Acum cateva postari pomeneam de cartea „Viata mea in libraria Morisaki„, de Satoshi Yagisawa. Intre timp am terminat cartea, cele doua pisici de pe coperta despre care pomeneam nu si-au facut aparitia – probabil fusesera adaugate doar pentru ca dadeau bine. M-am imbogatit insa cu imaginea micului anticariat din Jimbocho, cartierul librariilor si anticariatelor din Tokyo – Jimbocho, o oaza de liniste, cu micile sale magazine de carti si cafenelele primitoare, o alta lume fata de restul orasului atat de aglomerat si agitat, strapuns de zgarie-nori.
Am cautat pe net sa vad daca exista si in realitate sirurile de librarii si anticariate lipite unele de altele, inghesuindu-se neschimbate de zeci de ani, cu gramezile de carti direct pe trotuar – si da, locul acesta chiar exista, din fericire pentru pasionatii de lectura. Dupa ce am vazut imaginile, pot sa spun ca, desi nu am fost in Jimbocho, mi-am descoperit un nou loc in care sa ma retrag in mintea mea cand realitatea devine infrecventabila (stiti cum e cand esti eventual la medic, trebuie sa fii foarte relaxat pentru ca urmeaza ceva deloc placut si ti se spune: „imagineaza-ti ca esti intr-un loc frumos”? ei, daca nu stiti, mai bine).
Si tot cautand am dat de o postare a cuiva care chiar fusese acolo. Si care, pe langa descriile detaliate care te fac sa vrei sa pleci acolo maine, mentiona si un alt loc similar, de data asta un pic mai la indemana, mai exact in Marea Britanie, un adevarat booktown – oras al cartilor: Hay-on-Wye. Si am intrat si am citit si despre Hay-on-Wye si asa am mai adaugat ceva pe wishlist.
Si dintr-una intr-alta, daca tot ajunsesem in Marea Britanie, mi-am amintit de anticariatul din cel de al treilea volum al seriei „Cele sapte surori” a Lucindei Riley – preferatul meu: „Sora umbra„. Pe langa cele doua fire principale ale povestii spuse de Lucinda, unul in prezent, altul in trecut, pe langa bucuria intalnirii cu Beatrix Potter, „mama” lui Peter Rabbit si o persoana care a facut mult pentru conservarea zonei Lake District, farmecul cartii tine si de plasarea unei parti a actiunii in respectivul anticariat din Kensington.
Cand scriam despre Lucinda Riley mi-am luat ramas bun dar s-a dovedit ca ma grabisem: aveam sa mai citesc de atunci trei dintre cartile sale. Cum asa?
Prima dintre ele a fost o carte a sa mai veche, ramasa nepublicata – „Crimele de la internat” – o carte politista care contureaza un personaj care, daca Lucinda ar mai fi ramas printre noi, ar fi putut, cred, da nastere unei serii de carti politiste. Ai zice ca o carte pe care propria autoare nu s-a grabit sa o publice nu merita deranjul; si totusi, am citit carti politiste mult mai rele; in plus, tematica de la care se porneste (bullying-ul – si aici am cam dat spoiler) e din pacate mai actuala ca oricand; asa incat eu una as introduce aceasta carte pe lista lecturilor de vacanta pentru elevi – s-ar putea trage niste concluzii.
Cea de a doua a fost o carte cumparata de niste ani si ramasa cumva necitita – intre timp, evident, s-a publicat si la noi, sub numele „Scrisoarea de dragoste”, similar denumirii englezesti. Sper ca editia in limba romana a preluat si cuvantul inainte al autoarei, care pe mine m-a dat peste cap mai mult decat povestirea propriu-zisa, fiind vorba de aceasta data de fapte reale. Pe scurt, cartea a mai fost publicata o data, in 2000, sub denumirea de „Seeing Double„, autoarea scriind atunci sub numele de Lucinda Emmonds – la acel moment cartea pare sa fi fost, ca sa zic asa, omorata in fasa – impreuna cu carierea autoarei, care dupa ani buni a reusit sa-si lanseze a doua oara cariera, sub un nou nume. De ce, veti zice? Suficient sa spun ca volumul are in centrul actiunii monarhia britanica, ridica un semn de intrebare fictional asupra legitimitatii unui monarh englez si o lumina extrem de intunecata asupra serviciilor secrete britanice.
Cea de a treia carte, pe care am asteptat-o cu totii vreme de doi ani, scrisa pe baza indicatiilor Lucindei, dupa moartea sa , de catre fiul acesteia, Harry Whittaker, este, cum spuneam, mult-asteptata „Atlas/ Povestea lui Pa Salt„, a opta carte a seriei „Cele sapte surori„, serie devenita fenomen international, cu zeci de milioane de exemplare vandute. Nu vreau sa-mi iau hate, deci nu voi da spoiler. Inutil sa spun, in momentul in care mi-a fost livrata am dat deoparte tot ce mai citeam atunci si vreme de cateva zile am avut ce face – nu ca altfel m-as plictisi.
Da, stiu, „carte de metrou”, „literatura de aeroport”… care pe unde apuca sa mai intoarca o pagina dintr-o carte. Dar ca sa revin la Satoshi Yagisawa, „Cel mai important lucru este cat de mult te poate emotiona o carte.” – iar sa te tina captivat nu e cel mai rau lucru pe care il poate face o scriere, zic.