In data de 2 martie lasam in urma noroaiele si zapada inca netopita din Bucuresti si, dupa circa trei ore, ajungeam in Marsilia, la soare si… palmieri, grabind astfel intalnirea de anul acesta cu primavara, inca nesosita pe meleagurile noastre.
In Marsilia nu aveam sa intram – faima sa este similara cu cea a orasului Napoli, si dat fiind ca nici nu era compensata de vreo atractie anume, nu am facut decat sa preluam masina inchiriata si sa o luam cu toata hotararea spre est. Pe drum au inceput sa apara ici si colo pomi infloriti (probabil zarzari sau pruni) si, fascinant, copaci in toata firea de mimoze, crescand prin paduri, ale caror coroane galbene nu ne-au parasit in niciuna din cele aproape patru zile petrecute pe soselele din sudul Frantei.
Cumva in mintea mea (a fost prima excursie din viata mea de adult in care nu m-am ocupat de nimic: nici de traseu, nici de cazari, nici de nimica-nimicuta; si stiti ce, e foarte misto – multumesc, Marius!) ramasese ca prima oprire avea sa fie la Saint-Tropez, vestita destinatie de distractie de pe Coasta de Azur. Asa ca am ramas putin nedumerita sa ma trezesc in schimb… la manastire. Bine, nu chiar la manastire, ci in fata basilicii construite, in localitatea Saint-Maximin-la-Sainte-Baume, in cinstea Sfintei Maria Magdalena, care si-a petrecut in zona ultimii ani din viata.
Basilica nu pare sa fie atat de mare in momentul in care iti apare la capatul unei strazi inguste si (dat fiind ca suntem in afara sezonului si mai este si duminica dupa-amiaza) cam pustii, insa am vazut fotografii facute din aer si cladirea este in fapt coplesitor de mare. Ceea ce surprinde este aspectul aparent nefinisat, rugos, care marturiseste vechimea cladirii; in contrast cu masivitatea si austeritatea vechilor ziduri, doua fetite culeg chiar in dreptul intrarii confetti diafane in forma de fluturasi; ma aplec si iau si eu unul drept suvenir.
Interiorul vast adaposteste in cripta capul Sfintei, acesta fiind considerat, asa cum ne anunta inscriptia de la intrare, cel de al treilea mormant al Crestinatatii. Presupun ca primul ar fi Sfantul Mormant de la Ierusalim iar ce de al doilea, mormantul Sfantului Petru de la Vatican. (Si ca veni vorba, Dan Brown nu prea si-a facut deci temele cand a scris „Codul lui Da Vinci”.)
Orasul are o atmosfera placuta, relaxata, cu case in culori pastelate. In parcare, insetata de verde si de flori, fotografiez prima tufa inflorita care imi iese in cale anul acesta – o tufa cu flori albastru spalacit care pare sa fie de rozmarin.
Aveam sa dam insa, in preajma Cannes-ului, unde ne-am incheiat ziua, de mult mai multe flori in primul sat tip village perche din traseul acestor zile: Mougins, catarat pe inaltimile ce preced cetatea filmului din Franta, Cannes.
Satul este fermecator: cu cladiri vechi de piatra inghesuite pe stradute medievale intortocheate ce urca si coboara, avea sa se dovedeasca in final pentru mine unul dintre ocupantii podiumului – dintre multele locuri vizitate in aceste zile.
Inima acestei localitati – piateta cu o fantana-statuie inconjurata de casute colorate si copaci inca desfrunziti. Ceea ce nu inteleg este de ce copaci care cresc si la noi, in zone mai reci, inca nu au frunze, in schimb portocalii si palmierii care la noi nu supravietuiesc sunt bine-mersi, portocalii chiar doldora de fructe.
Locul este intesat de galerii de arta, unele deja deschise – aveam sa constat in ziua urmatoare ca acesta este cumva specificul tuturor acestor sate de piatra catarate in varfuri de coline si stanci, asaltate de turisti.
Cu atat mai mult aici – nu stiusem, dar acesta a fost locul in care Picasso si-a trait ultimii ani din viata si unde a si murit.
In final o luam spre Cannes. De la hotel coboram spre mare pe principala artera comerciala, Rue d’Antibes, unde totul este inchis – e duminica seara. Cladirile sunt bine intretinute, unele sunt in curs de renovare iar arhitectura cu balcoane mici din fier forjat des intalnita in oras imi aminteste de Cartier Latin din Paris.
La malul marii sunt deschise cateva terase si magazine de suveniruri. S-a inserat si observam in partea dreapta a portului, pe o inaltime, un soi de fortareata iluminata si, cu litere mari in stilul celor de la Hollywood, scris CANNES.
Trecem pe langa Palais des Festivals unde se organizeaza celebrul festival de film; pare ca tocmai a luat sfarsit, chiar in acea zi, un festival international al jocurilor pe calculator.
Vestita Croisette, care urmeaza malul marii, umbrita de palmieri, este locul celor mai impresionante cladiri din oras, hoteluri si blocuri de apartamente avand la parter exclusiv magazine de firma, numele celebre din lumea modei. Abunda, ca si in Mougins, agentiile imobiliare – in zona se fac probabil averi in domeniu, iar preturile proprietatilor sunt de nivelul milioanelor de euro. Eu raman insa cu imaginea macilor ce infloresc deja la baza palmierilor si vegetatiei bogate din zona – in culori atat de stralucitoare incat ii suspectasem ca nu ar fi naturali, mai ales ca unii sunt galben intens – ceea ce eu chiar nu mai vazusem.
