“- In clipa asta aud raul Pamano (…)

– Pamano nu se aude de la Torena.

– Eu il aud. Tacere. Tu nu?

– Aaa… batranii din Torena, bunicii, cand eu eram copil, ziceau ca…

– Ce?

– Aaa… ziceau ca-l aud doar cei care urmeaza sa moara.”

O carte geniala, complexa, cu un stil pe care nu l-am mai intalnit – ca si cum mai multe vase diferit colorate ar fi fost facute tandari iar autorul a amestecat fragmentele si apoi le-a lipit strans unele de altele, deloc insa la intamplare.

O carte cu o ironie mereu prezenta: “…inca ii venea peste mana sa spuna de unde vine, ca Franco putea a peste putred. Dar a descoperit si ca, folositi ca deodorant, dolarii fac minuni.”

O carte dura.

O carte despre „istoria ce nu se va scrie”. Care iti ofera surprize pana la ultimul paragraf. Si care m-a facut inclusiv sa ma gandesc la poezia mea eminesciana preferata: “…scrisoarea mea e ca lumina unei stele, cand ajunge in ochii tai e moarta poate de ani. E atata nevoie sa scrii impotriva mortii. E atat de crud sa scrii si moartea sa-ti acopere orice semn de speranta. Atunci, sigur atunci (…) a inteles disperarea cu care scrisese (…) , ca sa nu aiba moartea ultimul cuvant.”

„Confiteor” /”Marturisesc” – mi s-a parut foarte potrivita alegerea, pentru editia romaneasca, a unui titlu in limba latina. „… o pledoarie impotriva violentei exercitate in numele unui ideal…”

Daca s-ar putea acorda nota 25, cu siguranta ar fi pentru cartile lui Jaume Cabre. Mi-e teama ca va trece mult timp pana cand vreo alta carte, a altui autor, se va ridica pentru mine la nivelul acestora.

„Umanitatea este fara speranta.” E concluzia pe care nu poti sa nu o tragi pe masura ce parcurgi cele 864 de pagini ale cartii „Confiteor” (exact tot atatea cate are si cartea „2666” a lui Roberto Bolano pe care mi-am tot facut curaj sa o citesc – dupa „Confiteor” imi voi lua inima in dinti).

Daca in „Vocile lui Pamano” autorul pare sa creeze vitralii din cioburi colorate apartinand unor epoci diferite si diferitelor personaje, in „Confiteor” Jaume Cabre merge si mai departe, amestecand ca pe niste plastilina de diferite culori personajele negative, pana ajungi ca in plamada raului astfel creata sa nu mai stii daca ai in fata inchizitorul, nazistul, lapidatorul, violatorul, sotul adulter ucigas, asasinul platit, prietenul care iti rapeste, la figurat, si, oare, la propriu? viata.

„A ucide in numele Domnului sau in numele viitorului e acelasi lucru. Cand justificarea este ideologica, empatia si mila dispar. Ucizi cu sange rece, fara sa-ti fie afectata constiinta.” Iar aici avem de-a face doar cu raul pe care oamenii l-au facut si il fac semenilor lor. Daca ar fi sa adunam insa si raul pe care il facem de milenii animalelor, padurilor, planetei… „Umanitatea este fara speranta.”

O carte pe care simti nevoia sa o recitesti de indata ce ai terminat-o, cand, ti se pare, ai mai pus cap la cap firele atat de complexei tesaturi. Fire care se innoada mereu si mereu in jurul unui medalion, al unei tesaturi in carouri, al unei viori – am avut tot timpul in memorie filmul „Vioara rosie”, pe care cartea mi-a facut pofta sa il revad si pe care, daca nu l-ati vazut, vi-l recomand.

„… din cand in cand trebuie sa recitesc, desi recitesc doar ce merita privilegiul unei noi lecturi.

-Si ce confera acest privilegiu? (…)

-Capacitatea de a fascina cititorul, de a-l face sa se mire de inteligenta sau de frumusetea ei. (…) O carte care nu merita recitita nu merita nici sa fie citita.”

Si m-am regasit si in cele de mai jos – m-am intrebat mereu, cumparand cate un obiect vechi, care fusese viata sa, cum aratau casele prin care trecuse, cine au fost oamenii pe care i-a „cunoscut”; asa cum ma intreb si care va fi, dupa mine, soarta obiectelor ce imi vor supravietui.

„… ma distram privind cele mai inimaginabile obiecte care-si traisera viata si acum stateau cuminti asteptand a doua, a treia sau a patra sansa. Imi imaginam viata lor in diferite case si era distractiv.”

„… gandeste-te ca vioara asta a trait intamplari pe care nu le stim, sunetul ei a rasunat in sali si in case pe care niciodata n-o sa le stim, a trait toate bucuriile si durerile violonistilor care au folosit-o. Discutiile pe care le-o fi auzit, muzica pe care o fi trait-o… Sunt sigur ca ne-ar putea spune multe povesti tulburatoare.”