Am asteptat atat de mult timp si in zadar sa mai apara la noi vreo carte a lui Lorenzo Marone, incat intr-un final m-am dus si m-am servit singura si, mai cu ce italiana imi aminteam si stie tot romanul, mai pe pipaite – mai ales cand venea vorba de dialectul napoletan, in care e scris inclusiv titlul cartii…

Desi pe coperta troneaza un exemplar de ara hyacint (papagal zambila), „Pana Albastra” nu este papagalul care nareaza povestirea. Nu-mi place sa dau spoiler deci… va las sa va intrebati carui personaj din carte ii revine aceasta porecla si de ce.

Si desi subtitlul cartii este „piccola storia buffa” – ei bine, mie nu mi s-a parut deloc amuzanta. Dimpotriva. Cartea iti da o stare de disperare, de angoasa, ramane sa te bantuie, te simti de parca te-ai afla tu insuti intr-o situatie complet fara iesire. Asa cum sunt nu doar papagalul Toto ci toate personajele din carte, prinse in itele lumii mafiote in care s-au nascut si careia trebuie sa i se supuna. Insusi Don Ciro Paglietta, don-ul camorrist, stapanul lui Toto, nu pare a fi nici el liber, desi detine puterea de a decide pentru toti, puterea de viata si de moarte – la propriu. Este el insusi, pana la urma, supus cerintelor mediului in care s-a nascut, ca reprezentant al unei familii mafiote – nu ca i-am plange tocmai lui de mila.

Multi autori aleg in ultima vreme sa apeleze la emotiile cititorilor introducand in scrierile lor animale: soarta catelului chihuaha si a sarpelui boa, vieti reduse la dimensiunea unor mofturi repede uitate, pe mine ma bantuie inca.

Toto apartine celei mai mari specii de papagali zburatori – dar Toto nu poate sa zboare. Intalnirea sa cu porumbelul care nu dispune de confortul care ii este oferit indeobste lui Toto dar este liber sa se indrepte catre orice punct al orizontului, nu are cum sa nu-ti ridice multe intrebari.

Inca o lovitura curajoasa data de autor mafiei (sa nu uitam, Lorenzo Marone traieste chiar in Napoli, leaganul celei mai vechi organizatii criminale italiene), cartea, dedicata tuturor victimelor nevinovate ale camorrei, este in fapt o oda adusa libertatii.

„Libertate, ce cuvant nobil.

Stiu ca in numele ei s-au facut cele mai mari revolutii, si omenii din cartile de istorie si-au dat viata pentru a o obtine si a o pastra. Si totusi, daca si-ar bate cineva capul sa-mi ceara parerea despre libertate, l-as sfatui sa nu se zabata cine-stie-ce, pentru ca nimeni nu e de fapt vreodata liber cu adevarat, pana la capat, fiecare are constrangerile proprii mai mari sau mai mici, propria celula construita din alegeri gresite, decizii neluate la momentul potrivit, compromisuri si lasitate.

Cel mai adesea nu meritam libertatea, astfel ca suntem cu totii prizonieri. Carora nu li se ofera decat o posibilitate: sa ne umplem cusca cu tot confortul si toate comoditatile posibile.”