Atunci cand scriam despre nebunia Craciunului in Colmar am facut recomandarea de vizitare a intregii Vai a Rinului; cea mai buna dovada ca recomandarea respectiva a fost facuta cu toata convingerea: i-am dat chiar eu curs – in aproximativ o jumatate de an eram inapoi. Plecasem din Colmar cu regretul de a nu fi vizitat si satele inconjuratoare si bantuita de dorinta de a reveni acolo si pe timp de vara. Si cum se spune ca atunci cand vrei sa-ti atingi visele nu exista moment mai bun decat mometul prezent, nu am amanat deloc, asa ca urmatorul concediu ne-a adus din nou, dupa alti 2000 de kilometri strabatuti cu masina, pe aceleasi meleaguri.

Cum arata Colmarul vara? De poveste. In special spre sfarsitul verii, dupa ce au avut timp sa creasca, petuniile si muscatele si ce-o mai fi fost prin miile de jardiniere de la ferestre, balcoane sau de pe marginea canalelor se revarsa, cotropesc totul. Si sa fi vrut sa fi facut vreo poza in centrul Colmarului fara sa apara in ea flori, ar fi fost imposibil.

Incredibil insa, am vizitat in afara de Colmar doua alte localitati, doua sate invecinate, despre care inclin sa afirm ca mi-au placut inca si mai mult decat Colmarul. N-as fi zis ca e posibil, dar, cum se spune, “niciodata sa nu spui niciodata”: pentru variatie am hotarat sa ne cazam de aceasta data intr-un sat aflat la 7 kilometri de Colmar, Eguisheim (m-a amuzat sa constat ca, desi Alsacia e parte a Frantei si toata lumea vorbeste franceza, denumirile de localitati si mancaruri se incapataneaza sa ramana nemtesti). Eguisheim nu are canalele Colmarului, dar are in schimb strazile medievale  circulare, ce inconjoara pe trei randuri piateta centrala avand drept punct de atractie biserica satului si “castelul” in care in 1002 se nastea cel mai de vaza locuitor al Eguisheim-ului, ce avea sa faca istorie sub numele de Papa Leon al IX-lea – statuia sa vegheaza urbea din fata bisericii, deasupra unei fatani in care curg in egala masura apa si flori. Nu mai e nevoie sa spun – aici, ca peste tot in Eguisheim, continua sa se reverse cascadele de flori – pentru ca ferestrele si balcoanele s-au dovedit neindestulatoare, jardinierele cu aranjamente florale care-mai-de-care sunt puse pur-si-simplu pe trotuare, pentru ca baia de flori sa continue non-stop.

In Franta exista notiunea de “village fleuri” (sat inflorit), iar localitatile care si-au castigat acest apelativ (care are grade reprezentate prin numarul de flori acordate, asa cum hotelurilor li se acorda stele iar pensiunilor margarete) il afiseaza cu mandrie chiar de la intrare. Exista de asemenea o competitie anuala “le plus beau village de France” (cel mai frumos sat din Franta), pe care Eguisheim a castigat-o si el – si pe buna dreptate.

Inca inainte de intrarea in sat m-am trezit in fata unui gard intins pe toata lungimea strazii, care se mai putea doar ghici de sub valurile de flori in nuante pastelate; topita de admiratie, mi-a luat ceva timp sa realizez ca tocmai cazusem in extaz in fata unui gard de… cimitir. Strazile circulare ale satului, inundate de flori, te poarta de jur-imprejurul pietei centrale, avand pe zidurile caselor indicatoare pentru turisti asa cum mai vazusem pana atunci doar prin muzee. Unul dintre aceste indicatoare mi-a lamurit ceea ce nu reusisem sa-mi explic inca de la vizitarea Colmarului: de ce vechile case cu fatada strabatuta de barne de lemn au portiunile de zid iesite mai in afara decat barnele insele, barne pe care ti le-ai fi imaginat fixate pe zid sau eventual facand parte din structura lui – se pare ca in secolele trecute moda a dus la acoperirea barnelor si doar in ultimele zeci de ani, revenind moda aspectului rustic cu barnele la vedere, a fost indepartat zidul doar pe portiunea ce acoperea lemnul, restul zidului ramanand deci mai iesit in afara. Un alt lucru interesant pe care l-am aflat a fost faptul ca in Evul Mediu  aspectul satelor nu era nici pe departe atat de vesel ca astazi, doar putinii cetateni bogati permitandu-si costul pigmentilor, astfel incat sa ofere caselor lor fatade colorate; astazi insa, combinatiile de culori sunt naucitoare – o casa albastra langa una galbena, alta verde langa o surata portocalie – amestecuri de culori care la noi ar ridica macar o spranceana, la ei arata fantastic in combinatie cu stilul caselor si multimea de flori.

Un alt sat pe care am avut placerea imensa de a-l vizita si in care as alege sa ma cazez la o eventuala alta vizita pe Valea Rinului, pentru a-l prefira pe indelete, a fost Riquewihr (ramanandu-mi multe alte sate pentru – sper – ocazii viitoare). Riquewihr-ul nu are canalele Colmarului, nici strazile circulare ale Eguisheim-ului, are in schimb o strada principala ce urca de la baza Primariei spre turnul inalt din varf, strada din care se despart de fiecare parte alte numeroase stradute pline de pitoresc – iar peste acoperisurile caselor privirile ti se odihnesc direct pe sirurile de vita-de-vie. Fata de Eguisheim Riquewihr-ul este mult mai animat si mai luat cu asalt de turisti, iar daca ar fi sa ma iau dupa volumul, varietatea si calitatea marfurilor din magazine, ca si dupa preturile aferente mai ridicate – chiar si decat in Colmar, Riquewihr-ul ar reprezenta o destinatie oarecum mai speciala pe Valea Rinului. Aici am vizitat prima oara pe timp de vara un magazin Kaethe Wohlfahrt destinat Craciunului – senzatia e ciudata dar amuzanta; din pacate preturile la globulete nu scad aici nici in afara sezonului; magazinul iti ofera insa in spatiile sale ocazia unei calatorii de poveste, chiar daca in final pleci doar cu, eventual, un pachet de servetele cumparat de acolo. Si tot in Riquewihr exista cel mai bogat decorat magazin pe care l-am vazut vreodata – “Melodie de la Vie”, pe care il stiam din fotografii anterior vizitei mele si pe care m-am bucurat sa-l descopar chiar la poalele turnului din varful colinei, cand aproape ca ma hotarsem sa plec, neconsolata, fara a-l fi vazut.

Daca ar fi sa ma iau dupa pliantele de la pensiunea in care ne-am cazat, zona ofera, pe langa vizitarea localitatilor si degustarile de vinuri (cam trei din cinci case ofera “degustations”) si multe alte ocazii de petrecere a timpului: o rezervatie de urangutani (?), vizitarea unei vechi mine de argint, un adapost pentru berze – vietuitoarea preferata si simbolul Alsaciei, al carei clampanit umple aproape constant localitatile, comemorari ale vietii din Evul Mediu organizate in vechile fortificatii din varful inaltimilor ce strajuiesc locul. In plus, Strassbourg-ul este la doar la 60 de kilometri, iar Europa Park doar la 40. De ce nicio agentie de turism de la noi nu promoveaza – din cate stiu eu – Alsacia, e o intrebare pe care eu mi-o pun demult si la care inca nu gasesc raspuns.

Revenind la pensiune, pot recomanda cu tot entuziasmul pensiunea “Hostellerie des Comtes”, nu doar pentru raportul calitate – pret care este mai mult decat corect (intr-o zona in care preturile nu sunt deloc de neglijat), cat mai ales pentru pozitionarea sa chiar in centrul medieval al satului, pentru amabilitatea fara cusur a proprietarilor si pentru micul dejun de care ne-am amintit cu jale in acelasi concediu, chiar cazati ulterior la un hotel de patru stele – e drept ca sunt greu de egalat croissant-ele, baguette-le, branzeturile si dulceturile frantuzesti savurate chiar “la mama lor”.

Pentru aceia dintre voi care vor ajunge curand pe Valea Rinului – toata invidia mea. Raman sa-mi derulez in minte imaginile acelor zile de vis – in spatele ochilor mei, pe Valea Rinului curg vesnic valuri de flori, flori, flori…