Cam asa gasesti scris pe toate ghidurile turistice: „Florence, Tuscany”; Florenta si Toscana, regiunea considerata drept cea mai pitoreasca din Italia, sunt indisolubil legate una de cealalta. Eu am facut mai intai cunostinta exclusiv cu Florenta, tragand „o fuga” cu Eurostar-ul din Roma, sacrificandu-mi singura zi libera avuta la dispozitie plus niste zeci (multe) de euro pe biletul de tren, in ideea ca „nu se stie cand si, mai ales, daca, mai ajung pe-acolo”. Soarta a fost binevoitoare si am reusit sa mai ajung in Florenta de doua ori de atunci, de fiecare data cu cate un nou membru al familiei: sotul si apoi si copilul; iar la ultima descindere am reusit sa fac cunostinta si cu un pic din Toscana, cu colinele ei cu chiparosi si vile singuratice, din piatra, parca special raspandite prin peisaj ca sa „dea bine” in poze si picturi.

Desi si in Roma ai foarte multe de vizitat (Vaticanul cu muzeele sale, Forul Roman, Columna lui Traian si  respectiv cea a lui Marcus Aurelius, Vila Borghese, Sfantul Petru si cate si mai cate), raman cu impresia ca Florenta are parca mai multe muzee si galerii de arta, plus bisericile cu superbul stil gotic toscan: pentru mine Domul din Florenta, Santa Maria del Fiore, ramane cladirea cu cea mai frumoasa si impresionanta fatada, mai ales daca in imagine integrezi si celebra Campanila a lui Giotto, ambele in cel mai incredibil stil gotic toscan deja pomenit, cu dantele de marmura alba, roz si verde, fatade pe care nu cred sa existe vreo palma de loc care sa nu fi fost sculptata in cel mai mestesugit chip. Prima intalnire cu cladirea Domului a avut un impact coplesitor asupra mea – frumusetea ei…   Stau si imi caut cuvintele pentru a putea zugravi splendoarea acestei cladiri inegalabile – dar nu le am, chiar nu le am.

(Imi amintesc ca, singura in Florenta fiind la prima descindere si vrand sa am o fotografie cu Domul in care sa apar si eu, a trebuit sa apelez la bunavointa strainilor pentru a-mi face o poza; avand insa un aparat foto nou, nu prea ma induram sa-l las din mana; m-am tot foit pana am gasit o pereche de doamne in varsta – pe criteriul „dac-or fugi cu aparatul, macar sa am o sansa sa le prind din urma”. Greu sa fii singur, mai ales ca nu ai cu cine schimba impresii – iar in Florenta chiar simti nevoia sa te minunezi si sa comentezi fara oprire.)

Florenta este celebra pentru mestesugul lucrului cu piatra, fie ea marmura, fie pietre semipretioase – intarsiile din pietre semipretioase („pietre dure” cum le numesc italienii) sunt o marca a locului si le veti gasi inclusiv la noi in tara, mai exact  in sala Tronului de la Peles, unde doua mese cu astfel de intarsii te uimesc cu maiestria celor care le-au facut: iti vine foarte-foarte greu sa crezi ca nu e vorba de desene, ci chiar de fructe, flori, pasari alcatuite din bucati de lapislazului, onix, turcoaz, agate si ce alte pietre semipretioase a mai creat natura. Eu am venit prima oara in contact cu astfel de capodopere uimitoare in Muzeul de Arta din Viena si, neputand sa accept ca era vorba de bucati de piatra si nu de desene, am tot pandit momentul sa le ating, desi scria clar ca nu e voie sa pui mana; pana la urma, dupa ce grosul grupului de turisti trecuse si ramasesem doar eu cu paznicul, acesta, fiindu-i deja clar de ce zaboveam, s-a indurat de mine si m-a indemnat sa pun mana pe respectiva masa: raceala pietrei sub degetele mele a fost cea care m-a convins de ceea ce mi se paruse imposibil.

Fotografia de mai sus nu-mi apartine (mai exact le apartine celor de la tripadvisor) – Muzeul Pietrelor Dure nu l-am gasit din nefericire deschis (principalul motiv pentru care imi doresc sa revin inca o data in Florenta), iar in Capella dei Principi fotografiatul este interzis – m-am facut eu ca nu inteleg, dar pana sa apuc sa fac totusi o poza am si fost luata de mot – evident, nu la propriu, dar orisicat. Daca puteti crede ca tot ceea se vede mai sus este exclusiv din piatra…

Din pacate, asa cum ni s-a spus, mesterii capabili de astfel de minuni sunt batrani si din ce in ce mai putini azi in Florenta, un motiv in plus pentru ca preturile unor astfel de minunatii, atunci cand le gasesti de vanzare, sa-ti taie si ele respiratia. Daca totusi tanjiti dupa un tablou cat palma lucrat in aceasta tehnica, va recomand mai degraba magazinele din jurul Muzeului Pietrelor Dure, imediat langa Dom – parca-parca o idee mai convenabile decat tablourile vandute pe Ponte Vecchio; cat ar trebui sa coste o masa sau un dulap, astfel lucrate, cum am vazut in Florenta, in palatul Signoriei…  chiar de nepretuit – la propriu.

Si Capelele Medici, unul din obiectivele de neratat in Florenta, cuprind, in partea mai veche (Capella dei Principi), niste intarsii din pietre semipretioase spectaculoase; partea mai recenta (Sagrestia Nuova) se mandreste cu niste lucrari in piatra, de data aceasta marmura, inca mai celebre: faimoasele sculpturi alegorice ale lui Michelangelo: Aurora si Amurgul, Ziua si Noaptea.

Florenta gazduieste si cea mai celebra opera a lui Michelangelo: David, pe care ai ocazia sa il intalnesti de trei ori in Florenta: originalul, in Galeria Academiei de Arta,  apoi dominand orasul de pe malul inalt al raului Arno si, in final, in Piazza della Signoria, alaturi de alte doua opere de dimensiuni similare (statuia lui Hercule si fantana lui Neptun, care nu se ridica insa la nivelul lui „David”, idealul de frumusete al Renasterii  – italienii insisi il numesc pe Neptun, in comparatie cu superbul David, „sacul cu cartofi”).

Piazza della Signoria adaposteste, pe langa aceste opere de mari dimensiuni, o intreaga colectie de alte sculpturi, si ele celebre, in asa-numita Loggia.

Si sa nu uitam de Galeriile Uffizi, cunoscute in toata lumea in primul rand pentru operele lui Boticcelli si pentru Doni Tondo al lui Michelangelo – unul dintre cele mai vestite muzee ale lumii. Si nici de Bargello, muzeul dedicat de aceasta data sculpturilor. Nu am reusit sa vizitez Galeriile Uffizi nici la prima vizita in Florenta – coada la intrare promitea sa dureze ore, nici la a doua vizita – se trecuse la sistemul rezervarilor pe internet iar eu nu aveam una, dar la a treia vizita, revenindu-se la sistemul „coada cat toate zilele”, nu m-am mai dat dusa de acolo, am sacrificat vizita la Pisa si mi-am vazut in sfarsit visul cu ochii, desi o coada de peste doua ore cu un copil de cinci ani dupa tine nu e chiar cea mai lejera intreprindere (am de alfel si acum in fata ochilor imaginea fetitei mele fugind cat o tineau picioarele pe culoarele de la Ufizzi, riscand sa fim luati de urechi si dati afara, dupa toata asteptarea, respectiv supararea sotului meu cand, aflati la Bargello, a aparut tinand-o de-o aripa pe „fiica-mea” – brusc devenise doar a mea –  dupa ce o prinsese dand cu ghetutele in soclul celebrului bust al lui Brutus de Michelangelo).

Evident nu e de uitat nici Ponte Vecchio, cu micile sale magazine de bijuterii la preturi exorbitante, nici Palazzo Pitti, din care am reusit sa vizitam doar gradinile, nu insa si la fel de celebra colectie de arta. Gradinile gazduiesc alte patru opere vestite ale lui Michelangelo – statuile neterminate ale celor patru „Sclavi”, ale caror originale se regasesc si ele, alaturi de „David”, in Galeria Academiei de Arte.

Si cum sa uiti biserica Santa Croce, si ea tot o capodopera a stilului gotic toscan, de neratat atat pentru celebrele fresce ale lui Giotto cat si pentru mormintele marilor personalitati ale Italiei pe care le gazduieste: Michelangelo, Galileo, Machiavelli, Rossini…

Dar Baptisteriul Sfantului Ioan de peste drum de intrarea in Dom, cu celebra sa „Poarta a Paradisului”?

Iar noi cu siguranta nu am vazut tot ce era de vazut in Florenta. Abundenta de opere de arta din acest oras si in general din Italia m-a facut de multe ori sa spun ca daca, printr-o crunta nenorocire, ar disparea toate operele de arta din lume, ramanand doar cele din Italia, inca am sta bine.

Iar Florenta este bine pozitionata si pentru excursii de o zi catre Sienna, orasul caramiziu cu strazi ce urca si coboara, cu catedrala sa in alb si negru – culorile orasului si cu fantana monumentala Fonte Gaia din singura piata in panta pe care o stiu – Piazza del Campo.

Sau catre San Gimignano, cu turnurile sale – supranumitii „zgarie-nori ai Evului Mediu”, facut celebru – daca mai era nevoie – de filmul lui Zeffirelli „Tea with Mussolini”. Si catre Pisa – evident daca nu ai de facut alegeri dureroase.Si nu in ultimul rand, puteti strabate asa-numitul „tinut Chianti”, cel mai popular dintre vinurile italiene, Toscana fiind si locul „nasterii” unora dintre cele mai celebre licori din peninsula.