energica Anna, respectiv Hank Fiset, reporterul fictiv; si unele care nu au legatura cu nimic altceva, cu exceptia faptului ca in fiecare dintre ele apare cate o masina de scris – cartea, cel putin editia in limba engleza – pentru ca am vrut sa „discut” direct cu domnul Hanks si nu prin intermediul traducatorului, fiind presarata la fiecare povestire cu imaginea cate unei vechi masini de scris – astfel incat am ajuns sa ma intreb daca Tom Hanks nu colectioneaza de fapt masini vechi de scris. Si da, am dat acum un search, da, domnul Hanks este colectionar de masini de scris.

Cartea per total iti creeaza o stare de bine, nu te ia pe sus, nu te socheaza, nu te sperie, pur si simplu iti creeaza o stare de bine. Domnul Hanks (observati cat de des folosesc acest apelativ, pentru ca da, domnul Hanks a reusit inca o data sa ma umple de respect) reuseste sa fie convingator, fara nicio urma de fortare sau falsitate, atat in pielea unui narator barbat cat si in cea a unei femei sau a unui copil sau adolescent. Personajele sale sunt dintre cele mai variate si fiecare reuseste cumva sa-ti lase in suflet o stare de calm.

In special Christmas Eve 1953/Ajunul Craciunului 1953, desi nu te-ai fi asteptat intr-o povestire cu trimiteri la cel de-al Doilea Razboi Mondial. Povestirea contine si cel mai dur fragment din carte, cu referire la zilele de razboi: „New guys came in from the replacement depots and had to be drilled and trained. But was tough on all of them, and Virgil didn’t want to learn any of their names.”/ „Veneau tipi noi din baracile cu inlocuitori, care trebuiau antrenati. Dar toti aveau o viata grea si Virgil nu voia sa le mai invete numele.” Asta dupa ce pana la acel moment iti fusesera numiti fiecare din vechii camarazi – toti morti sau raniti pe campul de lupta. Acest fragment de text mi s-a parut a contine in el atat de mult in atat de putine cuvinte incat m-a dus automat cu gandul la acea povestire atribuita lui Hemingway care iti aduce lacrimi in ochi in doar sase cuvinte (culmea, in romana poti reduce la patru cuvinte, desi, prin comparatie cu engleza, romana nu mi s-a parut niciodata vreun exemplu de concizie): „For sale: baby shoes, never worn„/„De vazare: botosei, nepurtati”

Preferata mea: „Stay with Us”/ „Stati la noi”, desi scrisa alert, sub forma unui scenariu de film (ca veni vorba, fiecare povestire este tiparita cu alt font, vezi si numele cartii, „Uncommon Type”/ „Caractere atipice” – super jocul de cuvinte) , reuseste cel mai bine sa iti creeze in final o stare de liniste, prin evolutia spre o viata cu valori mai umane pe care o sufera personajele sale. Mie mi-a adus in minte o povestire din colectia „Asa mama, asa fiica?” publicata de Bel Mooney, o povestire in care o mama venita din Anglia in State isi ia pe motocicleta fiica data peste cap de mutare si pleaca impreuna pe o veche autostrada americana (trebuie sa recitesc cartea sa vad daca era vorba chiar de celebra Route 66). Actiunea se petrece pe alt Route, de data asta Route 88, dar mi-a starnit acea nostalgie pe care mi-au starnit-o mereu imaginile cu Route 66, vechile moteluri si reclame luminoase, vechile benzinarii…

Pana la urma cred ca multe din povestirile din carte sunt despre nostalgie, despre vremuri mai linistite si mai umane; asa cum tot despre nostalgie sunt pana la urma si omniprezentele masini de scris. Pe care Tom Hanks le numeste undeva „a vehicle for my dreams”/”un vehicul pentru visele mele„, vehicule pentru „meditations of my heart”/”meditatiile inimii mele„; iar mai sus-mentionatul Hank Fiset (tot un domn Hank (s)) spune la un moment dat despre masina sa de scris marca Underwood: „The Underwood has powers unexplained […] At night I think it glows in the dark…” /”Underwood-ul are puteri de neexplicat […] Cred ca noaptea lumineaza pe intuneric”. Frumos-frumos, nu?

Ei, si totusi voi citi si varianta in limba romana, nu de alta, dar sunt foarte curioasa cum au tradus ai nostri expresia „fucking fucker”, care, date fiind toate cele de mai sus, m-a uimit sa o vad izvorata din pana domnului Hanks – sau cel mai probabil din tastele sale.

„Camelia de pe muschiul templului, violetul muntilor din Kyoto, o  ceasca de portelan albastru, aceasta ecloziune a frumusetii pure in mijlocul pasiunilor efemere, oare nu acesta e lucrul la care aspiram cu totii?”

„Civilizatia este violenta stapanita, victoria mereu nedesavarsita asupra violentei primatei. Caci primate am fost, primate ramanem, indiferent de ce camelie pe muschi am invata sa ne bucuram. In asta consta toata functia educatiei. Ce inseamna a educa? Inseamna a propune neincetat camelii pe muschi ca derivative la pulsiunea speciei, deoarece ea nu conteneste niciodata si ameninta in permanenta firavul echilibru al supravietuirii.”

„… am venit pentru ca nu reusesc sa-mi amintesc ceva care m-a ajutat mult, pe vremea cand eram bolnav, dar si pe urma, pe vremea vindecarii. […] dumneavoastra mi-ati spus numele acelor flori, intr-o zi. In razorul ala de-acolo (arata cu degetul spre fundul curtii), sunt niste floricele frumoase, albe si rosii, dumneavoastra le-ati pus, nu-i asa? Si intr-o zi v-am intrebat ce erau, dar n-am fost in stare sa retin numele. Cu toate astea, ma gandeam tot timpul la florile acelea, nu stiu de ce. Sunt foarte frumoase si, cand mi-era foarte rau, ma gandeam la flori si asta-mi facea bine.” […]”Pe cararile infernului, sub potop, cu rasuflarea taiata si in chinul greturilor, un licar slab, o luminita: cameliile. […] Pentru ca o camelie poate sa schimbe destinul.”

„…poate ca asta e viata: multa disperare, dar si cateva momente de frumusete in care timpul nu mai este acelasi. E ca si cum notele muzicale ar face un fel de paranteza in timp, o suspensie, un altundeva chiar aici, un intotdeauna in niciodata. Da, asta e, un intotdeauna in niciodata. […] … voi urmari de acum inainte tot ce inseamna intotdeauna in niciodata. Frumusetea din aceasta lume”

„Eleganta ariciului” de Muriel Barbery nu este despre arici. Si nici macar despre camelii. Nu este nici despre sinucideri, asa cum m-am speriat cand am deschis-o: ar fi fost a treia carte la rand tratand (si) despre sinucideri, dupa „De vorba cu necunoscuti” a lui Malcolm Gladwell si „Toate acele locuri minunate” a lui Jennifer Niven – si deja, date fiind vremurile, ar fi fost cam mult. Dar m-am straduit sa merg mai departe, impinsa de la spate de recomandarea calduroasa pe care i-o facuse mai demult cartii o doamna in varsta pe care aceia care frecventeaza cu placere, ca si mine, subsolurile librariei „Humanitas” din Sibiu, probabil o stiu si ei.

Despre ce este pana la urma cartea? Eu as zice ca despre frumusete ca sens al vietii . Dar fiecare decide cu ce ramane dupa lectura unei astfel de carti. Pentru ca ai de unde alege.

„Cei mai multi dintre noi ne gandim doar la ceea ce ne asteapta peste cateva zile, saptamani sau ani.Unul dintre cele mai dureroase momente din viata fiecarui om e cel in care isi da seama ca are mai mult timp in urma sa decat inaintea sa. Iar cand nu mai ai prea mult timp, trebuie sa gasesti lucruri pentru care sa merite sa traiesti. Amintirile, poate. Dupa-amiezi insorite, tinand de mana pe cineva. Mireasma bobocilor proaspat infloriti. Duminicile intr-o cafenea. Nepotii, poate.  Omul gaseste o cale sa traiasca pentru viitorul altcuiva.” Un barbat pe nume Ove – Federik Backman.
Cea mai buna carte pe care am citit-o in ultima vreme – de la distanta. Citatul de mai sus „mi-a vorbit”, dar sa nu credeti ca e doar o carte „serioasa”; va veti amuza copios, veti rade si, garantat, veti plange.

„Ne e frica de moarte dar, cel mai mult, ne e teama ca o sa-i loveasca pe altii, nu pe noi. Cea mai mare frica e ca o sa ne ocoleasca. Si ca o sa ne lase singuri pe lume.”

Tocmai am terminat de citit „Pazitoarea tainei” de Kate Morton, australianca ale carei carti au fost, fara exceptie, in topul listelor de vanzari din intreaga lume si castigatoare a numeroase premii – orice nou roman al scriitoarei devine prin definitie un eveniment editorial.

„Pazitoarea tainei” este al patrulea ei roman; deja a aparut cel de al saselea, care probabil se va numi in traducere „Fiica fauritorului de ceasornice” sau pe acolo – de abia astept sa il citesc, pentru ca synopsis-ul de pe Bestreads promite o alta poveste invaluita in mister, cu salturi repetate peste timp, intre generatii, asa cum este si „Pazitoarea tainei”, cum a fost si „Gradina uitata”, naratiunea osciland mereu intre Australia si Anglia, cu aceeasi atmosfera fermecata pe care o au de obicei, nu stiu de ce, cartile a caror actiune se desfasoara in Anglia – pana si romanele politiste ale Agathei Christie.

Nu ma pot hotari care mi-a placut mai mult dintre cele doua carti: „Pazitoarea tainei” sau „Gradina uitata”, sunt amandoua niste lecturi fermecate. Romanul sau de debut, „Casa de la Riverton”, citit dupa „Gradina uitata”, nu a reusit sa ma vrajeasca la fel, dar cu siguranta merita si el citit, cat despre „Orele indepartate”, m-as repezi chiar acum asupra lui, ca sa nu ies din mrejele tesute de Kate Morton – numai daca as sti pe unde e – de cumparat l-am cumparat sigur, de niste ani. La fel si „Casa de langa lac” – e sigur si ea pe undeva. Mai trist cu cartile cumparate fara a avea vreme de citit e cand uit ca le am si le mai cumpar o data…

Revenind la „Pazitoarea…”, e… genul meu de carte. Care exact cand mai sunt cateva pagini (si oricum te-ai delectat pe tot parcursul lecturii, urmarind cu sufletul la gura cautarile personajelor, itele misterelor etc.) si crezi ca te-ai prins cum sta treaba, reuseste sa te dea complet peste cap, sa te lase cum se zice cu gura cascata, cu acel factor wow pe care-l cautam cu totii in ziua de azi. Cu totii vrem sa fim fermecati, luati pe sus, surprinsi, iar scriitoarea exact asta reuseste. Intr-un foarte mare fel.

Un concediu medical mi-a „prilejuit” azi citirea unei carti pe care o cumparasem mai demult si care, ca multe surate ale ei, astepta in biblioteca . Cartea nu este de dimensiuni foarte mari, de aceea, cum spuneam, am dat-o gata in mai putin de trei ore.

Se numeste chiar asa: „Cel mai frumos loc din lume este chiar aici” si a avut, pe langa darul de a spune, direct si simplu, o poveste, pe acela de a ma surprinde  mai spre final, de a ma introduce intr-o atmosfera de mister si un amestec de real cu imaginar des intalnit in ultima vreme (la Carlos Ruiz Zafon, si el tot din Barcelona ca si co-autoarea Care Santos, Marc Levy, Guillaume Musso, Cecelia Ahern).

Numele lui Care Santos va poate suna cunoscut; este autoarea „Incaperilor ferecate„, a „Aerului pe care il respiri” si a mai recentei „Pofte de ciocolata„, mult mai „luminoasa”, zic eu, decat primele doua – cartea urmareste istoria unei piese de portelan pentru prepararea ciocolatei, ce strabate varii etape pentru a ajunge, purtand semnele acestei trecerei prin timp, pana in zilele noastre.  Despre celalalt co-autor, Francesc Miralles, eu nu stiam nimic, dar cu siguranta partea exotica din carte, trimiterile la haiku si wabi-sabi si partea de gastronomie japoneza din carte trebuie sa-i apartina – tocmai am dat un search si am descoperit ca a scris inclusiv o carte care se numeste „Wabi-Sabi” – am trecut-o pe wish list.

Pentru o carte nu foarte groasa, „Cel mai frumos loc…” a reusit sa ma duca cu mintea la multe alte carti: depozitul treburilor neterminate m-a dus cumva cu gandul la cimitirul cartilor uitate al lui Zafon, partea despre haiku mi-a amintit de una din carticelele la care tin mult desi e doar de dimensiunile unei jumatati de semn de carte dar, asa cum se spune, esentele tari vin in sticlute mici, m-am gandit putin si la „Prietenul nevazut” al Ceceliei Ahern…

Evident va las placerea lecturii si, tot evident, va recomand toate cartile pe care le-am mentionat aici; nu voi numi niciodata o carte care per total nu mi-a placut – pentru ca unora s-ar putea chiar sa le placa si ar fi pacat sa reduc probabilitatea intalnirii lor cu acea carte.

In cele din urma, o carte care mi-a umplut frumos si chiar surpinzator o dupa-amiaza altfel destul de deprimanta. Si pentru ca m-a facut sa caut si chiar sa gasesc respectiva carticica de haiku-uri, vreau sa impartasesc cu voi doua , care imi dau mereu o stare de… cum sa-i zic?  prospetime sufleteasca?

Floarea cazuta

Se intoarce iar pe ram.

Iata, un flutur!

Si preferatul ecologistei din mine:

Zorelele

Mi-au prins lantul fantanii.

Voi cere apa.

Imi doresc de ceva vreme sa incep sa scriu si despre altfel de calatorii – calatorii in gand. Cum am putea face impreuna o astfel de calatorie? Folosind impreuna acelasi portal – o carte. 

Imi vine in minte imaginea care mi-a placut cel mai mult din „Bastarda Istanbulului”, de Elif Shafak; o cafenea decorata cu fotografii ale unor drumuri din toate colturile pamantului; clientii „cand nu simteau nevoia de conversatie, isi alegeau o fotografie, in functie de unghiul mesei la care stateau si de locul in care voiau sa se piarda in ziua aceea. Apoi atinteau o privire incetosata asupra fotografiei alese, luandu-si incetul cu incetul zborul spre acel taram indepartat, dorindu-si cu ardoare sa se afle altundeva, oriunde, dar nu acolo. In ziua urmatoare puteau calatori in alt loc.”

O carte duce nu doar in alte locuri ci si in alte timpuri, chiar si in locuri si timpuri care nu au existat niciodata. Indiferent de cum a fost ziua ta, daca la sfarsitul ei stii ca te asteapta o alta lume si prietenii pe care ti i-ai gasit acolo, stii ca vei avea parte de o evadare. 

Sunt carti care reusesc sa te uimeasca (prin originalitate, geniul autorului, informatie…), sa-ti deschida ochii si chiar mintea, carti care iti pot chiar schimba viata. Preferatele mele, indiferent cum ar fi ele, sunt cele de care imi pare rau cand se termina. Imi pare rau ca trebuie sa parasesc lumea lor si pe cei pe care i-am intalnit acolo.

Si atunci ce fac? De obicei cumpar si citesc toate cartile autorului respectiv. Si il pandesc pe respectivul autor, asteptand sa vad ce invitatii la calatorie imi mai face. Si ma supar daca nu mai primesc niciuna. Si sufar atunci cand stiu ca, odata dus autorul respectiv, de la el nu vor mai fi invitatii… Lumile pe care le-a creat raman numarate.

Si nu e vorba doar de scriituri. Am si multi ilustratori preferati. Pentru Coca-Cretoiu Seinescu am o obsesie (da, va e cunoscut numele – e doamna care a ilustrat abecedarele superbe ale generatiei mele, seturile acelea de carticele – 8 bucati la 5 lei – cu basmele lui Sadoveanu, Ispirescu, Delavrancea si legendele lui Simion Florea Marian, „Baba iarna intra-n sat”, „Dumbrava minunata” si „Talismanul de safir”… cartile care mi-au fermecat primii ani ai vietii ). Astfel de artisti ar trebui sa nu moara niciodata, sa continue sa-si izvorasca la nesfarsit talentul in lume…

Si pentru ca vreau  ca prima mea recomandare sa fie despre un autor roman, ei bine, am avut norocul sa incerc o carte scrisa de Simona Antonescu, atrasa de fapt de ilustratia copertei, care, desi cartea se numea „Hanul lui Manuc”, era de fapt intrarea in Muzeul Golesti, pe care, pitesteanca fiind eu, l-am vizitat adeseori in copilarie. Cartea este absolut fascinanta – nu doar ca m-a purtat in acea lume a Bucurestilor de altadata atat de draga mie (amintindu-mi cumva de o autoare de carti istorice care mi-au marcat copilaria, Rodica Ojog-Brasoveanu), dar m-a facut sa aflu lucruri despre Manuc absolut uimitoare, de care nu avusesem habar.

Si am continuat – cu cartea de debut a autoarei (absolventa, cumva curios, a unei facultati de chimie, fapt care iti da insa increderea ca un talent adevarat iese mai devreme sau mai tarziu la iveala), „Fotograful Curtii Regale”, structurata, ca si „Miss Peregrine”, pe o serie de fotografii vechi – dar asemanarile se opresc aici. Si am ajuns la preferata mea din tot ce am descoperit ca ar fi scris pana acum Simona Antonescu (chiar cand ma intrebam de ce nu mai apare nimic am descoperit seria de carti pentru copii „Istoria povestita copiilor”): „Darul lui Serafim” – nu pot sa nu va las placerea lecturii; va trebui sa ma credeti doar pe cuvant – este uimitoare, interesanta, originala si, mai inainte de toate, captivanta. Pentru ca, pentru mine, asa trebuie sa fie o carte: sa te poarte cu ea, sa nu o mai poti lasa din mana, sa tanjesti sa reiei de unde ai ramas, sa-ti para foarte-foarte rau cand se termina, sa iti ia o vreme pana reusesti sa intri in atmosfera altei carti, pana sa te hotarasti sa pleci intr-o alta calatorie…