„Atatea intrebari raman fara raspuns. Poate ca am ramas fara o posibila lamurire, insa, in schimb, si cu un secret in plus. Nu este, oare, cel putin la fel de frumos?”
Cine ar fi crezut ca un fragment atat de frumos face parte dintr-o carte despre copaci scrisa de un padurar german, Peter Wohlleben? Si ce nume frumos are acest domn, caci in germana Wohl=deplin iar Leben= a trai…
Concret fragmentul se refera la mecanismul prin care apa urca dinspre radacini inspre coroana copacilor – caci pana de curand s-a crezut ceva iar acum… nu stim ce sa mai credem. Ne-am indreptat ochii catre stele si ne pregatim sa ajungem pe Marte dar sunt atat de multe mistere in jurul nostru inca…
Iar fragmentul acesta m-a dus cu gandul la „Alchimistul” lui Coelho – cartea pe care am luat-o acum saptesprezece ani cu mine in spital, gandind ca erau sanse sa fie ultima pe care o (re)citeam, atat de mult ma vrajise: acel vanzator de ceai care visase toata viata la calatoria pe care o va face la Mecca, hranindu-se zi-de-zi din imaginarea acelei calatorii in toate amanuntele sale pentru ca, ajuns sa poata face acea calatorie, sa refuze sa o mai faca pentru ca… la ce ar mai fi putut visa dupa?
Cum spuneam, anticiparea are farmecul ei. Unul dureros acum. Ma uit aproape zilnic pe un site care transmite 24 de ore din 24 de pe o plaja de la noi, unde ar fi trebuit sa ajung; si vad lucirile marii si valurile care se sting pe mal – am tinut pana azi costumul de baie nou, cu eticheta pe el, la indemana; azi l-am aruncat in debara… Dar asta e o alta poveste.
O carte care ar trebui introdusa pe lista de lecturi obligatorii a celor mici pentru ca e dintre cele putine care iti schimba perspectiva asupra lumii. Desi face numeroase trimiteri la studii din domeniu, cartea este astfel structurata (in povestiri scurte, usor de parcurs) si tonul povestirii este atat de firesc, incat se parcurge cu relativa usurinta. Am aflat o sumedenie de lucruri noi, cum ar fi faptul ca iarna, atunci cand nu se mai produce fotosinteza in padurile de foioase, ramase fara frunze, respiram inclusiv multumita oxigenului produs in mari si oceane de catre alge, a caror fotosinteza continua si pe timp de iarna. Ca planctonul se hraneste si din acizii proveniti din frunzele cazute pe pamant, ajunsi in mare prin apa raurilor. Ca suntem legati unii de altii in moduri care nu ar trebui distruse. Despre viata chinuita copacilor din parcuri si de la marginea trotuarelor; despre faptul ca o reimpadurire facuta de mana omului nu va deveni cu adevarat o padure decat peste o jumatate de mileniu… Cartea este in final o pledoarie minutios documentata pentru padurile seculare – cu atat mai necesara intr-o tara ca a noastra.