Cartea mi-a atras atentia de la aparitia in librarii. (Tot ce are in titlu carti, biblioteci, librarii, flori…) Dar cumva m-am abtinut atunci. Nu mai stiu de ce. Insa cum tot veneau din toate partile recomandari privind-o, si cum intre timp devenise disponibila pentru imprumut…

O carte pur si simplu frumoasa. Care nu m-a intristat atat cat te-ai teme cand vine vorba de o carte a carei actiune se petrece intr-un cimitir. Ba dimpotriva, un anumit capitol m-a facut sa rad cu lacrimi si chiote, cum nu mai rasesem (demult). Mai degraba m-au facut nostalgica melodiile frantuzesti vechi la care autoarea face mereu trimitere – „Avec le temps…”

Iar daca ai citit deja „Eleganta ariciului” de Muriel Barbery, o carte cel putin la fel de frumoasa, nu ai cum sa nu faci o legatura – nu doar prin faptul ca ambele „vorbesc” despre cate o portareasa care e mult mai mult decat o simpla portareasa, ci pentru frumusetea scrierii ambelor autoare, pentru detaliile delicate ale unor vieti simple, dar pline de frumusete. Iar gradina lui Violette mi-a amintit si ea de o alta, tot dintr-o carte a lui Muriel Barbery, „O delicatesa„.

Revenind la „Apa...”, am decis sa o cumpar cand ajunsesem la jumatatea cartii imprumutate; si nu m-am oprit aici, am luat, pe langa cartea ajunsa deja la cea de a doua editie in limba romana, si celelalte carti ale autoarei: „Trei” si „Diminetile iubirilor pierdute„. Pe acelea nu le-am citit inca, dar arata frumos pe noptiera – au si ele flori pe coperta :-)…

O carte (si) despre bucuriile simple, care mi-a adus aminte de unul din personajele mele preferate, Melania Lupu, al uneia dintre autoarele mele preferate, Rodica Ojog-Brasoveanu:

„Am chef sa fiu singura. Ca in toate serile. Sa nu vorbesc cu nimeni. Sa citesc, sa ascult radioul, sa fac o baie. Sa trag storurile. Sa ma invalui in chimonoul meu din matase rosie. Doar sa ma simt bine.

Dupa ce inchid portile am timpul meu. Sunt unica lui proprietara. Este un lux sa fii stapanul propriului timp. Cred ca este unul dintre cele mai mari luxuri pe care un om si le poate permite.„

Da, data fiind povestea si locul in care se desfasoara aceasta in mare parte, nu puteau lipsi nici cele de mai jos:

„Viata nu este decat o lunga pierdere a tot ceea ce iubesti.”

„Moartea nu isi ia niciun moment de respiro. […] Este aici, peste tot, clipa de clipa. Nimeni nu se gandeste de-adevaratelea la ea, altfel ar innebuni. Este ca un caine strecurat printre picioarele noastre, dar nu ne dam seama ca este prin preajma decat cand ne musca. Sau, mai rau, cand musca pe cineva drag.”

Dar sa incheiem cu ceva mai optimist. Despre carti. Pentru ca aceasta carte este, si ea, o pledoarie pentru lectura: „De ce mergi inspre carti la fel cum mergi inspre oameni? De ce suntem atrasi de coperte la fel cum suntem de o privire, o voce familiara, auzita si altadata, care ne intoarce din drum, ne face sa ne ridicam ochii, ne atrage atentia si poate ca ne va schimba cursul existentei?„

Si ajunsa aici ma duce gandul la o carte de cu totul alta natura, o carte cu referinte stiintifice, care plaseaza lectura, in urma unor studii bine fundamentate, pe primul loc in topul activitatilor de natura sa ne odihneasca. Este vorba de „Arta Relaxarii” de Claudia Hammond: „… lectura a fost decretata, in cadrul „Testului odihnei”, ca activitatea cea mai odihnitoare dintre toate cele luate in considerare de respondenti. Un impresionant procent de 58% dintre participantii la sondaj au plasat-o pe primul loc. Iar persoanele respective se pare c-au descoperit si secretul vietii bune, fiindca ei au inregistrat cea mai ridicata potentialitate de a obtine punctaje mari pe scara care indica in ce masura un individ „infloreste” – un concept in care se combina stima de sine, telul, sensul si optimismul.” Sa citim, deci!