In topul localitatilor vizitate primavara aceasta in sudul Frantei Sanary-sur-Mer, de care nici nu auzisem pana atunci, ocupa un foarte clar loc doi, la mica distanta de Saint-Paul de Vence, cu care de altfel e si cam greu de comparat, fiind locuri mult diferite: Sain-Paul un sat cocotat, o fortareata, cu stradute pietruite si case tot din piatra inghesuite unele in celelalte, Sanary un sat insorit de pe malul marii, aflat chiar la nivelul acesteia, deschis, luminos.

Deci ca sa recapitulam: urca pe podium trei localitati micute si, unele dintre ele, putin ilustre; nu tu Cannes, nu tu Saint-Tropez, ci: Saint-Paul de Vence, Sanary-sur-Mer, Mougins; cu o mentiune pentru Menton.

Cineva mi-a reprosat la un moment dat ca nu postez mai multe fotografii; cum se zice, o imagine face cat o mie de cuvinte; daca citeste aceasta postare va fi sper fericit/a (nu mai stiu despre cine era vorba, am retinut doar critica), pentru ca voi lasa imaginile sa vorbeasca mai mult ca de obicei.

Am avut noroc ca am ajuns in sat cat inca mai erau locuri de parcare; la plecare nu aveai loc nici sa mai intri in localitate, blocajul de pe sosea intinzandu-se binisor.

In sat avea loc un targ, mult mai mare decat cel din Biot, colorat si plin de viata, amintindu-mi de atmosfera celor din Aix-en-Provence si respectiv L’Isle-sur-la-Sorgue in iunie 2019. A fost cred singurul loc in care am uitat de faptul ca suntem departe de a fi in sezon: soare, aglomeratie, agitatie, terase pline – invigorant.

Se vand de toate, inclusiv ciorba – nu numai ca tocmai mancaseram la hotel, dar la 11 euro portia… si este si cam devreme pentru ciorba.

In locul in care se vand flori reusesc in sfarsit sa ma apropii de mimozele pe care le tot admirasem prin paduri tot drumul.

Francezii mi s-au parut anul acesta mult mai deschisi catre straini, amabili si dornici de discutii. Spre desosbire de impresia anterioara generala, ceva de genul ” Franta – ce tara frumoasa, pacat ca-i locuita”…

Ce ma suparase mult in trecut era ca la eforturile mele de a vorbi in franceza mi se raspundea mutand discutia in engleza, de parca nu ar fi suportat sa isi auda limba vorbita de de-alde noi.

Anul acesta insa, chiar auzindu-ne vorbind in romana, francezii s-au bagat nu o data in seama, dornici sa afle ce e cu noi si foarte placut surprinsi sa afle ca in Romania franceza s-a predat si inca se mai preda in scoli.

Faptul ca la 10 dimineata nu mai gasesti un loc la terasa, unde lumea sta pur-si-simplu si se relaxeaza, intr-o zi de miercuri, ma umple de invidie. La o privire mai atenta insa, pare ca toata lumea e trecuta de varsta pensionarii, deci nu-i asteapta nicio condica de semnat. Chiar si asa tot sunt invidioasa – trimit fotografia pe WhatsApp, incep sa curga urarile de „sa ajungem si noi tot asa”.

Locul este si mai verde decat in alte parti, verdeata si florile colorate contribuie la atmosfera placuta, estivala deja.

Dar a sosit momentul sa o luam din loc, avem un avion de prins. Ma bucur ca ultima vizita a fost in acest loc care ma transpune si acum, cand scriu despre el, intr-o stare de bine. Vad marea, simt caldura soarelui si a oamenilor. E bine.