Sibiu – de la distanta orasul meu preferat de la noi. Sibiul nu are nevoie de recomandari la modul general, decat poate pentru cei ca mine: amintirile mele despre Sibiu erau, pana relativ recent, nebuloase spre inexistente, reduse de fapt la cateva imagini ale unor picturi din Muzeul Bruckenthal, ramasite din perioada adolescentei; cele cateva ocazii in care trecusem tangential pe langa Sibiu catre destinatii mai vestice nu se pun.
Ii datorez reintalnirea mea cu Sibiul Festivalului Medieval Cetati Transilvane; acum aproape doi ani, afland despre festival (care din cate am vazut nu s-a mai organizat, din pacate, ulterior), intr-un impuls de moment am rezervat ultima camera disponibila la un hotel ce promitea sa fie chiar in centrul orasului, mi-am luat pe sus familia si am plecat sa vedem despre ce ar putea fi vorba. Si a fost dragoste la (aproape) prima vedere. De atunci am revenit in Sibiu de cel putin doua-trei ori anual si salut cu maxim entuziasm orice ocazie de a repeta experienta.
Primul lucru care-mi vine in minte cand ma gandesc la Sibiu este atmosfera medievala, plus senzatia de continuitate, stabilitate si pace pe care mi-a transmis-o de fiecare data orasul – dupa un week-end acolo aveam cu totii impresia ca statuseram o saptamana la odihna undeva in alta tara – iar impresii similare mi-au impartasit toti cei cu care am discutat in ultima vreme subiectul. In special pentru cei care vin din Bucuresti diferenta de ritm e izbitoare.
In mod poate contradictoriu cu aceasta tihna pe care ti-o toarna in suflet Sibiul, acesta este cel mai viu oras pe care l-am intalnit – nu a fost sfarsit de saptamana petrecut la Sibiu fara ca acolo sa nu se desfasoare vreo manifestare care simteai ca insufleteste tot orasul: ulterior festivalului medieval (al carui principal punct de atractie a fost pentru mine demonstratia de dresaj de pasari de vanatoare facuta de catre niste tineri pasionati care salvasera, dresasera si ingrijeau ei insisi soimi si diferite varietati de bufnite – nu mai mangaiasem niciodata pana atunci vreo bufnita – au cel mai fin penaj care se poate imagina, ca atingerea unui abur) am “prins”in Sibiu piata de Craciun, un festival international de moda, pentru ca in sapatamana imediat urmatoare acestuia din urma sa nimerim in plin TIFF. Pe orice straduta ne-am aventurat, in orice subsol am coborat, se intampla ceva: un spectacol, un concert stradal, o librarie nou deschisa…
Indiferent insa de aceste manifestari mai mult sau mai putin meteorice, orasul in sine te ia cu el si te duce departe in timp. Sibiul te priveste prin celebrii “ochi”ai acoperisurilor sale, care te tenteaza sa-ti imaginezi in spatele lor arcasii si arbaletierii altor vremuri – desi am inteles ca scopul lor este de fapt cu mult mai prozaic – de ventilare a podurilor.
Cladiri de secol XV-XVI sunt aici regula, in centrul orasului casele fara eticheta de monument istoric sunt mai degraba o raritate; si asa am ajuns sa locuim, de la prima “descindere”, intr-o cladire monument aflata chiar in Piata Mare, intr-o atmosfera de care pana atunci nu mai avuseseram parte nici la noi si nici aiurea: o jumatate de ora dupa ce ne-am cazat n-am facut altceva decat sa fotografiem camera si holurile, ca intr-un muzeu. Iar din camera dotata cu mobilier de epoca si decoratiuni pe masura am putut urmari de-a lungul timpului direct pe fereastra, in Piata Mare, un concert de muzica simfonica, o proiectie de film… (Ultima proiectie de la TIFF am vazut-o fix din varful patului.) Uimitor mi s-a parut faptul ca direct din strada se patrundea initial, fara nicio opreliste (receptia hotelului fiind doua usi mai departe) direct pe holurile decorate cu sculpturi, mobila veche, decoratiuni pe care le banuiam scumpe… Alta urbe, alte obiceiuri. Hotelul in speta – “Am Ring”, unde am revenit de fiecare data cu mare placere, unde ne-am dus si prietenii, ramasi si ei in egala masura fermecati.
Daca preferati insa Pietei Mari vederea catre Piata Mica, am si aici o recomandare: un alt hotel cu o locatie mai mult decat centrala, amenajat chiar in structura cetatii, “lipit” de Turnul Sfatului – “The Council”, de la ferestrele caruia se poate admira inclusiv celebrul Pod al Minciunilor. Iar exact la iesirea din hotel, „Lily Vanily”, standul cu cea mai buna inghetata pe care am mancat-o in ultimii ani – ne-am amanat fiecare plecare din Sibiu asteptand in pozitia clasica de mangusta pe langa stand pana la ora deschiderii (ba inca ne-am oferit sa si dam o mana de ajutor la transportarea inghetatei), neindurandu-ne sa plecam fara inca o portie (sau mai multe) de inghetata cookies, torta delizia si, anul acesta, applepie (da, s-a inventat si inghetata cu gust de placinta cu mere)… De altfel am constatat ca in Sibiu exista o adevarata “cultura a inghetatei”: standurile abunda, toata lumea defileaza pe strada centrala savurandu-si inghetata, iar pe aceeasi strada centrala exista – si rezista – singurul salon dedicat exclusiv inghetatei pe care l-am intalnit la noi.
In materie de mancare propriu-zisa, terase sunt nenumarate in principal in Piata Mica si pe numita strada centrala (strada Nicolae Balcescu), dar noi ne-am intors mereu la terasa “Frieda” (si ea tot pe Nicolae Balcescu) – aleasa initial pe criteriul “unde o fi mai aglomerat” – in ideea ca stiu ei ceilalti clienti ce stiu. Si chiar a functionat. Si functioneaza de fiecare data – puiul tzatziki si respectiv cascavalul lor pane – de neratat.
Prinsi cu atatea festivaluri, nu am reusit sa vizitam decat anul acesta muzeul Astra in aer liber – care merita el insusi o postare separata. Si tot anul acesta am pus prima oara piciorul pe strada paralela cu strada centrala, Strada Cetatii – senzatia de salt inapoi in timp e fantastica.
In concluzie, data viitoare chiar imi iau un tricou cu “I love Sibiu”.