„CHIAJNA DIN CASA MUSATINILOR” – SIMONA ANTONESCU/ „FEMEI IN RAZBOIUL CELOR DOUA ROZE” – PHILIPPA GREGORY

Fiecare noua aparitie a unei carti a Simonei Antonescu e pentru mine ca un dar, parca special pentru mine. Asta-toamna tocmai intram in libraria Humanitas de pe Magheru, preferata mea, cand am vazut-o: „Chiajna din Casa Musatinilor„. De obicei citesc mai multe carti in paralel; pentru „Chiajna” am dat orice altceva deoparte. (La peste 700 de pagini oricum nu ar fi functionat altfel.)

Despre Chiajna mai citisem, evident; cu totii a trebuit sa trecem prin paginile lui Alexandru Odobescu; iar mai tarziu aveam sa descopar „Trecute vieti de doamne si domnite” a lui Constantin Gane – care mi-a pus in fata ochilor o istorie cu mult mai palpitanta fata de ce citiseram cu totii prin cartile de istorie, neasteptat de dramatica, as fi zis, pentru meleagurile noastre; si pentru mine, care imi petrecusem adolescenta cu aventurile lui Dumas de la Curtea Frantei, cand, iata, exista si pe la noi material din belsug.

Dar imaginea Chiajnei pe care ne-o pune inainte Odobescu nu e nicidecum cea meritata de aceasta fiica, sotie, mama si nepoata de domni – si nu orice domni, caci Doamna Chiajna a fost fiica lui Petru Rares si nepoata lui Stefan cel Mare, prima femeie din istoria noastra care a condus ea insasi o oaste in batalii (a purtat se pare trei batalii in decurs de doar cateva luni, castigandu-le pe ultimele), o femeie care, intr-o perioada in care niciun barbat nu se lasa condus de vreo femeie si cel mai adesea nu pleca macar urechea la spusele vreunei „muieri”, a condus, in numele fiului sau, o tara.

Am salutat deci cu entuziasm aceasta opera complexa, care ne arata o Chiajna umana, pe care o insoteste din copilarie si pana in momentul in care avea sa parasesca pentru totdeauna Tara Romaneasca (mi-as fi dorit mult, recunosc, sa citesc cu de-amanuntul si despre ultima parte a vietii sale).

Simona Antonescu le pune fata in fata, pe de o parte, pe Chiajna (si prin ea pe oricare femeie facand parte din marile familii ale tarii, familii tanjind cu toatele, obsesiv, dupa tron), iar pe de alta parte pe Marula – personajul atipic pe care Simona Antonescu il creeaza, negustoreasa ce strabate libera cararile Europei si care alege sa puna libertatea chiar si inaintea iubirii. Din toata cartea raman in primul rand cu citatul de mai jos:

Ii zambea rar intaii ei nascute pentru ca era cea mai apropiata de inima ei. Curajoasa. Stapanitoare. Increzatoare. Daca avea sa se dovedeasca si iute la minte, atunci intreaga ei viata avea sa fie un sir neintrerupt de frustrari, dezamagiri si intelegeri amare. (…) Avea grija ca sufletul si mintea Dobrei sa nu construiasca visuri despre o viata usoara, plina de mangaiere, ca sa nu sufere atunci cand totul se va dovedi o amagire.”

Ce legatura ar fi deci intre cele doua carti din titlu? Pe langa faptul ca e vorba de doua dintre autoarele mele preferate, ambele autoare celebre de romane istorice?

Si o carte si cealalta, una roman istoric, cealalta prezentand de aceasta data povestile adevarate din spatele romanelor istorice ale Philippei Gregory, abordeaza, direct sau indirect, problema rolului jucat de femei in istorie si a modului in care istoria a ales sa reflecte rolul jucat de unele femei extraordinare – istoria fiind, stim bine, scrisa de barbati.

„…interesele cronicarilor medievali nu coincideau cu ale noastre. (…) Astazi istoricii sunt de acord ca a scrie despre o societate fara a lua in calcul viata a jumatate din membrii ei nu poate insemna decat o treaba facuta pe jumatate.”

Istoricii traditionali nu cauta femei energice si eficiente; iar cand nu pot ocoli prezenta vibranta a unei asemenea femei, in loc sa-si corecteze conceptia despre sexul feminim in general, o definesc drept un personaj exceptional, comparabil mai degraba cu un barbat.”

Femeile nu exista, practic, in istorie si nu li s-a permis sa scrie istorie. In acest dublu sens, istoria a fost intotdeauna facuta de barbati.”

Si iata cum ne intoarcem la domnul Odobescu si Chiajna „sa”: „rece, posomorata„, „muiere capesa si daunoasa„. Si iata de ce salut cu atat mai mult cartea Simonei Antonescu – pe langa o lectura captivanta, interesanta si bine documentata, care mi-a adus pe alocuri lacrimi de emotie in ochi, ea vine sa faca, fie si numai Chiajnei, dreptate.