GIETHOORN

In urma cu niste ani am aflat despre un loc incredibil, un sat in care nu se poate calatori decat in barca sau, partial, pe jos. Imaginile si filmuletele de pe net, cu canale traversate de podete de lemn si case acoperite cu stuf, cu tufe albastre, roz si violet, imense, de hortensii, m-au facut sa visez.

Asa ca, dupa niste ani – multi – de visat, era clar ca vizita in Olanda trebuia musai, dar musai-musai, sa includa si Giethoorn, desi acesta este situat la ceva distanta de Amsterdam, mai exact la vreo 120 kilometri spre nord-est. Pentru cine nu a avut, ca mine, norocul unor prieteni cu masina dispusi sa imparta cu mine bucuria acestei vizite, deplasarea se poate face cu trenul si apoi cu un autobuz pana in Giethoorn.

Eu am avut insa sansa acelor prieteni. Distractia e mereu mai mare in gasca – o gasca devenita, in decurs de aproape 40 de ani, una internationala: ne-am reunit acum din Bucuresti, din Olanda, din Franta, pe unde i-au dus pe fiecare drumurile pornite din aceeasi scoala de cartier din Pitesti…

Drumul insusi pana in Giethoorn ne-a prilejuit noi intalniri cu vestitele campuri cu lalele ale Olandei. Inca nu am inteles care este scopul cultivarii lalelelor in camp, pentru ca am intalnit si flori deja trecute – deci clar nu fusesera cultivate pentru buchete. Posibil pentru bulbi.

Odata ajunsi, evident, am inchiriat o barca. Si am pornit pe canalele acestui sat de basm. Si… cuvintele, oricare ar fi ele, sunt foarte-foarte seci.

Nu am avut parte de tufele de hortensii, evident. Nu se poate sa le ai pe toate – in cazul de fata, si lalele inflorite in Keukenhof, si hortensii in Giethoorn. Dar am avut parte de tufe de liliac, calin, magnolii, rododendroni. Ca si in Alsacia, cu ale sale villages fleuris, am fost cucerita si aici de felul in care prezenta florilor transforma un loc – oricat de impresionanta i-ar fi arhitectura, fara flori… nu ar mai fi la fel.

Ceea ce este iarasi uimitor este ca din barca privesti direct in gradinile localnicilor, curtile lor neavand garduri ci doar, eventual, cate o portita la capatul podetelor – delimitarea o fac chiar canalele. Asa incat ai vedere libera catre toate aranjamentele florale, bancutele, foisoarele si tot ce mai are fiecare pe langa casa. Intr-una din curti am vazut chiar o colectie de zeci de pasari de apa – numai soiuri de gaste, despre care nici nu stiam ca exista, erau cel putin cinci.

Canalele, sapate initial pentru transportul turbei, aceasta fiind produsul specific zonei, care a si dus la aparitia satului acum aproape opt sute de ani, va vor duce la un moment dat catre apele unui lac intins, parte a unei rezervatii naturale inca si mai intinse. Unde am avut ocazia unei intalniri de gradul III cu o lebada sau, dupa comportament, as zice mai degraba un lebadoi. Pe care l-am crezut initial dornic de ceva mancare sau poate doar de companie, pana cand i-a tras o ciupitura cat se poate de hotarata si neasteptata unuia dintre noi. (Poate, ca si pestii din Creta, fauna de aici s-a obisnuit pe timpul pandemiei cu noi inchisi prin case si este acum refractara la a ceda din nou teritoriile de-abia recapatate.) Deci… aventura – pe langa desele izbituri cu barca de peretii canalelor sau de ambarcatiunile celorlalti turisti.

Traseul per pedes va va duce pe langa cateva locuri de luat masa (noi am optat pentru restaurantul Fratelli) si unele magazine – din pacate am reusit sa intru doar la Gloria Maris, specializat pe cochilii de multe feluri si obiecte decorative realizate pe baza acestora, plus unele obiecte cu totul exceptionale, de colectie, din pietre semipretioase.

Giethoorn este pe lista cu cele mai frumoase, nostalgice, fermecate locuri din tot ce am avut sansa sa vad intr-o viata – combinatia mea preferata de magie a trecutului si farmec al florilor. Si chiar daca am reusit sa-mi vad visul cu ochii, ramane in continuare un loc … de vis. Stilul de viata al localnicilor nu poate fi decat de invidiat. O lume de basm, la care noi, ceilalti, putem doar… sa visam.