Dupa cartile Narinei Abgarian cu actiunea in Armenia, iata-ma facandu-mi curaj pe calea lecturii si catre o alta republica fosta sovietica, Georgia – atat de tulburata inclusiv in zilele noastre.

Cartea vine cu recomandarile lui Khaled Hosseini, Colum McCann si Andrew Sean Greer. Suficient, zic eu.

Nu va voi scrie despre aventurile unei familii destramate, ai carei membri plecati in Vest revin intr-o Georgie nu cu mult mai primitoare decat cea pe care o lasasera in urma la inceputul razboiului civil – pe acestea le veti descoperi singuri. Fantomele care ii bantuie, vocile care ii insotesc la nesfarsit… Tbilisi, Osetia – locuri despre care auzeam la stiri; autorul va va purta prin ele, pana la poalele Caucazului, intr-o cursa ca o vanatoare de comori, zbuciumata, captivanta pentru cititor, cu intoarceri constante intr-un trecut bantuitor.

„Georgia s-a desprins de Uniunea Sovietica si a devenit republica in 1991. Partide aparute peste noapte s-au luptat pentru putere in aceasta nou fabricata „republica”. N-a durat mult pana cand au scos armele. Chiar in iarna aceea, ne-am aruncat cu capul inainte intr-un razboi civil amar si haotic. (…) Tbilisi era un cosmar in toata regula. Fara electricitate, fara gaz, fara apa. Daca ieseai dupa paine, puteai foarte bine sa prinzi un glont, in loc de franzela.”

„Osetia e inchisa. Sunt patrule si de-o parte si de alta a granitei. N-ai cum sa intri. Mai intai trag si, daca nu te omoara, poate te iau la intrebari pe urma. (…) S-a lasat intunericul acolo. Fara telefon, fara posta. Daca incerci, te trezesti cu politia la usa, pentru interogatoriu. E o nebunie.”

Nici amintirile perioadei comuniste nu sunt cu mult mai placute:

„Cartile pe care ni le citea Eka nu erau cele aprobate si promovate de URSS. Majoritatea cartilor occidentale erau interzise in Uniunea Sovietica si daca te prindeau cu ele nu era de gluma. Nu trebuia sa spunem nimanui despre biblioteca misterioasa a Ekai si despre povestile ei de contrabanda, cu vrajitori si pantofi magici, aventuri cu pirati si mici printi care ratacesc printre stele.

Cartile Ekai erau magice, aduse clandestin din locuri mai insorite decat Georgia sovietica. Marginile lor ascutite fusesera netezite de sute de cititori secreti, iar copertele erau decolorate. Unele erau tiparite, dar altele fusesera copiate de mana de vreun suflet rabdator de sfant. Acelea erau cele mai bune.”

„Piata Lenin era in intregime o mare maloasa de fete obosite, ursuze. Barbati si femei imbracati in haine transmise la nesfarsit de la unii la altii, peticite, spalate si uzate pana ajunsesera de culoarea sumbra, uniforma, a vietii sovietice.”

” – Uita-te la camasa ta, Valiko, ti-ai rupt gulerul.

– E doar ros. Uzat si ros pe dinauntru si pe dinafara, ca noi toti.”

Scrierea lui Leo Vardiashvili are o ironie mereu prezenta, autorul reuseste sa fac un haz amar de toata istoria chinuita a unei tari care nu pare sa-si fi gasit vreodata linistea. Si de propria persoana.

„Par dezorientat, cu ochii injectati, obosit din cauza diferentei de fus orar, cu hainele mototolite dupa ce am dormit in locuri nefamiliare. Aratam ca poanta unui banc pe care nu l-ai inteles.”

„Cand au venit turcii sau care o mai fi fost la rand sa ne-o traga, oamenii au fugit si s-au ascuns in munti. Au lasat totul in urma, dar au luat butasi din viile lor. I-au pastrat vii cu orice pret, ca sa aiba cu ce s-o ia de la capat, daca se intorceau vreodata acasa. Uneori, frate, butasii erau transmisi din generatie in generatie. Pastrati vii in munti, decenii la rand. Vinul nu e in sangele nostru, e chiar sangele nostru.” Inutil sa spun ca dupa ce am citit acest fragment m-am infiintat in primul magazin Berezka, cerand musai vin georgian facut, ca in carte, in kvevri – „vasul ala imens de lut care se ingroapa in pamant. Sa fermenteze vinul in el.” Nu mi-au putut garanta ca era vin facut in kvevri, frecat manual cu ceara, asa ca ma mai gandesc.

Si inchei cu acest citat, care pur-si-simplu mi-a placut:

„Adunatura dezorganizata de case, apartamente, colibe si balcoane din Sololaki este interconectata printr-o retea complexa de franghii de rufe. Din plasa aceea dementa, un milion de haine flutura la unison, de parca Sololaki ar fi un urias copac al dorintelor.”

O carte foarte dura, dureroasa – dar cum ar fi putut fi altfel?