Dupa niste zeci de ani am recitit cartea – este, dintre toate cele cinci carti cu ciresarii, cea mai nostalgica si voiam sa ma introduca in atmosfera, pentru ca de data aceasta actiunea se petrece la malul Marii Negre (si in Delta). Iar noi la mare ar fi trebuit sa mergem. Si imi facusem in ultima vreme prostul obicei de a ma pregati astfel inaintea unor plecari: cu cateva saptamani inainte de programata plecare la Paris am citit doar carti care aveau pe coperta Turnul Eiffel, lasand la sfarsit, conform principiului save the best for last, cartea despre viata lui Edith Piaf primita de la o buna prietena; inaintea programatei reveniri in Parga (unde ar fi trebuit sa ma aflu chiar acum, de altfel) incepusem sa invat greceste… De ce spun prostul obicei? Pentru ca date fiind vremurile nu am mai ajuns nici la Paris, nici in Parga, nici macar la noi la mare. Cum s-ar zice, am cobit. Ca atunci cand mi-am facut in doua ocazii unghiile de la picioare in toate culorile posibile, asortate inclusiv cu florile de pe sandale, inainte de a pleca la mare – de fiecare data a fost asa o vreme ca nici nu am ajuns sa-mi scot picioarele din sosete – de atunci  nu-mi mai dau cu oja pe unghiile de la picioare. Serios.

Dar revenind: „Ciresarii” au fost eroii adolescentei mele – la 12 ani respiram pur-si-simplu „Ciresarii”. La mine in clasa, pana printr-a opta chiar, eram organizati intr-un grup in care fiecare avea rolul cate unui ciresar – eu eram, evident, Maria. (Rolul Luciei si l-au disputat in timp mai multe colege si lucrurile au ramas neclare pana la sfarsitul scolii.)

Si totusi. Noua generatie pare sa nu guste deloc aceste carti. La mine in familie cel putin. Spre stupoarea mea fiica-mea refuza indarjit sa le citeasca si deja e cam mare pentru ele, deci – o cauza pierduta. Iar nepoata mea ii injura si acum pentru ca din vina lor nu a avut bicicleta in adolescenta – fratele meu se jurase ca nu ii ia daca nu citeste „Ciresarii” si s-a tinut de cuvant.

E pacat, pentru ca aceste carti sunt in fapt niste carti de aventuri pentru copii si adolescenti, foarte inteligent scrise – Constantin Chirita este de fapt si autorul unei Trilogii in alb de carti politiste extrem de originale, inteligente si captivante, surpinzatoare in peisajul literar destul de arid al anilor 70 din Romania.

Intr-adevar limbajul ciresarilor si preocuparile lor vor parea prea serioase si prea sofisticate, prea sensibile si romantice in ziua de azi, dar, hei… Mai bine asa, zic.

Lumea copilariei mele a fost populata cu eroii lui Jules Verne, Karl May, Mark Twain, Singur pe Lume, Coliba Unchiului Tom, Heidi. Cine ii mai citeste azi? Heidi, intr-adevar, a fost citita si recitita de fetita mea, ca si mai noul Harry Potter (care recunosc imi place si mie) si, cumva surpinzator, Arthur Conan Doyle – tot ce a scris cu si despre Sherlock Holmes, insa restul… Cine mai are rabdarea? Intr-o lume in care ne-am invatat ca satisfactia sa fie imediata si chiar un filmulet postat pe net care chiar ne place cu adevarat ne face sa ne coboram ochii la timer dupa cateva zeci de secunde…

Dar am luat-o iarasi pe campii. Era vorba despre „Ciresarii”. M-am bucurat de revedere si raman in continuare un fan. Lumea lor e cea din care m-am desprins cel mai greu, de fapt, niciodata.

„Acusi se vor aprinde luminile si viata va erupe pretutindeni. Se vor vedea orase, case, pamanturi, copaci, flori, culori. Si se vor vedea oameni. Viata curge, dragi ciresari. Nu stiu cine dintre voi spunea: Suntem o clipa din imaginatia lumii… Da! Suntem o clipa din cea mai sincera si mai frumoasa imaginatie a lumii: copilaria.”