Sorrento a fost pentru mine, din toata scurta vacanta petrecuta in zona Napoli/ Coasta Amalfi, pomul nelaudat. La care m-am dus cu mana goala si am plecat… fermecata. Unele dintre cele mai dragi imagini cu care am ramas sunt de acolo.

De la Sorrento am avut o singura asteptare – o cazare accesibila care sa ne permita sa vizitam zona – o zona foarte scumpa, in care cu greu te poti atinge de vreun hotel. Si de fapt oricum nu ne-am atins. Dar voi reveni la cazarea de care am avut parte, pentru ca merita o mentiune cu totul speciala.

Sorrento are o pozitie cum nu am mai intalnit; in timp ce Amalfi si Positano urca dinspre mare, nascand parca din ea, Sorrento domina Golful Napoli de la inaltimea unei faleze intru totul verticala, impunatoare. Ca sa ajungi din port in oras iti trebuie fie picioare puternice si suflu bun, fie bani de taxi. Greu de imaginat, cand dai ochii de pe vas cu faleza respectiva, cum de e posibila existenta unei sosele in acele conditii, dar… cumva masinile reusesc sa ajunga din port in oras.

Drumul per pedes urmeaza o vreme soseaua care despica parca faleza, pe fundul unei adevarate prapastii, dupa care continua pe peretii verticali, pe scari metalice fixate in stanca – am luat acest drum la prima revenire in Sorrento de pe mare; si nu am dorit sa repet experienta. A doua zi – un maxitaxi luat din port – alta viata. A treia zi aveam sa descoperim, absolut intamplator, liftul care urca de la mare in oras, despre care ni se spusese ca ar exista, dar nu reusiseram sa-l dibuim in primele doua zile – de inteles, dat fiind ca nu se afla langa port ci destul de departe in dreapta, unde se termina asa-zisa plaja din Sorrento.

De ce spun „asa-zisa plaja”? Pentru ca … aceea nu e o plaja. Doua degetele de pietris la malul marii, lumea facand plaja de fapt pe niste pontoane/ diguri deasupra apei… nu se cheama plaja. De altfel, nu am pomenit de mers la plaja in niciuna din postarile despre aceasta zona. In primul pentru ca nu pentru asta ne-am dus acolo (am avut un costum de baie la mine, dar nu a parasit bagajul), in al doilea rand pentru ca nicaieri in zona nu am vazut ceva ce sa merite numele de plaja – in Positano umbrelele de pe „plaja” se atingeau pur-si-simplu unele de altele, inghesuiala era ca la metrou; si niciun petecut de plaja – cam toate cu pietris – nu a scapat fara a fi ingradit si supus unor taxe – nu mici.

Ce-i drept am vazut un pic de plaja si cu nisip, in Marina Grande din Sorrento, unde lumea nu se duce insa cu gandul de a sta la soare (cel putin nu la ora la care am mers noi acolo) ci ca sa manance la restaurantele din port, majoritatea cu aspectul traditional care te intoarce in timp, undeva cu vreo jumatate de secol in urma – cel putin.

Ceea ce te intoarce insa cel mai puternic in trecut sunt vechile hoteluri din Sorrento, ridicandu-se exact in buza prapastiei, deasupra marii, avand pe latura dinspre oras niste gradini uimitoare. Am intrat in curtea unui astfel de hotel, Grand Hotel Excelsior Vittoria, care este marginit atat de mare cat si de prapastia pe fundul careia circula masinile ce pleaca din port – si am ramas fermecata. Nu iti vine sa crezi ca la nici doi pasi de agitatia din Piazza Tasso, zona cea mai centrala a orasului, se afla o astfel de oaza de liniste si frumusete.

Hotelul a fost facut faimos de catre vestitul tenor Enrico Caruso, care avea propria camera la acest hotel. Multi ani mai tarziu, un alt artist italian, Lucio Dalla, cazat in aceeasi camera, avea sa compuna unul dintre cele mai indragite cantece de dragoste in limba italiana, intitulat chiar „Caruso„, cunoscut insa la noi mai degraba ca „Ti voglio bene assaje” – daca veti cauta videoclipul oficial al cantecului, veti vedea si imagini din hotel.

Portretul lui Lucio Dalla, care a facut astfel mai cunoscut orasul, va intampina la descinderea din tren in Sorrento, ocupand un intreg zid al unui imobil de langa gara.

Un alt hotel ce te duce cu gandul in trecut, cu o gradina impresionanta, este Imperial Hotel Tramontano – aflat pe drumul dintre capatul de sus al liftului mentionat si Marina Grande.

Orasul este napadit de flori si are acest aer de farmec vechi, de… clasa? A-propos de clasa/ staif/ stil, in prima seara petrecuta in Sorrento, luand masa chiar in Piazza Tasso, la un restaurant la care am revenit ulterior de doua ori, „Syrenuse” (se pare ca numele de Sorrento ar avea ceva de-a face cu sirenele si ca de pe aceste stanci ii atrageau ele pe marinari spre pierzanie), aflate deci pe balconul suspendat chiar deasupra prapastiei spectaculoase de care am tot vorbit, fiicei mele i s-a oferit ocazia unei… bai de sampanie: la masa din spatele ei a fost retezat gatul unei sticle cu o sabie, exact ca in filme – nemaivazut, nemaipomenit, nu neaparat de dorit cand te nimeresti prin preajma.

Daca tot am ajuns la restaurantele din Sorrento (evident, ce am apucat noi sa bifam): faptul ca am ales sa mancam trei cine la „Syrenuse” vorbeste de la sine – mancarea cea mai buna pe care am mancat-o in oras si la cele mai ok preturi. Asta in conditiile in care am ales sa ne bagam in seama si cu doua restaurante mult mai pretentioase, scumpe si laudate: unul dintre ele: „Fish & Soul” din Marina Grande – aici sigur a avut un rol de jucat si halul de oboseala in care eram la finalul celei de a treia zile petrecute pe vapoare – asa incat la plecare au ramas pe masa si cea mai mare parte din mancare (nu comandati baby shrimps – despre care nici nu stiusem ca exista – nu au niciun gust), si sampania din partea casei, si cocktailul comandat – ceea ce de obicei nu se intampla.

Al doilea restaurant cu staif din oras la care am fost – „Il Buco„, de data aceasta chiar un restaurant Michelin – doar o stea dar… cum neam de neamul nostru nu se mai aventurase intr-un astfel de loc… Si aici multe chestii din partea casei, dar… un alt pom laudat. Iar de data aceasta nici nu a mai existat scuza oboselii. Da, multa atentie la detalii (la un moment dat cautam sticla cu apa comandata, doar ca sa descopar ca apa fusese turnata din sticla intr-un fel de glastra – sticla pesemne nu dadea suficient de bine pe masa), chelnerii veneau si iti recitau turuind descrierea fiecarui fel de mancare, dar… cina avea sa ne gaseasca tot la „Syrenuse„, unde, e drept, chelnerii te servesc in tricou si nu la costum, dar cand comanzi paste cu homar, domnul homar este prezent in persoana in farfurie, nu doar prin reprezentanti de dimensiunea unor fulgisori de carne raspanditi artistic printre paste etc. Acum… fiecare cu gusturile si experientele lui. Poate n-am stiut noi sa apreciem…

Un alt restaurant faimos din oras, pe care doar l-am vizitat pentru ca nu am gasit locuri si in final ne-am consolat cu faptul ca pe tripadvisor avea note mari mai degraba pentru locatie decat pentru mancare, este „O’Parrucchiano„, aflat chiar pe strada principala din oras, Corso Italia, pavoazata si ea, cum spuneam, cu portretele echipei de fotbal napoletane, de care nu am scapat nici aici.

Restaurantul este, pe langa cladirea in sine, o gradina superba plina de vegetatie, cu zeci de mese intinse sub lamaii plini de fructe. Turistii sunt invitati sa intre sa viziteze macar acest loc din povesti – chiar merita.

In ultima zi, zapacite de atata plimbat pe mare, si pentru ca ni se spusese ca nu avem cum „bifa” si Ischia doar intr-o zi (nu mai zic ca eu visam si la Ischia si la Procida zi pe zi), am ramas sa ne plimbam prin Sorrento – si abia atunci mi-am dat seama ce pacat ar fi fost sa nu o facem. Am reusit sa intram in biserica „Madonna del Carmine” pe langa care trecuseram doar la trap pana atunci prin Piazza Tasso, in Basilica San Antonino, din piata cu acelasi nume (in subsolurile careia banuiesc ca am mancat la „Il Buco„) si in final in Domul din Sorrento, catedrala ce poarta numele apostolilor Iacob si Filip.

Ceea ce ne-a uimit in aceasta din urma, pe langa intarsiile din marmura colorata, a fost prezenta icoanelor facute din intarsii de lemn – o arta care pare sa fi fost una traditionala in Sorrento – unde exista si un muzeu al intarsiilor din lemn, caruia i-am tot dat tarcoale sperand ca se va deschide. Am gasit insa in apropiere un atelier specializat in astfel de obiecte, cu un mester care ne-a vorbit, cu multa pasiune, suparat ca astazi Sorrento este cunoscut aproape exclusiv pentru al sau limoncello si livezile sale de lamai.

Am costatat si aici ce putere are familia in afacerile italiene – peste tot pe unde am fost in zona, micile afaceri se transmiteau din generatie in generatie – in Positano, atelierul de incaltaminte in care am intrat avea in spate trei generatii; „Casa e Bottega” e condus astazi de fiul celei care l-a creat; in Sorrento, pe Corso Italia, mama proprietarei unui magazin cu haine cosea in magazin bretelele rochiilor pe care fiica le recomanda clientelor, ca sa nu mai vorbim de cei 21 de pizzaioli din aceeasi familie cu care se mandreste pizzeria „Sorbillo” din Napoli. Asa si mesterul in intarsii din lemn cu care am vorbit era mandru si cumva linistit ca are un fiu, „un buon ragazzo„, caruia spera sa ii lase mostenire afacerea de familie – multe astfel de afaceri mor atunci cand nu exista un mostenitor sau acesta nu doreste sa se implice.

In timp ce ne aflam inca in catedrala au inceput sa se auda acordurile unei muzici linistitoare, pe care initial am luat-o drept muzica bisericeasca – la un moment dat am recunoscut insa, desi intr-o interpretare mai putin saltareata, „That’s Amore” – iesind din catedrala am identificat in fata sa artistul stradal caruia ii datoram clipele de reverie – nu voi mai putea asculta niciodata „when the moon hits the sky like a big pizza pie…” fara a fi transportata in Sorrento intr-o zi torida de final de iunie.

In paralel cu Corso Italia pleaca din Piazza Tasso si Via San Cesareo – mai ingusta, mai aglomerata decat Corso Italia; aici veti gasi mai toate magazinele cu suveniruri si, de asemenea, un fabricant al atat de popularului limoncello – Limonoro. Strada este animata, in special serile, cand turistii cazati in Sorrento se aduna de prin Positano, Capri, Amalfi etc.

Si ajungand la cazare: stand si uitandu-ma in urma de-a lungul timpului mi-am dat seama ca Italia a fost singura tara in care am fost absolut fermecata de cazarile in apartamente sau camere private: ca a fost in La Spezia, in Genova, Venetia sau, iata, Sorrento, am plecat cu amintiri extraordinare. De obicei preferam hotelurile pentru ca acolo e totul standard, stii exact la ce sa te astepti. Dar „standard” are si el betesugurile lui – hotelurile iti ofera o cazare, cum sa zic… rece, fara suflet? Standard. Cazarile in diverse camere sau apartamente, in fiecare din locatiile mentionate, au avut pur-si-simplu farmec. Atentia la detalii, atmosfera…

In Sorrento ne-am cazat la un bead&breakfast numit Soso iar experienta a fost una fara de care vacanta noastra ar fi fost cu totul alta – la circa 20 minute de mers pe jos de centru, acolo unde incepeau dealurile, intr-o vila fix in mijlocul unei livezi de lamai. Iar pe latura dinspre deal, unde am avut camera, se intindea o alta livada, de portocali. Sa te trezesti dimineata in cantec de privighetoare si cu ochii pe un portocal plin de fructe, cu clopotei violet infloriti la radacina… Iar micul dejun… cu dulceata de casa si prajiturile facute chiar atunci, a caror mireasma venea sa desfete si mirosul la trezire, pe langa auzul si vazul deja fermecate… Amabilitatea gazdei… de necomparat cu cea a oricarui angajat din domeniul hotelier. Nici vorba ca, daca am reveni vreodata in Sorrento, sa ne dorim sa ne cazam in alta parte.

Concluzia – cateodata chiar e bine sa nu ai asteptari prea mari de la o destinatie de vacanta sau alta; pentru ca atunci totul se transforma intr-o surpriza placuta si tot ce trece de nivelul acelor minime asteptari initiale devine un plus. Iar mie mi-au fost intodeauna mai dragi locurile pe care am putut spune ca le-am descoperit mai mult sau mai putin „de una singura”.