Trei lecturi la prima impresie fara legatura; daca dai deoparte faptul ca primele doua au autori japonezi. Dar incet-incet vom vedea ca legaturi exista.
” Fotograful…” : O lectura emotionanta, mai ales, pentru mine, povestea celui de al doilea personaj (in care poveste cei care au citit „Proiectul Rosie” sau sunt admiratori ai lui Sheldon din „Teoria Big Bang” vor intalni un personaj, sa zicem, de pe aceeasi planeta…). Cartea reuseste sa fie chiar cutremuratoare, are si suspans, te ia si prin surprindere.. Am regasit chiar si unele descrieri care m-au dus cu gandul la haiku-urile japoneze: „O lumina slaba palpaie in gradina, dincolo de fereastra. Mijeste ochii si vede cateva felinare de piatra acoperite cu muschi verde, ciresi plangatori si tufe de planta-leopard, cu frunze mari si flori galbene – „Spledid peisaj, daca vrei sa pozezi in chimono.”.”
„O broscuta sare din iarba plina de stropi ce stralucesc ca perlele. … Broscuta se apropie de picioarele batranei, apoi, cu un salt, se intoarce din nou in iarba. O adiere blanda trece peste tarm.”
„Mirosul vantului uscat, gustul sarat pe buzele sale. In fata sa, o egreta alba se sperie, deschide aripile si se indreapta catre cer. Pasarea se avanta tot mai mult in inaltul cerului, pana cand ajunge doar un punct alb. Se uita la ea pana dispare, cu manecile chimonoului fluturate de vantul ce-i vajaie puternic pe la urechi.”
„Cei doi privesc catre rau. O barca ce pluteste in aval lasa in urma sa cateva valuri stralucind palid in lumina apusului. Hirasaka si doamna Hatsue privesc incremeniti cum valurile se topesc incet.”
Asa cum Tom Hanks, pasionat fiind de masini de scris, le aduce pe acestea intre paginile primei sale carti, „Caractere atipice”, si autoarea „Fotografului…”, pasionata fiind de aparate foto, ne introduce cu fiecare capitol in lumea fotografiei.
Cartea mi-a adus aminte de o lectura foarte veche, o scriere a lui Mihail Sadoveanu – „Cele mai vechi amintiri”. Si am inceput sa ma gandesc si eu: oare care sunt cele mai vechi amintiri ale mele? Oare daca ar fi sa aleg un moment, unul singur, din trecutul meu, care ar fi acela?
Legatura cu cea de a doua carte din titlu? Calatoria in timp. Fiecare dintre cartile autorilor japonezi iti propune un anumit tip de calatorie in timp, fiecare impleteste deci realitatea cu un anume tip de magie, de fantastic.
„Pana nu se raceste cafeaua” a avut un succes atat de mare incat de la aparitia sa cartea a avut nu mai putin de trei continuari.
Aici nu avem de-a face cu un atelier foto ci cu o veche cafenea, unde daca reusesti sa te asezi pe un anumit scaun (ceea ce nu e o intreprindere facila) vei putea calatori in timp, fara a te ridica insa de pe scaun, ramanand deci in interiorul cafenelei si putand sa (re)intalnesti doar persoane care vor fi intrat la un moment dat in cafenea – si asta, asa cum spune titlul, doar pana nu se raceste cafeaua. Si, indiferent ce vei face in trecut, nu vei putea schimba prezentul. Pai si atunci…, veti spune? Ei bine, asa cum veti vedea, veti putea schimba insa viitorul.
Preferata mea intre cele doua ramane, in ciuda succesului seriei „Pana nu se raceste cafeaua”, ramane „Fotograful…”. Poate dupa ce voi fi citit si continuarile… Fiecare cu gustul sau si, cum spuneam, asa sunt eu cateodata – Gica Contra.
Legatura intre cea de a doua si cea de a treia carte? Boala Alzheimer.
„Oamenii sunt precum vitraliile. Stralucesc atata timp cat e soare, dar, cand se lasa intunericul, frumusetea lor nu apare decat daca sunt luminati din interior.” (Elisabeth Kuble-Ross) E citatul care mi-a placut cel mai mult din aceasta carte cu multe alte citate, a carei autoare pare in mod special legata de „Alchimistul” lui Paulo Coelho.
O carte care iti lasa o stare de bine desi este despre Alzheimer, autism, pierderea celor dragi. O carte care iti vorbeste in mod repetat despre puterea prezentului. Putere cu atat mai mare atunci cand trebuie „sa uiti trecutul si sa spui adio viitorului.”
Daca v-a placut „Apa proaspata pentru flori” a lui Valerie Perrin, sigur va va placea si „Tot albastrul cerului”: aceeasi blandete, aceeasi atmosfera de impacare, atentia data bucuriilor simple. „Daca plangi pentru ca soarele a disparut din viata ta, lacrimile te vor impiedica sa vezi stelele.”
Tot o autoare franceza, tot o eroina portareasa – de data aceasta nu a unui cimitir ci a unei scoli. Si, in plus, veti calatori printr-o parte mai putin popularizata a Frantei, cea de la granita cu Spania. Am simtit nevoia sa dau cautare pe net dupa aproape fiecare loc din carte; mi-ar placea sa ajung vreodata in Peyriac-de-Mer, sa vad flamingo roz si pontonul nesfarsit.