De fiecare data cand vorbeam cu persoane care vizitasera Budapesta, afland ca fusesem si eu pe acolo, eram intrebata : „Da’ la Szentendre ai fost?” O data, de doua ori… pana cand a devenit clar ca la prima descindere in zona musai e sa mergem la Szentendre. Iar acum, ca am fost in Szentendre, de fiecare data cand voi vorbi cu persoane care au fost in Budapesta, sigur voi intreba: „Da’ in Szentendre ai fost? Nu?? Pacat…”
Szentendre nu a fost deloc ceea ce ma asteptam – in primul rand pentru ca, ei bine, cel mai celebru sat maghiar nu este unguresc; da, ati citit bine – este un sat sarbesc. In secolul al XVII-lea, dupa eliberarea Budei de sub dominatia turceasca, zona a inceput sa atraga masiv locuitori din zonele ramase sub stapanire otomana, in special sarbi – acestia primind se pare o serie de privilegii in zona.
Asezat la un cot al Dunarii, in amonte de Budapesta, practic imediat ce ai iesit din Obuda (cea de a treia localitate care, alaturi de Buda si Pesta, formeaza actuala Budapesta), Szentendre („Sfantul Andrei” pe limba noastra) te intampina cu turlele bisericilor sale ortodoxe, principalul element al imaginii satului, asa cum se vede el de pe cheiul Dunarii.
Pana a ajunge insa sa intram in sat, dupa ce parcaseram pe chei, ceva ne-a atras irezistibil atentia: un sir de trepte cobora spre marginea apei, iar acolo astepta cu mare interes un card de ratuste – faptul ca teritoriul le apartine devine evident atunci cand observi la fata locului un automat ce distribuie mancare pentru rate – nu mai vazusem asa ceva pana anul acesta in Ungaria: in schimbul unei monede de 1 EUR sau al uneia de 20 de forinti (parca) primesti doi pumni de granule micute care se scufunda rapid, asa ca fie tu trebuie sa ai o super tinta, fie rata trebuie sa aiba niste super reflexe – in final, tot mai bine cu bucati de paine. Oricum, a fost singura data cand am hranit rate din palma.
Odata terminate monedele de 1 euro, ne-am urnit in sfarsit spre sat. Locul este cu mult mai linistit decat m-as fi asteptat – poate si din cauza ca ne-am nimerit acolo lunea, cand se pare vin mai putini turisti – si cand din pacate magazinul local care m-ar fi interesat cel mai tare , „Mediterran Manufaktura””, era inchis – asa ca m-am multumit sa sufar in fata vitrinelor.
Tot in Szentendre am intalnit cel mai mare magazin „Herend” – atrasi de aspectul sau mai altfel decat restul zonei, cu doua coloane albe si fluturi zugraviti pe fatada, am patruns in el ca intr-un muzeu, pentru ca portelanul Herend, destinat candva sa impodobeasca mesele capetelor incoronate, cam tot pe-acolo cred ca bate si in ziua de azi, atata vreme cat o figurina cat palma o poti avea dupa ce ai lasat la schimb niste sute de euro.
Restaurantul la care am mancat este chiar pe cheiul Dunarii si il recomand fara ezitare: mancare gustoasa, variata, portii lipsite de zgarcenie, personal prietenos – locul se numeste „Fantazia”. Restaurante sunt oricum destule in zona, pe alese, inclusiv un restaurant cu specific grecesc.
Strazile vechi urca si coboara pe malul drept al Dunarii, strajuite de casute cochete, ici-colo intalnesti turla inalta a unei biserici, vreun pasaj ingust, o galerie de arta (in ultima suta de ani Szentendre a devenit cunoscut si pentru coloniile de artisti pe care le gazduieste)… Piateta centrala se intinde in jurul unei cruci inconjurate de flori – monument marcand, ca multe altele in Europa Centrala, sfarsitul unei epidemii de ciuma. Si tot in piateta centrala amintirea imi aduce inaintea ochilor un pudel alb caruia stapanii, in ziua unui meci al nationalei Ungariei, ii vopsisera coada in dungi rosii si verzi; pacat ca in seara aceea Ungaria a mancat bataie…
Satul este cochet, armonios, tihnit si are acea trasatura care face dintr-un loc unul din preferatele mele: o atmosfera care te ia cu ea si te ajuta sa faci un salt inapoi in timp; imi plac locurile care te invita sa le ghicesti in lumina unui alt veac, locurile care este evident ca si-au avut gloria lor in alte timpuri, dar care raman vii, fara ca prezentul sa le fi obligat sa-si uite farmecul.