Intr-o metropola cum e Londra (trebuie sa spun ca inca nu am intalnit persoana careia sa nu-i fi placut Londra) nu se putea sa nu existe suficiente atractii pe gustul copiilor – si nu numai al lor.

Deci: Hyde Park, cu vestitul monument dedicat copilului care nu a vrut sa creasca (stia el ce stia): Peter Pan (am vazut la un moment dat o postare in acelasi spirit pe Facebook: „Don’t grow up – it’s a trap”). Sunt mereu fascinata de delicatetea si dragalasenia detaliilor statuii, cu soriceii, iepurasii, veverita si zanele sale. Hyde Park ofera ocazia intalnirii cu nenumarate pasari de apa si nu numai: am vazut acolo papagali verzi zburand liberi si chiar un pui alb si pufos de bufnita. Si sa nu uitam – cum am putea – veveritele englezesti (nu seamana cu ale noastre, sunt mai gri-albicioase)  care te napadesc pur-si-simplu si se incaiera intre ele ca sa-ti castige favorurile.  Si daca tot ati ajuns langa Kensingtom Gardens merita vizitat si interiorul Kensington Palace, care este permanent deschis publicului – noi am avut sansa vizitarii unei expozitii dedicate iubirii nemuritoare pe care Regina Victoria i-a purtat-o sotului sau Printul Albert, cu portrete, bijuterii si costume de epoca si cu o sumedenie de citate din corespondenta si jurnalele Reginei, inserate in tesatura covoarelor, imprimate pe pereti sau sablate pe geamuri.

De numele celor doua capete incoronate se leaga si muzeul Victoria and Albert, care se va dovedi o vizita interesanta pentru toata familia (eu personal nu ma satur de exponatele de arta orientala si de expozitiile cu costume de epoca); in imediata apropiere se afla si Muzeul Stiintei – din pacate exact simulatorul de cutremure, care fusese principalul punct de interes pentru noi, nu era disponibil la momentul vizitei noastre – se mai intampla si la case (foarte) mari. Am avut parte in schimb de vizitarea unei expozitii temporare cu fluturi exotici vii, care-ti zburau in jurul capului si veneau sa se aseze pe tine – am avut asa ceva si noi ulterior la Antipa – si parca fluturii „nostri” erau mai multi, mai mari si mai „prietenosi”.

Ramanand in lumea regalitatii britanice, veti dori probabil, daca nu sa va nimeriti chiar in timpul schimbarii garzii la Palatul Buckingham (noi nu am reusit niciodata), sa va fotografiati cel putin in dreptul portilor resedintei Reginei, tragand cu ochiul printre volutele acestora la celebrele garzi cu caciulile care le-au facut faimoase.

Revenind in natura, puteti oferi celor mici (si mari) o experienta inedita – contactul cu turmele de caprioare din parcul Richmond – contactul va fi exclusiv vizual insa destul de apropiat – caprioarele isi vad de treaba lor atata timp cat nu incercati sa va apropiati prea mult – nici ele nu seamana cu ale noastre: sunt mai mari, mai osoase, cumva mai „caloase” – totusi, caprioare.

Si la distanta de un mers pe jos de Richmond – Gradina Botanica din Kew, la care mi-a atras in primul rand atentia pasarela dotata cu lift construita in varful copacilor, pentru a oferi copiilor acces in coroanele acestora – duse sunt vremurile cataratului in copaci…

Londra dispune si de un acvariu – coada pentru vizitarea lui se vedea insa de pe partea cealalta a Tamisei, atat de mare incat ne-am speriat; din acelasi motiv nu ne-am incumetat nici catre London Eye – sa mai ramana ceva de facut si pentru data viitoare.

O vizita la White Tower va va oferi ocazia de a vedea celebrele bijuterii ale Coroanei cu cele mai mari diamante din lume (m-a amuzat gaselnita organizatorilor pentru a evita ingramadeala din fata vitrinelor – parcugerea salii se face exclusiv cu ajutorul unei benzi rulante, deci adio turisti asiatici neclintiti in fata cate unui exponat – inca n-am uitat/ iertat faptul ca a trebuit sa admir la Luvru Mona Lisa „din saritura”, pe deasupra capetelor celor care prinsesera radacini in fata ei); insa cei mici vor fi probabil mai mult incantati de prezenta in gradinile Turnului a celebrilor sai corbi, fiecare luat in evidenta, fiecare botezat, despre care se spune ca, atunci cand vor parasi Turnul, vor vesti sfarsitul monarhiei britanice: pot sa jur ca l-am auzit pe unul dintre ei vorbind – tare si raspicat (parerile celor prezenti au ramas impartite cu privire la continutul „comunicarii”, dar in mod cert pasarea a vorbit); se spune ca in general corbii pot ajunge sa imite vorbirea omeneasca – si dat fiind ca ajung sa depaseasca – din cate stiu – suta de ani, ma intreb: oare a cui voce am auzit-o noi? Te cam trec fiorii… Revenind la bijuterii: am fost uimita de somptuozitatea solnitelor din aur – mai vazusem in Viena o solnita creata chiar de Benvenuto Cellini, de marimea unui castron, insa una dintre solnitele din Turn se apropie de dimensiunile unei cadite, plus toate figurinele si decoratiunile aferente; in trecut sarea era se pare atat de scumpa incat puteai estima bogatia cuiva dupa dimensiunea solnitei sale – curios pentru cineva dintr-o tara cu saline, unde orice vaca, oaie sau capra primeste in iesle bulgari uriasi de sare…

Pentru copiii mai maricei spre adolescenti exista atat galeria cu figuri de ceara de la Madame Tussauds si Planetariul alaturat, cat si, peste drum, singurul muzeu dedicat unui personaj de fictiune – Sherlock Holmes. Nu am ajuns la acesta din urma, dar am avut placerea de a ma fotografia alaturi de familia regala, de Beatles-i, George Clooney etc., dar si de a topai ca un iepure, cu icnete si tipete, prin camera ororilor, unde te alearga la propriu tot felul de personaje care de care mai hidoase. De avut in vedere: daca puteti proba (de exemplu cu abonamentul de la metrou) ca v-ati deplasat la Madame Tussauds cu mijloacele de transport in comun, veti putea intra doua persoane pe un bilet (iar la 40 de lire biletul chiar merita); reducerea se aplica similar, din cate stiu, si la White Tower si London Eye.

Ei, dar trebuie sa recunosc ca locul care m-a atras ca un far a fost, de fapt, Harrods – considerat cel mai celebru magazin din lume; saloanele destinate alimentelor sunt cel mai bogat si mai frumos decorate. Doar asa, de vizitat, pentru ca in afara de niste cutii (pe care mai nou le-am vazut si la noi la Mega Image) cu biscuiti sau caramele de facut cadou la inapoiere, mare lucru – mai greu… M-a luat cu frig cand am vazut in mainile fetitei mele o gentuta in forma de bufnita facuta din paiete la niste mii de lire – Doamne-fereste sa-i fi sarit vreo paieta cand m-am repezit sa o pun la loc pe raft! Raionul de jucarii este si el fascinant – in special casuta uriasa, vintage, pentru papusi; greu de adus copiii cu picioarele pe pamant…

Ah, si sa nu uitam de Hamleys – nu puteti merge cu un copil la Londra si sa nu ajungeti la Hamleys – un alt magazin celebru, cel mai celebru magazin de jucarii din lume – si asta de vreo doua secole si mai bine incoace. La fiecare etaj au loc demonstratii ale diferitelor jocuri, puteti gasi aici tot ce va doriti legat de lumea Harry Potter si respectiv de cea a lui Frodo si Bilbo Baggins.

Si un alt magazin inedit din lumea copilariei – in Covent Garden, chiar langa carusel, se afla un magazin dedicat exclusiv hainutelor pentru papusi – de la costume de balerina pana la cele de politist sau fotbalist, de toata marimile – Smallfry; si tot aici gasiti si un Disney Store.

La un moment dat va trebui sa si mancati – dat fiind ca in Disneyland Paris nu reusiseram niciodata sa gasim vreun loc la Rainforest Cafe, m-am lasat tarata, in Piccadilly Circus, in respectivul magazin (la parter) si restaurant (in cele doua subsoluri), care creeaza atmosfera padurii ecuatoriale, cu acvarii (singurele cu animale veritabile), papagali, elefanti care misca din cap, flutura din urechi si scot sunetele specifice – copiii vor fi cu siguranta fermecati ; preturile nu sunt mici, dar ramai atat cu o experienta placuta – mancarea e foarte buna iar decorul aparte – cat si cu consolarea ca ai sustinut o cauza nobila – salvarea adevaratei paduri ecuatoriale, pe care o promoveaza respectivul stabiliment.

Nu va feriti in nici un caz de Nando’s – un lant de restaurante din Africa de Sud, cu specific portughez, cu sosuri din ingrediente africane, in care mancarea se pregateste sub ochii tai pe o plita uriasa, in care iti iei singur farfurii, tacamuri, sosuri – inedit si absolut delicios – am devenit fani de la prima descindere.

Iar daca o Londra intreaga nu este de ajuns, in Oxford se pot vizita (daca v-ati facut rezervare cu mult, mult timp inainte) studiourile Harry Potter, iar in Windsor va asteapta Legoland  – despre acesta din urma, in curand…

Atunci cand te pornesti la drum cu un copil e musai sa-ti faci programul (si) dupa gusturile lui. Ce puteti deci trece pe lista atunci cand va aflati in Barcelona insotiti de copii nici foarte mici nici foarte mari?

Evident veti vizita Acvariul – cel mai mare din Europa, cu pesti exotici, inclusiv faimosii piranha, pinguini si in special cu un tunel impresionant din sticla in care o data intrati veti vedea rechinii si pisicile de mare plutind maiestuos de jur-imprejurul vostru, inclusiv pe deasupra capetelor.

Si plecand de la Acvariu, lasand plaja in spate si tinand-o tot la dreapta, veti ajunge la singurul Muzeu al Ciocolatei despre care am eu stiinta ca ar exista. Barcelona a fost in perioada sa de glorie poarta intarii in Europa a comorilor Americilor, inclusiv a ciocolatei. Muzeul face o prezentare a istoricului ciocolatei, dar ceea ce ne-a ramas noua in amintire au fost in primul rand figurinele, unele de dimensiuni respectabile, facute din ciocolata – inclusiv o reproducere in ciocolata alba a celebrei salamandre a lui Gaudi din Parc Guell – simbolul omniprezent al Barcelonei.

Ei, si daca tot am fost la Acvariu, nu putem rata nici Gradina Zoologica. Unde am vazut pentru prima – si singura – oara cum isi fac cuibul (ca niste mici cratere de lut, direct pe pamant) pasarile flamingo.  Gradina Zoologica din Barcelona ramane si singurul loc in care am vazut anunturi cu „nu hraniti paunii” – ce-i drept densitatea acestora era incredibila, paunii – in varietatea clasica, albastru cu verde, fiind peste tot – din ingradirile destinate ierbivorelor pana pe alei – aceleasi anunturi preveneau vizitatorii mai temerari cu privire la riscul de a fi ciupiti de pauni.  Imaginea care imi vine insa prima oara in fata ochilor vorbind despre Gradina Zoologica din Barcelona este cea a unei vidre jucause, care se distra teribil plutind cu burta in sus pe apa si impingandu-se cu picioarele din spate in zidul ce-i marginea micul iaz, propulsandu-se astfel pe suprafata apei – mereu si mereu; la un moment dat noi am renuntat sa o mai urmarim – ea insa nu parea sa se plictiseasca deloc. Daca in cazul animalelor se intampla adesea sa te intrebi „ce-o fi in capsorul lor?”, in cazul acelei vidre treaba era clara – pur-si-simplu se juca, distrandu-se de minune.

O vizita in Parcul Guell ar trebui sa fie si ea pe placul copiilor, cu risipa de fantezie si culoare specifica lui Gaudi. Micutii vor fi incantati sa se fotografieze cu „dragonul” acestuia. Am fost foarte placut impresionata de gradul de civilizatie al vizitatorilor – la ce coada era pentru a te fotografia cu celebra salamandra, ma asteptam ca in final sa fur un cadru chinuit, imbrancita de restul doritorilor; ei bine, nu – odata ce-ti venea randul, te puteai fotografia in tihna, de cate ori voiai, si calare (pe salamandra) si pe jos.  Tot in zona Parcului Guell am vazut pentru prima oara papagali in libertate: zburau, ca orice pasare care-si vede de treaba ei, cu diverse „materiale de constructie” in cioc. Penajul lor verde profilat pe cerul Barcelonei, cu marea in fundal, ramane o imagine la care revin cu placere.

Barcelona are si un mare parc de distractii in varful colinei Tibidabo, si un funicular cu care poti cobori pe deasupra marii de pe Mont Juic – recunosc ca pentru noi aceste atractii au ramas pentru o ocazie – sper – viitoare.

La urma dar nicidecum printre codase, Las Ramblas cu al sau magazin de animalute, care pentru fetita mea care nu mai vazuse boboci de rata decat in poze, a reprezentat momentul de varf al vizitei in Barcelona – ne-am oprit zilnic in fata acelui chiosc si, bucurie mare, in ultima zi, devenite deja „de-ale casei”, am resuit sa-l convingem pe vanzator, intr-o spaniola mioritica, sa o lase pe fetita mea sa si atinga un bobocel. Iar in ziua respectiva „bagasera” si pui de gaina aurii. Ce mai!…

Revenind pentru un moment la domeniul lingvisticii: grija mare ce vorbiti in romaneste – incercand sa-mi conving odrasla ca un carnat vandut la o toneta de pe plaja „arata naspa”, am fost bagata in pamant de replica in romaneste a vanzatorului: „Sa stiti ca sunt foarte buni, doamna!”…

Ei bine, da, acum ca i-am mai auzit si pe altii, nu-mi mai e rusine sa recunosc ca, om mare fiind, la prima vizita intr-un Disneyland, nimerind in plina parada a personajelor si picandu-mi ochii direct pe Mickey, Minnie, Donald, Chip si Dale in carele lor alegorice, mi-au dat lacrimile de emotie. Locul ramane, fara a-i neglija caracterul puternic comercial si rolul de masina de facut bani (sau de stors bani, depinde de care parte a bancnotei te afli), magic. Si daca astfel simte un adult, nici nu pot sa incep sa-mi imaginez care poate fi impactul asupra unui copil.

Parcul nu este insa doar pentru copii; recunosc ca eu una nu numai ca nu „m-am dat” intr-unele din atractiile mai scary, dar nici macar nu-mi propun – ma refer aici la variatele montagne russe-uri, in frunte cu Indiana Jones, respectiv Rock ‘n’ Roller din cel de-al doilea parc (pentru ca da, la Paris exista doua parcuri tematice Disney, aflate „poarta-n poarta”) si incheind cu Hotelul Terorii – tot din cel de-al doilea parc – Studiourile Disney. Recunosc ca nici in Space Mountain nu m-am dat in Paris ci doar intr-un parc mai vechi, unde respectivul montagne russe nu includea lansarea pana in varf dupa modelul romanului „Calatorie de la Pamant la Luna” – ci te urcai acolo pe picioarele proprii – si nici nu aveai ocazia de a te trezi cu capul in jos – si chiar si asa, la coborare mi-am pipait discret turul pantalonilor, pentru a vedea daca nu facusem cumva pe mine. Si ultima urcare in Big Thunder Mountain a avut peripetiile ei, fetita mea – in varsta de 7 ani atunci – afirmand foarte hotarat la 2 secunde de la pornire: „Nu-mi place! Vreau jos!” – asa ca mi-am petrecut cursa respectiva – care-mi placuse la nebunie in tineretile mele – intr-o panica maxima, stand cu o mana inclestata pe copil ca nu cumva sa puna in practica povestea cu datul jos, cu cealalta mana tinandu-ma cat-de-cat de bara de siguranta, cu rucsacul pus in fata si simtind in tot acest timp cum la fiecare curba luata in viteza imi zbura dintre genunchi punga cu rochia de Tinkerbell pentru care imi rupsesem din suflet in ziua respectiva niste zeci de euro; stiu persoane care au ramas fara telefonul mobil in respectivul montagne russe.

Ei, dar m-am lasat luata de valul amintirilor si cred ca e cazul sa incepem totusi mai sistematic. Deci: de la aeroport exista un autocar care va poate duce direct la Disneyland; din Paris se poate ajunge cu trenul – atat cat imi mai amintesc parcursul numara 11 statii de tren (la care se adauga statiile de metrou necesare pentru a ajunge la tren). Cazarea: stand si adunand costul biletelor de tren din Paris la Disneyland si invers, intrarea in parcuri care este inclusa in costul cazarii la hotelurile din parc, cele cateva ore suplimentare de acces in parc oferite oaspetilor respectivelor hoteluri, faptul ca fiind chiar acolo poti sta pana la ora inchiderii si beneficia astfel, in sezonul in care se intuneca mai repede, de vizionarea paradei electrice (care este senzationala si pe care putine persoane cu care am discutat au vazut-o), timpul pe care-l scutesti fiind chiar „la locul faptei”, ocazia oferita copiilor din hotelurile Disneyland de a primi la fiecare mic dejun vizita a doua personaje Disney, special venite pentru a se fotografia cu doritorii, ei bine, all-in-all, la ultima descindere in zona noi am concluzionat ca in materie de costuri iesim cam tot pe-acolo cazandu-ne la unul din hotelurile mai accesibile din parc – in speta Sequoia Lodge – si nu ne-a parut rau. Dand de-o parte hotelul de cinci stele care se afla chiar la intrarea in parc, Sequoia Lodge este printre cele mai apropiate de parc, trebuind sa strabati doar „Satul Disney” pentru a ajunge la intrarea in cele doua parcuri – practic cale de circa 10 minute pe jos.

Parcul „clasic” cuprinde mai multe zone tematice: Frontierland, Adventureland, Fantasyland, Discoveryland si zona comerciala reprezentata de aleea principala ce uneste intrarea in parc cu castelul Frumoasei din Padurea Adormita – Main Street USA, o artera ce reinvie atmosfera oraselelor americane de secol XIX. Desi, evident, nimic nu este autentic in Disneyland, atentia acordata detaliilor, de la dotarile minei din Big Thunder Mountain pana la decoratiunile africane ale restaurantului Hakuna Matata sau cele cu specific arab din bazarul ce te ia in lumea celor 1001 de nopti, este impresionananta; totul, absolut totul, de la uniformele personalului din diferitele zone si pana la aspectul cosurilor de gunoi a fost atent avut in vedere pentru a crea atmosfera dorita.

Parcul cel nou, Walt Disney Studios, este construit in jurul personajelor filmelor mai recente ale Companiei: „In cautarea lui Nemo”, „Povestea Jucariilor”, „Masinute”… Unele dintre atractii sunt oglinda celor existente in vechiul parc: in loc de cescute te poti da in masinute (e drept ca la cu totul alta viteza, ceea ce a constituit o surpriza nu tocmai placuta), in loc de Dumbo poti zbura cu covorul lui Aladin…

Preferatul meu ramane insa parcul clasic, si mai aerisit si mai placut ochiului decat Studiourile; unde fiecare zona contine o serie de atractii – eu una, dupa varii vizite, inca nici nu le stiu pe toate, dara-mi-te sa le fi si experimentat, gradini, labirinturi, parcursuri acvatice, locuri de luat masa si, groaza tuturor parintilor aflati acolo, magazine, multe magazine cu „produsele locului”: jucarii, costume, dulciuri, suveniruri, tot ce-ti poti imagina cu sigla Disney, cu imagini ale personajelor etc. In zona Discoveryland, dedicata science-fictionului, pe langa personajele Disney te copleseste si lumea Star Wars; si tot in aceasta zona parcul aduce un omagiu lui Jules Verne.

Partea cea mai solicitata este cea care te poarta in lumea povestilor – Fantasyland, unde troneaza castelul Frumoasei din Padurea Adormita, inconjurat de casutele de poveste ale lui Pinocchio, Peter Pan, Albei ca Zapada etc., fiecare luandu-te cu sine intr-o calatorie: cu trenuletul piticilor sau cu corabia zburatoare. Tot aici va recomand, chiar daca nu mai sunteti demult copii, plimbarea cu barca pe traseele atractiei „It’s a Small World”, cu papusile sale imbracate in costumele tuturor natiunilor si cu melodia care va va rasuna in cap multe saptamani dupa ce veti fi parasit locurile; in perioada sarbatorilor de iarna (Craciunul dureaza doua luni la Disneyland, de la 7 noiembrie pana la 7 ianuarie, ca sa se ajunga pentru toata lumea) papusile se imbraca si ele in haine festive.

Dar evident nu scapi de cozi in niciuna din zone – o recomandare, pe langa utilizarea fast passurilor care exista la unele atractii, ar fi ca sa va orientati rapid catre atractia care va intereseaza imediat dupa terminarea paradelor, cand lumea inca mai e ingramadita pe respectivele trasee – asa am reusit sa bifam chiar de mai multe ori pe zi Casa Groazei, preferata „noastra”; altfel, mi s-a intamplat sa astept si doua ore la o atractie – dat fiind insa ca respectiva coada se-ntampla sa fie in interior si nu afara, unde crapau pietrele, chiar nu m-am plans.

Locul se poate dovedi extrem de solicitant pentru parinti – nu numai prin prisma presiunilor asupra finantelor (nu mergeti cu gandul de a face economii – Disneyland e probabil ultimul loc in care sa reusesti sa faci economii, tentatiile sunt imense pentru pusti iar preturile nu constituie nicidecum vreuna din atractiile locului) ci si a gradului de epuizare fizica la care ajungi la sfarsitul unei zile in parc, cu talpile zvacnind si nedorindu-ti altceva decat sa te prabusesti si sa ramai lat acolo unde ai cazut; frecusurile isi spun adesea cuvantul, astfel ca Disneyland ramane si  locul cu cea mai mare densitate de copii apostrofati printre dinti – unele momente se pot dovedi ceva mai putin magice decat altele.

Dar sa nu fim carcotasi – locul este cu adevarat din basme si indiferent cu ce ganduri veti intra in parc veti pleca de acolo fermecati si, in marea majoritate a cazurilor, cu dorinta de a reveni, eventual si intr-un alt moment din an, pentru ca parcul isi schimba infatisarea de vara pana la Craciun sau – aud – de Halloween. In orice caz, chiar daca parintii nu vor tine mortis sa revina, copiii, odata intrati in lumea magica Disney, sigur vor tine.

In urma cu doi ani dadeam intamplator peste o imagine foarte frumoasa pe net (cladiri vechi cu fatade colorate traversate de barne de lemn plus o sumedenie de flori), atat de frumoasa incat la o prima privire nu mi-a fost clar daca e  fotografia unui loc real sau vreun desen iscat din fantezia cuiva, o utopie; la o privire mai atenta m-am lamurit ca e chiar o fotografie,  ca e deci “pe bune”, insa nu-mi era deloc cunoscut locul. Numele fotografiei – Colmar. Ce-o fi Colmar? Un search m-a lamurit: oras din Alsacia, la circa 60 km sud de Strassbourg, considerat capitala vinurilor alsaciene. Fotografiile pe care le-am mai gasit despre Colmar erau si ele incredibile – am facut pe loc o obsesie.

Si cum se spune ca atunci cand iti doresti cu adevarat ceva chiar ti se intampla, ei bine, s-a intamplat. Avand de cativa ani in plan sa vizitez targul de Craciun din Nuremberg si descoperind ca de la Nuremberg la Colmar nu sunt “decat” niste sute de kilometri cu masina, am ajuns sa vizitez Colmarul in preajma Craciunului 2013.

Impresia dominanta a fost aceea ca patrunseseram intr-o felicitare de Craciun: desi nu era fir de zapada, atmosfera de sarbatoare era absolut incredibila: nicio sansa sa scapi de asaltul decoratiunilor de Craciun; nicaieri nu am mai intalnit asa ceva – nici macar pe aproape (si daca stau sa recapitulez orasele pe care le-am vazut la ceas de sarbatoare hibernala, sunt destule, iar numele sunt dintre cele mai faimoase: Viena, Paris, Londra, Praga, Bruxelles, Salzburg, Ljubljana). Cladirile in special erau decorate de o maniera care te facea sa ramai uimit de inventivitatea decoratorilor: globuletelor si crengutelor clasice de brad (natur sau sprayate cu alb) li se alaturau tot soiul de alte crengute de foioase, ursuleti (din plus, paie etc.), cutii si saci de cadouri, bufnite, berze (sufocati de omniprezenta berzelor, aveam sa ne lamurim ca barza – nelipsita pe cladiri, vase, servete de bucatarie si in general pe majoritatea suvenirurilor – este simbolul Alsaciei)… 

Unele cladiri,  in orice alt context, ar fi ridicat dubii serioase asupra sanatatii mentale a proprietarului – am observat o cladire a carei fatada era decorata cu – printre altele – scaune vechi (in fundul spart al unuia se gasea inclusiv un cuib de – evident – barza) si tingiri vechi – de culoare rosie, in spiritul Craciunului; un hotel care nu numai ca avea tot acoperisul plin de zapada artificiala pe care “zburdau” ursi polari de plus, dar care, ca si cum n-ar fi fost suficient, avea cate un astfel de urs polar, cu peticul lui de “zapada”, la fiecare fereastra. In acest oras gen casuta din dulciuri din basmul “Hansel si Gretel” insa, nimic nu parea prea mult – sau nu cu mult prea mult.

Dand deoparte (daca puteai) avalansa de decoratiuni, orasul este de vis – o arhitectura care pe mine m-a purtat cu gandul spre vilele din preajma Pelesului – aceleasi fatade cu barne de lemn la vedere, cu diferenta ca aici era vorba de cladiri vechi de 500-600 de ani si nu doar de cateva cladiri ci de un orasel intreg ce parea desprins dintr-un basm, cartier dupa cartier. O buna parte a Colmarului e strabatuta de mici canale (multe cam la dimensiunea unor santuri mai mari) pe care am intalnit lebede si (pentru prima oara in viata mea) chiar si un castor “navigand” netulburat prin mijlocul orasului. Evident ca si balustradele acestor canale fusesera decorate cu manunchiuri de nuiele, pastai uscate, globulete…  Am vazut inclusiv brazi de Craciun infipti in apa canalelor.

Oraselul fiind pe de o parte mic iar pe de alta parte foarte vizitat, e greu sa gasesti un hotel in centru si chiar un loc intr-un restaurant. In mod neasteptat (pentru mine cel putin) dupa pranz restaurantele lor se inchid si raman asa, cu mesele aranjate si luminile aprinse, dar cu usile incuiate, pana spre orele serii, cand se deschid pentru cina. In acest interval e mai bine sa nu-ti fie foame cu adevarat, caci vei gasi deschise doar localuri in care poti servi o placinta, o prajitura, o bautura calda… (Noi am patit-o, ajungand infometati in oras pe la orele 17:00 si zgaltaind in zadar clantele de la usile mai multor restaurante fara sa intelegem ce se petrece; iar Mac si KFC pe-acolo n-am vazut…)

Cuvintele nu-mi sunt nici suficiente nici indeajuns de pricepute pentru a descrie farmecul acestui oras; recomand din tot sufletul vizitarea lui, in special plecand cu masina, pentru ca intreaga zona a vaii Rinului e impanzita de astfel de orasele si sate extrem de pitoresti. Noi a trebuit sa ne limitam prima descindere exclusiv la Colmar, timpul fiind scurt, dar am plecat sfasiati de parerea de rau de a nu fi vazut si alte localitati din zona; si mai ales cu dorinta de a reveni si pe timp de vara cand, asa cum vazuseram in fotografii si ne-am convins ulterior, locul globuletelor si crengutelor de brad e luat de o revarsare la fel de nebuneasca de flori.

Incepand cu 1 decembrie, in fiecare an gandul incepe sa-mi zboare catre meleagurile mai vestice, unde cam in aceasta perioada se deschid (ca si la noi in ultimii ani)  targurile de Craciun – unele, cum ar fi cel din Nuremberg (considerat cel mai mare targ de Craciun din lume), se deschid chiar din 25 noiembrie, pentru a ramane deschise o luna intreaga.

Cel mai popularizat la noi ramane targul din Viena – si cel mai apropiat daca nu il luam in calcul si pe cel din Budapesta si ne rezumam la zonele vorbitoare de limba germana – unde au si aparut acum multe secole primele targuri de Craciun – pe denumirea lor originara Christkindlmarkt. Imaginile vieneze de sezon care vin in minte sunt de obicei cele ale Primariei, unde se organizeaza an de an cel mai mare targ din oras, insa piete de Craciun sunt in multe alte locuri – una dintre cele mai cunoscute fiind si cea din curtea palatului Schonbrun, mai mica, mai putin aglomerata dar si mai putin comerciala – oferta fiind mai mult orientata catre produse traditionale, de calitate (in timp ce la standurile din fata Primariei am avut ocazia de a vedea comercializandu-se inclusiv pijamale cu Hanna Montana). De evitat targul de la Primarie in serile de week-end, cand senzatia este cea de metrou bucurestean la orele diminetii. Un aspect inedit – gogosile vandute acolo sunt servite in mod traditional nu cu zahar pudra ca la noi, ci cu… mujdei de usturoi.

Mergand spre vest ajungem in oraselul arhiepiscopal pitoresc pozitionat in zona montana si extraordinar de frumos el insusi care este Salzburg-ul – si aici pietele de Craciun reprezinta principala atractie in aceasta perioada, cu marfuri mai frumoase dar si mai scumpe decat in Viena; principala piata – cea din fata Domului. Ca si in Viena, grija mare la nivelurile termice foarte scazute – gerurile din Austria in aceasta perioada sunt vestite.

Aproximativ 100 de kilometri mai la vest suntem deja in Munchen – cu targul de Craciun din Marienplatz, in fata cladirii “noii” Primarii construite in acelasi stil neogotic ca si cea din Viena, cu care se si aseamana; pe fatada Primariei din Munchen danseaza insa la orele pranzului figurinele ce executa, in sunet de clopotei, o veche scena de turnir si, dupa aceea, un dans tipic acestei zone, initial dedicat sfarsitului unei epidemii de ciuma (ciuma a lasat un impact puternic in Europa Centrala, sfarsitul epidemiilor fiind marcat – asa cum Stefan cel Mare construia la noi cate o manastire dupa fiecare victorie asupra turcilor – de construirea a varii edificii, dintre care foarte cunsocute raman biserica Karlskirche si respectiv monumentul de pe Graben, ambele din Viena). Si pentru ca sarbatoarea Craciunului este in primul rand sarbatoarea celor mici, o data aflati in piata centrala din Munchen puteti vizita si cladirea vechii primarii, ce adaposteste in prezent un muzeu al jucariilor. Tot in preajma pietei centrale merita vizitata mica biserisa Asam – initial construita de fratii Asam (unul architect, celalat pictor) pentru uzul personal – biserica fiind lipita de casa familiei; biserica se poate acum vizita si merita o vizita pentru decoratiunile extrem de bogate (spre deosebire de domul din Munchen, cat se poate de auster) – noi am descoperit-o intamplator, luandu-ne dupa cateva persoane pe care le vazuseram intrand.

Inca 100 de kilometri, de data aceasta la nord, si ajungem in sfarsit in pomenitul Nuremberg – orasul natal al pictorului Albrecht Durer si in primul rand un burg medieval perfect conservat, care te intampina de la distanta cu turnurile si zidurile sale impresionanate. Targul de Craciun acopera si aici piata centrala a orasului, vegheata inca din secolul al XIV-lea de impunatoarea biserica Frauenkirche, cu fatada individualizata si aici de prezenta unui ceas cu figurine: Sfantul Imparat Roman inconjurat de siluetele miscatoare ale printilor electori. Targul de Craciun nu este chiar cu mult mai mare decat altele; este insa inca si mai aglomerat, in special in dreptul standurilor care vand vin fiert, unde lumea tinde sa stationeze – la un moment dat ajusesem sa nu mai pot face niciun pas, nici in fata, nici la stanga, nici la dreapta, intepenita in mijlocul multimii; la ei insa, nimeni nu se enerveaza, ramane calm si chiar, culmea, bine dispus. Printre chioscurile targului de Craciun se remarca si silueta de turla gotica ascutita a Schonner Brunnen (fantana frumoasa) – o constructie medievala aurie extrem de gratioasa decorata cu multiple figuri de profeti, evanghelisti, printi electori… Legenda locala spune ca aceluia care roteste un anumit inel auriu ce face parte din aceasta “fantana” i se va indeplini o dorinta –  e putin ciudat sa te apuci sa te catari pentru a ajunge la inel, dar va spun din experienta ca treaba e fezabila – si mi s-a indeplinit si dorinta. Si aici aceeasi turta dulce (lebkuchen), acelasi vin fiert (gluhwein), aceiasi carnati fripti ca in toate pietele de Craciun. (Atentie mare insa: dupa cateva zile consecutive de vin fiert si carnati prin targurile Europei, o criza de bila nu trebuie sa mai surprinda pe nimeni). Specifice Nurembreg-ului sunt insa figurinele zwetschgenmaennle (omuletii din prune) cu capetele din nuci si corpul din prune uscate.

In afara targurilor de Craciun, in aceasta perioada orasele insele reprezinta puncte de atractie prin bogatia iluminatiilor de sezon. Interesant mi s-a parut faptul ca, din cate am observat in fotografiile prietenilor ajunsi in Viena in perioada sarbatorilor in diferiti ani, spre deosebire de Bucuresti, an dupa an decoratiunile raman acolo neschimbate: candelabre pe Graben, stelute pe Kaertnerstrasse, lumini rosii in zona Domului.

In materie de cazare si restaurante, din periplurile prin zona recomand hotelul “Central” din Nuremberg – atat de cu adevarat central incat vedeam pe fereastra o parte din standurile din piata de Craciun; desi hotelul nu apare cu nicio stea pe booking.com si l-am rezervat cu o strangere de inima, pe principiul “e doar o noapte, n-om muri”, s-a dovedit a fi o surpriza mai mult decat placuta. In materie de restaurante – lantul de restaurante de pe autostrazile austriece “Landzeit”: am oprit pentru o cafea, dar ne-a placut atat de mult incat desi nu era inca ora pranzului am ramas sa si  mancam acolo – nu stiu daca mai facusem vreodata poze in restaurante, dar in cazul restaurantelor “Landzeit” din Steinhaeusl (decorat in stil rustic) si respectiv Loipersdorf (in stilul pavilioanelor de la bai din secolul al XIX-lea) chiar nu m-am putut abtine. In plus restaurantele au si niste magazine de suveniruri atasate, din care greu iesi fara sa fi cedat tentatiei, in ciuda preturilor nu tocmai de neglijat – ca si in magazinele de suveniruri ale altei retele de restaurante de pe autostrazile din Austria, “Rosenberger” – din care s-a si desprins de fapt “Landzeit”.

Pentru cei ce doresc sa-si planifice iesiri cu masina recomand cu toata increderea site-ul distanta.ro pentru stabilirea etapelor calatoriei. Autostrazile din Austria si Germania raman chiar si la vreme de iarna impecabile. In plus, traseul dintre Viena si Salzburg prin zona lacurilor este unul ale carui privelisti, cu castele, biserici si ruine iluminate pe varfurile muntilor, cu brazi impodobiti stralucind in zapada, va vor ramane pe viata in amintire.

Praga nu are nevoie de recomandari. Pentru mine este cel mai frumos oras – dintre cele de mari dimensiuni – in care am pus piciorul; mai frumos decat orase mult mai celebre. Da, este greu sa compari – mai ales locuri cu mosteniri arhitectonice provenind din epoci diferite, situate in zone climatice diferite – caci si vegetatia joaca rolul sau in infrumusetarea unui loc. Cehii au avut insa nu doar sansa de a mosteni/ a-si construi o capitala splendida, dar si inspiratia de a o pastra cu tot ce a strans ea mai frumos de-a lungul secolelor: cladirile medievale par sa fi reusit cumva sa faca loc si suratelor lor mai moderne, astfel incat nu o data vei intalni pe aceeasi strada, in aceeasi piata, practic “umar la umar”, cladiri fastuoase pe care le despart multe sute de ani.   Fiecare casa veche din Praga are istoria ei, spune povestea ei, cateodata chiar legenda ei. Marea majoritate a cladirilor din zona veche a orasului, care in Praga nu reusesc sa iasa in evidenta intre atatea si atatea alte cladiri superbe, daca ar putea fi stramutate intr-un oras mai putin inzestrat din punct de vedere architectonic, ar aparea brusc pe cartile postale si ar deveni peste noapte cladiri emblematice.

Daca reperele principale ale Pragai (Castelul, Podul Carol cu statuile sale si cele doua turnuri de la capete – care sunt printre cele mai vechi cladiri din oras, Piata Veche cu ceasul astronomic cu figurine) impun atmosfera gotica, plina de mister, ce caracterizeaza in primul rand Praga, orasul are si o zestre absolut uimitoare de cladiri baroce si mai ales Art Nouveau/ Jugendstil, pe care le regasesti cu incantare oriunde ti-ai roti capul in zona centrala a orasului. Praga este in fapt si orasul lui Alfons Mucha, cel mai cunoscut artist plastic ceh si unul din principalii exponenti ai curentului Art Nouveau – unele dintre afisele sale se pot admira si in tara noastra, in interiorul Castelului Pelisor, iar muzeul care ii este dedicat in centrul Pragai sigur merita o vizita.

Dar spuneam ca Praga nu are nevoie de recomandari; marea majoritate a romanilor amatori de calatorii, profitand si de sansa de a-l avea in relativa vecinatate, au vizitat deja acest oras splendid. Un loc din Praga care nu apare insa in primele pagini ale ghidurilor turistice si de care am constatat ca nu multi au auzit si inca si mai putini l-au vizitat, dar care cu siguranta merita o vizita, este Loreta, un loc de pelerinaj din secolul  al XVIII-lea construit pentru a promova legenda casei Fecioarei Maria, purtata de ingeri pana in Loreto, Italia. Pe langa cladirea ca atare cu decoratiunile sale bogate, ceea ce mi-a ramas in memorie este tezaurul Loretei, in special principalul exponat, asa-numitul “Soare al Pragai” – o caseta de cristal destinata pastrarii hostiei, a carei montura din aur sub forma de raze are incastrate in ea peste 200 de diamante. “Soarele Pragai” este insa numai unul dintre numeroasele obiecte bisericesti de o complexitate a executiei, o frumusete si o opulenta incredibile – o adevarata pestera a lui Ali Baba. Descrierile nu ajuta si din pacate nici fotografiile – trebuie mers si vazut cu proprii ochi; de altfel fotografiatul este cu desavarsire interzis in incinta Loretei si mai ales in tezaur – am fost certata memorabil de o vajnica maicuta doar pentru ca am dus la ochi aparatul foto in curtea interioara a manastirii – nu vreau sa stiu ce ar fi iesit daca as fi cutezat ceva in incinta tezaurului…

Pentru a ajunge la Loreta venind dinspre centru, continuati sa mergeti inca putin dupa ce ati lasat in urma Castelul; la inapoierea in centru, coborati spre Podul Carol nu pe strada ci pe scarile inguste ce strabat vechiul cartier de la poalele Castelului, opriti-va la o masa din fata restaurantelor de la baza dealului, deschise in cladiri medievale, asteptati luna sa rasara din spatele Castelului ca sa parcurgeti apoi Podul Carol la lumina ei – experienta este magica. In aceasta atmosfera aparitia unui calaret in haine de epoca strabatand in tropot de copite vechile strazi pietruite nu ar surprinde pe nimeni – o astepti chiar, o simti apropiindu-se.

O recomandare gastronomica – in Praga nu ratati specialitatea locala Oplatky – un fel de napolitane rotunde, fine pana la transparenta, de marimea unei clatite, cu diverse umpluturi (traditional ciocolata, vanilie sau crema de alune) – unul din putinele lucruri pentru care se sta la coada in Praga. Iar berea ceheasca nu are nici ea nevoie de recomandari.

Inainte de a merge prima oara la Istanbul impresia mea despre natia turca se reducea la cea lasata de vanzatorii de blugi, gume cu surprize si sandale din elastic ce napadisera Bucurestiul anilor ’90 – departe de fabulos. Istanbulul a fost in consecinta orasul pe care l-am vizitat cu cel mai redus nivel al asteptarilor si am fost cu atat mai impresionata sa descopar, la doar o ora de zbor de Bucuresti, o alta lume, o cultura fascinanta, vestigiile coplesitoare ale unei civilizatii care a zdruncinat Europa, o metropola exotica si colorata, cu cupolele si minaretele moscheelor strapungand cerul o data ce traversezi Podul Galata si intri in zona veche a orasului – o lume care pentru mine ramane lumea celor 1001 de nopti, desi stiu ca de fapt Seherezada domicilia pe cu totul alte meleaguri.

In Istanbul sunt multe de vazut si facut si probabil ca toata lumea are pe lista Marele Bazar, Sfanta Sofia si Moscheea Albastra. Nu trebuie ratat niciunul din aceste obiective, insa imi permit sa adaug pe lista preferatele mele:

In primul rand vizitarea palatului Topkapi, resedinta sultanului pana la mutarea curtii otomane in mai noul palat de la Dolmabahce – Topkapi reprezinta in ochii mei esenta stilului clasic otoman, de o frumusete si o gratie fermecatoare. Iar daca vizitati Topkapi nu cumva sa va opriti dupa vizitarea gradinilor, cladirilor oficiale si a tezaurului, considerand ca ati vazut destul si descurajati de noua coada si noua taxa cu care va intampina haremul – daca n-ati vizitat haremul nu puteti spune ca ati vizitat Topkapi . Turcii stiu ei de ce au pus o taxa suplimentara la vizitarea haremului – incinta sa cuprinde in fapt adevarata resedinta a sultanului, cu cele mai frumoase incaperi si cele mai impresionante aplicatii de faianta – nu am stiut pana sa ajung la Istanbul nimic despre ceramica turceasca: inspirata de ceramica orientala (Topkapi adaposteste de pe timpurile sultanilor cea mai mare colectie de protelanuri chinezesti din afara Beijing-ului, inclusiv o serie de portelanuri realizate pe baza de praf de jad, despre care se credea ca aveau capacitatea de a indica prezenta otravurilor in alimentele servite in ele), in tonuri elegante de alb si albastru, ceramica turceasca traditionala este atat de fina incat devine aproape transparenta atunci cand este tinuta in lumina si scoate la atingere un sunet ca de cristal. Cel mai mult m-a impresionat in harem camera (de altfel foarte frumoasa) in care erau tinuti pe viata fratii mai mici ai celui ce urma sa devina sultan, pentru a se evita problemele de succesiune – aceasta dupa ce se renuntase la obiceiul mult mai transant conform caruia in noaptea urmatoare mortii unui sultan erau ucisi toti fiii acestuia cu exceptia celui ce ii urma la tron.

Revenind la lucruri mai vesele: de neratat este si excursia cu vaporasul pe Bosfor – cel mai bine in varianta ce include si servirea mesei pe vaporas: vaporasele sunt dotate cu propriul gratar (mi-a fost groaza tot drumul ca o sa luam foc), iar la dulciurile turcesti pofteam inca de cand l-am “auzit” in romanul “Toate panzele sus”pe Ismail descriind modul de preparare a sarailiilor. Ceea ce m-a impresionat in excursia respectiva, pe langa citadelele ce au asigurat asediul Constantinopolului in secolul al XV-lea, pe langa superbul chei de la Ortakoy, care sigur merita o vizita si “pe picioare”, pe langa magnoliile de vara (magnolia grandiflora) uriase (pe care le-am considerat multa vreme niste ficusi mai mari pana sa le vad florile superb mirositoare), pe langa vechile case de vacanta de pe timpul sultanilor, au fost actualele resedinte de pe malul Bosforului, pentru care eu nu am cuvinte – trebuie doar sa spun ca intreband in gluma “in care sta Hagi?” (intr-o perioada in care Hagi era idolul turcilor iar pustii lor isi umflau pieptul pe strazile Istanbulului in tricouri cu numele lui) mi s-a raspuns ca “n-are Hagi bani de asa ceva” – doar posesorii unor averi de mai multe generatii pot sa-si permita sa ia macar in calcul o resedinta pe malul Bosforului.

Iar in final, daca ati terminat de vizitat Marele Bazar si simtiti nevoia unei experiente mai aproape de autentic, fara geci de piele si blugi, vizitati un alt bazar, mai mic, aflat pe malul Cornului de Aur, la capatul Podului Galatei si in apropiere de Yeni Cami (Moscheea Noua – “noua” vorba vine, geamia datand din secolul al XVII-lea si meritand de altfel ea insasi o vizita) – ma refer la Bazarul Egiptean sau Bazarul de Mirodenii, cu gramajoarele sale colorate de tot felul de condimente, dulciuri si fructe uscate. Nu pot sa nedreptatesc insa Marele Bazar, ale carui oferte de bijuterii din aur sau argint, vase de alama si deja mentionatele portelanuri fac din el un loc absolut fabulous. O recomandare – pentru turci primul client al zilei este foarte important si se vor da peste cap pentru a nu-l lasa sa le iasa din magazin fara a fi cumparat; deci daca doriti sa aveti parte de reduceri cat mai mari mergeti la prima ora in Marele Bazar – iar ca regula generala reduceti mental la jumatate pretul care vi se cere si de-abia de acolo in jos incepeti negocierile; de altfel este chiar nepoliticos sa nu va targuiti: daca acceptati primul pret turcul insusi se va simti prost si atat de jenat inca va va mai da de la el ceva pe deasupra. Iar daca aveti in plan o cheltuiala mai serioasa cereti sa vorbiti cu patronul – si la ei exista “niveluri de aprobare”- cu cat mai inalta pozitia vanzatorului, cu atat mai mare reducerea pe care o poate oferi. Grija mare insa la asa-zisele obiecte vechi “autentice” – de-abia am scapat de un vanzator care-mi oferea disperat iataganul propriului sau bunic – numai ca “bunicul”avusese pare-se o adevarata colectie de iatagane – si toate semanau intre ele.

Daca sunteti amatori de “bai de multime”, parcurgeti pe jos distanta intre Marele Bazar si Bazarul Egiptean – drumul in sine este o zona comerciala extrem de agitata, cu vanzatori strigandu-si marfa direct in timpanele trecatorilor; experienta nu este insa pentru cei slabi de inger sau suferinzii de agorafobie – inghesuiala e la anumite ore de-a dreptul sufocanta, insa senzatiile raman unice in felul lor.

In alta ordine de idei: daca aveti copii blonzi pregatiti-va sa vi-i vedeti ciufuliti de tot Istanbulul – la turci copiii blonzi se considera a purta noroc si toata lumea se repede sa le puna mana pe cap asa cum punem noi mana pe mieii albi la inceput de an. N-are rost sa va enervati – “cand esti in Roma, fa ca romanii” (mai bine puneti-le o sapca pe cap – s-ar putea sa ajute). Iar daca esti femeie, nu mai zic blonda, excursia prin Marele Bazar va deveni cu siguranta un moment ulterior de referinta, furnizandu-ti ocazia de a beneficia de un dus de complimente de natura sa te poarte la un cu totul alt nivel al increderii in sine.

Belgia a fost una dintre tarile despre care chiar nu aveam habar cum arata inainte de a ajunge acolo  – si a trecut o vreme pana sa am ocazia sa vizitez unul din orasele ei cele mai frumoase – Gand-ul (sau Ghent-ul, in varianta lui flamanda). Atunci cand persoana care ma insotea mi-a spus ca Bruges-ul imi va placea si mai mult, i-am spus hotarata ca n-are cum. Aveam sa ma conving chiar a doua zi ca are cum – si inca cum!

In nici un alt loc pe care l-am vizitat senzatia de salt inapoi in timp nu a fost mai coplesitoare; de altfel localnicii insisi au grija ca nimic sa nu tulbure aceasta senzatie: in oras sunt interzise panourile publicitare si reclamele luminoase, semafoarele de-abia daca exista, iar la un moment dat se lucra la indepartarea asfaltului de pe una dintre ultimele strazi asfaltate din centru, pentru a scoate la iveala caldaramul de dedesubt, pentru ca, vorba aceea, “altfel face calul cataclop pe piatra cubica decat pe asfalt”; orasul e strabatut in mod frecvent de trasuri – pe uscat si de barci – pe numeroasele canale.

Bruges-ul este si el unul din locurile carora declinul economic din urma cu cateva secole i-a asigurat perpetuarea farmecului si a atmosferei medievale – candva un foarte renumit centru mestesugaresc si comercial, epoca industrializarii pe de o parte si colmatarea pe de alta parte a canalului ce ii asigura legatura cu marea au pus capat perioadei de inflorire economica, astfel ca, in lipsa resurselor necesare proiectelor edilitare, orasul si-a pastrat intacta zestrea de cladiri vechi, inclusiv cateva case cu fatade de lemn – cele mai vechi din oras.

Orasul este si astazi celebru pentru dantela sa – inca s-ar putea sa mai vezi dantelarese lucrand in fata portilor sau pe malurile canalelor la dantela cu specific local, considerata mai valoroasa si decat cea de Bruxelles.

Mai numeroase decat magazinele care vand dantela sunt insa in Bruges cele care vand ciocolata – ciocolata belgiana fiind de altfel renumita ca si cea mai rafinata din lume – in Bruges din cinci magazine cel putin unul vinde dantela si cel putin doua – ciocolata; iar varietatea acesteia din urma este de asa natura incat doua magazine nu vand acelasi sortiment, iar in cadrul fiecarui magazin ai la dispozitie cateva zeci de tipuri de bomboane din care sa alegi; aici am intalnit pentru prima oara ciocolata decorata cu aur si respectiv ciocolata roz, de culoarea somonului. Leonidas si Neuhaus sunt doi dintre cei mai renumiti producatori belgieni de ciocolata, din fericire prezenti acum si in Bucuresti.

Pe langa ciocolata belgienii se bucura si de cel mai variat sortiment de bere – numarul marcilor de bere locala a depasit 400. Iar denumirile sunt prin ele insele un stimulent – cum sa nu fii curios sa gusti o bere care se numeste “Delirium Tremens” sau “Fructul Oprit”?

In afara turnurilor celor doua catedrale (“Saint Sauveur” si “Notre Dame/ Our Lady” – aceasta din urma adapostind una din putinele opera ale lui Michelangelo aflate in afara Italiei), cerul Bruges-ului este marcat de turnul emblematic al orasului – The Belfry – turnul breslelor, din care la anumite ore se aude sunetul clopotelor care in week-end-uri interpreteaza inclusiv medlodii mai moderne – am avut ocazia sa ascult pret de o ora un concert Beatles astfel executat, ce rasuna pe deasupra intregului oras.

Ceea ce nu trebuie in nici un caz ratat este plimbarea cu barca pe canalele Bruges-ului – atat pe timp de zi, cand traseul este mai lung, cat mai ales pe timp de noapte – una dintre cele mai romantice experiente din viata – si nici macar nu eram insotita. Lacul Minnewater, marginit de cladirea Beguinage-ului (o institutie cu aspect de manastire in care cruciatii isi lasau sotiile cand plecau catre Rasarit), cu lebedele plutind sub razele lunii si printre luminile colorate ale reflectoarelor, este o imagine care va ramane mereu cu mine.

Am afirmat de multe ori ca Bruges-ul este locul unde mi-as dori sa mor – pana cand o persoana cu mai mult simt practic m-a intrebat: “Da’ n-ar fi mai bine sa-ti doresti sa traiesti acolo?”

Unul dintre filmele mele preferate ramane „The Holiday”- cei care l-ati vazut stiti despre ce vorbesc, celorlati le las placerea. „Personajul” preferat: nici cel interpretat de Kate Winslet, nici personajul lui Cameron Diaz, nici macar cel al lui Jude Law; niciunul dintre acestea, ci, ei bine, casuta din piatra care in film ii apartine lui Iris, interpretata de Kate Winslet – pe numele sau „Rosehill Cottage”. Multa lume s-a oferit, dupa vizionarea filmului, sa cumpere acea casa parca desprinsa dintr-o felicitare de Craciun – din pacate insa ea nu exista in realitate – a fost creata special pentru filmari si demontata la finalul acestora. A avut insa un astfel de succes incat si acum puteti gasi pe net postari care-i sunt dedicate – preferata mea, cea de pe hookedonhouses.net.

Ei, si daca tot nu puteam vedea in realitate casa mea de poveste, mi-am dorit foarte mult sa pun macar piciorul in satul in care s-au filmat unele din cadrele filmului: Shere, considerat cel mai fotografiat sat din Anglia. Asa ca iacata-ma schimband doua trenuri cu plecare din Londra si strabatand apoi circa doi kilometri prin celebrul English countryside, pentru a ajunge in ceea ce am tot numit de atunci „my personal piece of Heaven” (bine, am mai regasit ‘bucati de rai” si prin Alsacia, si prin Grecia etc.).

Din sosea un drumeag ne-a traversat raul/ paraul local (despre care am aflat ulterior ca se numeste Tillingbourne) iar apoi ne-a purtat direct prin cimitirul bisericii normande de piatra care nu numai ca arata ca in filme dar chiar a fost locatia mai multor scene de nunta din filme, inclusiv „The Bridget Jones Diary”, „Patru nunti si o inmormantare”, „The Wedding Date”. Pitorescul locului iti ramane in amintire – excursia ar fi meritat si daca ar fi fost sa ne rezumam doar la acest colt din Shere.

Din curtea bisericii se ajunge direct in centrul satului, unde principala prezenta este cladirea hanului „The White Horse”, in legatura cu care o inscriptie te anunta ca a fost transformata in han in secolul al XVII-lea – ceea ce te face sa te intrebi cam de cand dateaza in fapt cladirea (ei bine, din secolul al XV-lea – cam de-o seama cu Stefan cel Mare). Mi-a ramas in minte imaginea zarita printr-o fereastra acoperita de glicina violet a unei doamne care-si vedea linistita de job-ul ei asezata la un birou in mijlocul acelei atmosfere idilice.

Satul mai beneficiaza de existenta unei ceainarii numite „The Lucky Duck”- foarte adecvat, data fiind prezenta chiar in mijlocul satului a numeroase rate scaldandu-se in apele numitului Tillingbourne. Oare cum o fi ca primul lucru pe care-l vezi cand te uiti pe fereastra dimineata sa fie ratele balacindu-se chiar peste drum de casa ta? Ei bine, unii au parte de aceasta experienta; asa cum mai exista si norocosii ale caror case le-am intrezarit printre copaci in mijlocul unui covor albastru de clopotei… Si cei in livada carora se plimbau liberi si plini de fala fazani… V-am spus ca pentru mine raiul ar putea arata ca Shere? Da, sunt sigura ca v-am spus.

In Shere nu doar raul, casele, biserica sunt de vis; aranjamentele florale din fata caselor creeaza si ele imagini de carte postala, pana si pietrele aleilor sunt aranjate intr-un anume fel… Placutele cu numele casutelor sunt si ele foarte pitoresti – in Anglia in zona rurala casele sunt „botezate” – cu denumiri care m-au purtat cu gandul la romanele Agathei Christie.

Si un ultim crampei de amintire – m-a amuzat si m-a impresionat un anunt pe poarta unei case din zona: „Postas, rugam livrati corespondenta la cealalta poarta; in aceasta cutie postala si-au facut cuibul pasarile”-  englezul ramane, de netagaduit, „frate cu codrul”.

Atunci cand un fan inrait Disneyland (eu) iti spune ca i-a placut mai mult in Europa Park si cand acelasi lucru il recunoaste si copilul din dotare, pana atunci visand sa se mute la Paris doar pentru a merge weekend de weekend la Disneyland – o fi ceva.

Si anume un parc urias, plin de verdeata, cu o densitate nemaintalnita de atractii pe metrul patrat (am numarat in aceeasi zona doua piste de masinute, doua trasee acvatice si unul pe sus – facut pornind de la schitele lui Leonardo da Vinci pentru o masinarie pe principiul elicopterelor de azi). Un parc aflat in proprietatea privata a unei familii care de mai bine de un secol produce vagoane de cale ferata si pentru care tranzitia la unele din cele mai spectaculoase montagne russe-uri a venit firesc – recunosc ca nu am indraznit sa ma urc in niciunul din roller coast-urile uriase – inca din parcare ne-a inghetat sangele in vine vazand zburand pe deasupra noastra, la mare inaltime, vagonetele respective, urmate, ca de coada unei comete, de urletele de incantare/ groaza ale celor mai curajosi ca noi.

Chiar si fara timpul ce ar fi trebuit alocat montagne russe-urilor, o zi intreaga tot nu ne-a ajuns sa strabatem macar cu piciorul intreg parcul, dara-mi-te sa ne si dam in toate cele. Noroc cu monorail-ul care traverseaza parcul si iti ofera ocazia de a admira de peste capetele vizitatorilor toate zonele principale ale acestuia si de a-ti face o impresie despre tot ce ar mai fi fost de vazut si facut si trebuie sa ramana pe alta data. (Pentru cei care au ocazia sa petreaca mai multe zile in parc exista si un hotel al parcului, in imediata apropiere.)

Parcul copiaza sub multe aspecte Disneyland-ul: in primul rand in ceea ce priveste impartirea pe zone tematice (aici acestea tin de diferitele tari din structura continentului european: exista o zona italiana, o zona franceza, greceasca, englezeasca, elvetiana – cu un magazin dedicat exclusiv ciocolatei Milka, o zona ruseasca etc. si bineinteles o zona germana chiar la intrarea in parc, cu reproduceri ale caselor din diferite zone ale Germaniei); apoi parada cu care alegorice – inchinate fiecare tot cate unei natiuni; hotelul bantuit care inlocuieste casa groazei din Disneyland si chiar mascota – tot un soricel, care insa nu are cum sa-l egaleze pe Mickey Mouse.

Neputand beneficia de faima adusa concurentului sau american de filmele de desene animate ale companiei Disney si de imensul impact pe care personajele acestora il au in viata copiilor, Europa Park are totusi si el personajul sau de film – Arthur, din cartile si filmele regizorului Luc Besson – atractia cea mai recenta si cea mai solicitata (un alt aspect in favoarea Europa Park – cozile de aici, desi existente, nu se apropie totusi de lungimea celor de la Disneyland).

In timp ce Disneyland Paris aduce un omagiu operei lui Jules Verne, Europa Park ii omagiaza atat pe fratii Grimm, a caror statuie vegheaza capatul aleii cu casute din povesti (Scufita Rosie, Cenusareasa, Rapunzel etc., inclusiv Capra cu sapte iezi – in varianta occidentala caprele sunt mai prospere, nu au doar trei iezi ca la Creanga) cat si pe Leonardo da Vinci, in zona italiana.

Trebuie sa recunosc ca acolo unde copiaza Disneyland-ul, Europa Park ramane totusi in urma – nu doar soricelul lor nu reuseste sa se fixeze in memorie (drept dovada ca nu imi amintesc deloc cum il cheama), dar si hotelul lor bantuit si parada lor sunt comparativ mai saracute, mai caricaturale. Per total insa, in special datorita aspectului de gradina inflorita si numarului mare al atractiilor, am plecat cu concluzia ca Europa Park a trecut pe locul intai in preferintele noastre.

In plus fata de zonele ce fac trimiteri la tari europene, nu putea totusi sa lipseasca si aici o zona mai exotica, de asa-zisa jungla, in cadrul careia se pot face calatorii cu barcile si vaporasul.

In ce priveste locurile de luat masa, fiecare zona vine cu oferta sa specifica – noi am optat pentru restaurantul din zona greceasca, atat pentru faptul ca ne-am simtit mai atrasi de mancarea lor traditionala, cat si pentru ca acolo erau cozile cele mai mari – vechiul nostru criteriu de selectie – care a functionat si de aceasta data.

Parcul se afla in localitatea Rust, foarte aproape de granita cu Franta, fiind deservit de varii aeroporturi, inclusiv cele din Karlsruhe si Strassbourg. Noi am profitat de revenirea in Colmar pentru a aloca o zi si pentru Europa Park, aflat la circa 40 de kilometri de capitala Alsaciei – se poate realiza deci in zona un program care sa-i multumeasca atat pe cei mici si pe taticii amatori de vinuri de pe Valea Rinului cat si pe mamicile inclinate spre preumblari romantice prin satele medievale ale Alsaciei.