Un articol din National Geographic de prin iarna a fost motivul pentru care, desi toata lumea ma avertizase in legatura cu mizeria, saracia si riscurile din Napoli, am insistat ca de la aeroport sa nu iau direct autocarul catre Sorrento, unde aveam cazare, ci sa fac un ocol prin oras.

Despre ce era articolul? Despre trei dintre cele mai frumoase lacasuri religioase din Europa. Faptul ca primul dintre ele era Sainte Chapelle din Paris a venit sa valideze pentru mine alegerile autorului. Iar faptul ca urmatoarele erau ambele in zona in care aveam in plan sa merg, respectiv Coasta Amalfi cu aterizare la Napoli, l-am luat ca pe un semn.

M-a manat deci in Napoli dorinta de a vedea cu ochii mei una dintre cele mai frumoase si celebre statui din lume, desi eu nu auzisem pana atunci despre ea: „Cristo velato” – Iisus cu val, cea mai celebra statuie care impodobeste Capela Sansevero din Napoli, nicidecum insa singura sculptura menita sa-ti taie respiratia din Capela. Pentru ca in afara de statuia lui Iisus in marime naturala lungit pe un catafalc la nivelul podelei, unde pana si dantela giulgiului a fost maiestrit sculptata din aceeasi bucata de marmura, plus cununa de spini, se mai afla acolo inca o statuie ce pare acoperita de un val – Pudicizia/ Pudoarea (desi doamna nu e tocmai pudica…), plus o alta, care pe mine m-a lasat si mai tare cu gura cascata: Disinganno/ Eliberarea de inselaciune – al carei personaj principal se iteste de sub o plasa de pescuit sculptata si ea, se pare, din aceeasi bucata de marmura ca si restul ansamblului. Nu este permis sa se faca fotografii din pacate, dar am cumparat niste semne de carte ilustrate de acolo, pe care le atasez aici, plus ca puteti da cautare pe net si sa ramaneti uimiti. Iar ce am pomenit eu aici sunt toar trei statui din cateva zeci.

Citind eu cate ceva despre Raimondo di Sangro, printul de Sansevero care in secolul al XVIII-lea a dat capelei forma de astazi, mi-am dat seama ca, desi nu stiusem de sculpturi, personajul nu-mi era necunoscut, auzind insa despre el in calitate de mason, alchimist, personalitate enciclopedica controversata in epoca – au existat teorii conform carora valul ce acopera Cristo velato ar fi o tesatura transformata de alchimist, prin mijloace de el cunoscute, in marmura – teorii dovedite neadevarate. Ceea ce retinusem acum multi ani era insa faptul ca printul de Sansevero a fost implicat in experimente mai mult sau mai putin ortodoxe – rezultatele cele mai cunoscute fiind doua „schelete” umane reproducand cu maximum de minutiozitate sistemul circulator uman – nu veti putea parasi capela fara a da vrand nevrand ochii si cu acestea, in drumul spre iesire prin subsolul capelei.

Tot acest mister din jurul lui Raimondo di Sangro nu facuse decat sa se adauge imaginii intunecate la propriu si la figurat pe care mi-o construisera despre oras cei care fusesera pe acolo. Pana intr-atat incat, ingrozita inclusiv de comentariile de pe tripadvisor legate de Piazza Garibaldi, unde ar fi trebuit sa schimbam trenul de la aeroport cu ceva metrou sau autobuz, m-am jurat sa nu ies la suprafata acolo, mi-am calcat pe portofel si am luat un taxi de la aeroport pana la Capela. Bine, nu chiar pana la capela, care este ascunsa pe o strada ingusta din asa zisa zona pietonala, pe care a trebuit sa o luam partial la picior. Zic „asa-zisa” pentru ca nu stii niciodata de unde va tasni una din celebrele lor „viespi” – foarte nimerit botezate aceste scutere de cosmar; si nu numai ele. Acolo unde exista trotuare pe stradutele inguste, intunecate si alunecoase, acoperite aproape exclusiv de piatra cubica, acestea sunt de fapt doar o dunga trasata la extremitatea carosabilului – ne-am petrecut toata ziua cu urechile ciulite la bazaitul de motor, lipind din doua in doua minute peretii. Numai atat si e suficient ca o vizita in Napoli sa fie o continua sursa de stres.

Si daca tot eram acolo, am mai bifat un obiectiv de care aflasem exact in preziua plecarii: Il Chiostro din Santa Chiara, gradinile de portocali cu coloane si banci acoperite cu ceramica colorata ale unei foste manastiri, aflata destul de aproape de Capela. Incinta mi-a amintit de Lisabona, iar bancutele acoperite cu ceramica aveam sa le descopar in cateva zile si in Capri si mai ales Anacapri.

Gradina este o oaza incredibila de liniste, lumina si culoare fata de restul centrului orasului, in care se afla. Si acum daca stau sa ma gandesc, nici nu o fi fost vreo fosta manastire, dat fiind ca la iesire am trecut printr-un mic magazin cu produse realizate in diferite manastiri (care nu avea cum sa nu-mi aminteasca de fratele sau mai mare din Abbaye de Senaque din Provence), cu dulciuri, lichioruri, sapunuri si creme realizate in varii manastiri din Italia, inclusiv la fata locului – deci ceva maicute or fi fost pe-acolo sa se ocupe de productie, desi nu le-am vazut.

Evident nu puteam pleca din locul de nastere al pizzei fara a manca si noi o pizza la mama ei. Tot cautand am tras din varii clasamente concluzia ca pizzeria Sorbillo ar fi in top in acest moment. Ca si Capela, pizzeria se afla intr-o cladire pe langa care, daca nu te-ai documentat in prealabil, poti trece fara sa o bagi in seama – daca reusesti sa faci abstractie de cozile de la intrare. Noroc cu faima sa si cu coada stufoasa, pentru ca eu altfel nu as fi intrat intr-o cladire cum e cea de la Sorbillo nici batuta. Eu inteleg ca orasul e vechi, unul dintre cele mai vechi locuite continuu, datand de pe la 600 inainte de Hristos, cand a fost infiintat de… greci (Napoli = Neo Polis= Orasul Nou – pe atunci), dar cladirea de care vorbesc chiar e intr-un fel: acoperita de niste schele rablagite, care fura si ele din spatiu si din lumina, cu graffiti peste tot… in fine.

Stiam ca deschide la 12 si ne-am infiintat la fix – am prins cred penultima dintre cele cateva zeci de mese, aflate atat la parter cat si la etaj – nu va inchipuiti cine stie ce saloane, cladirea este una veche, intunecata, iar la masa stai practic cu picioarele in sacosele vecinului. Pizza ca pizza, dar… intr-un colt ochisem inca de la inceput o vitrina frigorifica plina cu niste paharute ceva mai mari decat un degetar. Carora nimeni nu le dadea nicio atentie. Toata lumea halea pizza si pleca – ca la moara; nu de alta, dar jos coada era tot acolo.

Intreband eu despre ce e vorba, mi s-a spus „Dolcetti” – de parca eu nu ma prinsesem ca erau dulciuri. Pareau sa fie de vreo patru feluri, dar eram deja ghiftuite la capacitatea maxima – pizza de acolo da pe dinafara din farfurie la propriu – asa ca ne-am limitat la trei degetare: am luat o inghititura… nu pot sa descriu in cuvinte; i-am intins si fiicei mele minunatia, fara niciun comentariu, urmarind-o apoi cum se schimba la fata. In momentul ala as fi platit inca o data pretul pizzei (care nici nu e scumpa, undeva in jur de 5 EUR, toate pizzele avand numele cuiva din familie – o familie care se mandreste cu nu mai putin de 21 de pizzaioli in randurile sale), as fi dat deci bani doar sa nu fi mancat-o pe toata, sa fi lasat loc pentru acele dulciuri care… nu, nu am cum… Si nimeni nu lua vreun dulce; doar noi, dandu-ne ochii peste cap si oftand – de placere si de frustrare ca nu mai aveam unde baga. Deci daca ajugeti pe acolo…

Ne-am rostogolit cu greu catre Muzeul Arheologic din Napoli – si bine am facut ca l-am trecut si pe el pe lista, chiar acolo, la fata locului. Pentru ca tot ce s-a descoperit la Pompei este acolo. Si nu numai.

La intrarea in muzeu ne-au intampinat, neasteptat, doua statui mari de… daci. Emotionante, nu doar pentru urmasele lor, atitudinile lor simultan demne si umile. Nu aveau sa fie insa nici pe departe cele mai mari statui – muzeul adaposteste probabil sute de sculpturi. Acolo am vazut cele mai mari statui pe care le-am intalnit vreodata, gigantice. Pe podele, copilasi adusi cu scoala, punand intrebari si primind explicatii.

Muzeul gazduieste una dintre cele mai mari colectii de artefacte romane, ale carei baze au fost puse inca din secolul al XVI-lea – colectia Farnese; familia Farnese – una dintre cele mai puternice familii romane, care a dat printre altele un papa si varii cardinali. Principala piesa a colectiei: Taurul Farnese, un ansamblu inalt de circa 4 metri, o copie din perioada romana a unei opere grecesti mai vechi – sau poate chiar un original grecesc (?), cea mai mare opera antica sculptata dintr-un singur bloc de marmura, se pare. Din nou, nici despre ea nu auzisem…

O parte dintre mozaicurile si frescele smulse din Pompei si aduse aici imi erau insa cunoscute. Chiar stiindu-le din cartea de istorie, nu poti sa nu ramai incredul in fata a ceea ce se realiza acum circa 2000 de ani: finetea mozaicurilor, combinatiile de culori… absolut incredibile. Pacat insa ca Pompei a fost despuiat de toate acestea. Cu siguranta impactul lor asupra privitorului ar fi fost cu totul altul la fata locului, fiecare grupate in variile cladiri de unde au fost desprinse.

Ceea ce mi s-a parut insa cel mai incredibil in muzeu este un vas despre care toata lumea a jurat ulterior, cand le-am aratat pozele, ca trebuie sa fie ceva baroc, date fiind executia, minutiozitatea… Am tot citit de atunci despre Vaso Blu/ Vaza Albastra descoperita in secolul al XIX-lea la Pompei – nici despre ea nu auzisem si nu stiu de ce nu mi-o amintesc pe surata sa, Vaza Portland, de la British Museum – rusine! Vaza Albastra este considerata proprietatea cea mai valoroasa a Muzelui Arheologic din Napoli, vasele de acest tip, Imperial Roman cameo (vase romane imperiale de tip camee) fiind extraordinar de rare – oricat am rascolit pe net am gasit doar trei cu totul. Fara sa stiu pe moment despre ce era vorba, am stat si am dat tarcoale vazei cu modele de sticla alba pe sticla albastru inchis, amutita de frumusetea ei. Si nici acum nu-mi vine sa cred ca in urma cu aproape 2000 de ani se facea, iata, si asa ceva…

Deci daca mergeti in Napoli nu ratati nicidecum acest muzeu, atat de pe nedrept ignorat – caci toata lumea vorbeste de Luvru, de Vatican… Corect, dar sa nu uitam acest cufar de comori, pe care eu una nici nu mai stiu cum am ajuns sa-l descopar, in chiar ziua vizitei in Napoli.

Una peste alta, Napoli are ce oferi. Si cu siguranta mai sunt multe de vazut – noi am petrecut doar circa o jumatate de zi acolo.

Pe stradutele sale care ba urca ba coboara, pietruite cu granit negru, stramte si umbrite, pe langa impresia de saracie pe care da, intr-adevar ti-o lasa in cea mai mare parte orasul al treilea ca marime din Italia dupa Roma si Milano, ceea ce m-a socat au fost drapelele alb-albastre care nu lipseau de pe nicio cladire, macar doua-trei ferestre sau balcoane fiind pavoazate astfel. Cifra 3 fiind omniprezenta alaturi de numele orasului si culorile echipei locale de fotbal, am dedus corect ca SSC Napoli devenise pentru a treia oara campioana Italiei. Si, iarasi, m-a socat omniprezenta lui Maradona, care traieste in Napoli pe fiecare straduta, la ferestre si balcoane. Aveam sa intalnesc manifestari similare in satele de pe traseul trenului ce ne-a dus in Sorrento si chiar in Sorrento, unde strada principala, Corso Italia, era plina pe toata lungimea de bannere cu toti membrii echipei.

Am plecat cu multe emotii catre Napoli, mai ales ca tocmai realizasem ca orasul este si centrul Camorrei, mafia napoletana; iar un roman pe care il incepusem chiar in seara dinaintea plecarii, scris de un autor napoletan care a devenit in ultimele luni unul dintre autorii mei preferati, Lorenzo Marone, incepe exact asa: „… supereroul meu nu avea costum, nici pelerina, nu zbura si nu era din Gotham City, ci din Napoli, care intr-un anumit sens e si mai periculos decat Gotham…” Supereroul? Giancarlo Siani, un jurnalist care tocmai implinise 26 de ani, ucis in 1985 de Camorra. Ce credeti, am mai dormit vreun pic in noaptea de dinaintea plecarii? Nu-mi amintesc sa fi facut-o. A doua zi dimineata, la ora la care ar fi trebuit sa fim in drum spre aeroport, inca dezbateam in pijamale daca, in final, mai plecam sau nu; bine, nu a fost doar spaima de Napoli, dar a contat si ea.

In final, tragand linia si dat fiind ca nu am avut parte de niciun fel de incident, clar imi pare bine ca ne-am luat inima in dinti si am inclus pe lista si acest oras atat de hulit, care chiar are multe, foarte multe de oferit – celor indrazneti.