Pentru iubitorii de flori din Regat Simfonia Lalelelor reprezinta un reper anual important; pentru iubitorii de flori originari din Pitesti este un eveniment de neratat – personal nu cred sa fi lipsit de la vreo editie.

Daca in primii ani de existenta, inainte 1989, organizarea Simfoniei avea loc in interiorul si in piata din fata a ceea ce se numea pe atunci Casa Sindicatelor si era axata pe aranjamente de mari dimensiuni din flori taiate, in care precumpaneau culorile rosu, galben si albastru iar centrul atractiei il reprezenta cate un portret de-al tovarasului din, de obicei, garoafe, astazi expozitia de aranjamente florale si-a restrans dimensiunile, retragandu-se in spatiul mai modest al Casei Cartii, iar principalul punct de atractie il constituie prezenta in oras vreme de trei zile (de obicei de Florii, anul acesta, insa, la sfarsit de aprilie) a zeci (probabil sute) de standuri/ corturi/ pavilioane ale vanzatorilor de plante intesati pe parcursul dintre numita piata a fostei Case a Sindicatelor si piata din fata teatrului Carol Davila, practic toata zona pietonala din centrul Pitestiului, trecand prin fata magazinului Trivale.

Plantele sunt in multe forme: de la plante intregi in ghivece, bulbi de toate felurile preambalati sau pe care ti-i alegi singur din cutiile insirate direct pe trotuar rugandu-te ca atunci cand vor rasari la anul lalelele/ zambilele etc. sa semene cu eticheta care te-a convins sa cumperi, pana la adevarate tufe si chiar copaci mai mari si mai mici. M-am invartit si anul trecut si anul acesta, cu mare regret, in jurul unui corn superb, jelind faptul ca in dotarea familiei mele nu intra si o remorca cu care sa-l fi putut duce acasa.

Personal nu sunt un sustinator al ideii de flori taiate, asa ca in ultimii ani nici nu am mai intrat la Casa Cartii, dar am batut si zile la rand standurile vanzatorilor, descoperind in fiecare an noutati nebanuite: deja destul de raspanditele magnolii galbene, cercelusul doamnei de culoare alba (pentru “nespecialisti” acesta e de la natura doar de culoare roz), iar anul acesta flox portocaliu – am si acum in memorie tufele de flox alb, roz si mov de langa casa bunicii.

Orasul in sine face cinste evenimentului in aceste zile, cu straturile sale de zambile, panselute si, evident, lalele si cu magnoliile inca inflorite. Imi aduc aminte de anii cand la picioarele statuii lui Nicolae Balcescu puteai admira straturile multicolore de flori – nu ma pot opri sa cometez ca personal m-as lipsi cu draga inima de terasa cu mici si bere care si-a castigat de cativa ani locul in zona respectiva, “inmiresmand” corespunzator toata piata teatrului.

Pentru amatorii de mici si bere eu una recomand vechiul punct de atractie din Padurea Trivale, candva (poate si azi) cel mai celebru restaurant din Pitesti si un loc de organizare de nunti aflat la foarte mare cautare  – restaurantul “Cornul Vanatorului”. Unele din cele mai vechi si mai frumoase amintiri ale copilariei mele sunt legate de padurea Trivale, cu zilele tineretii parintilor mei, iesirile organizate apoi cu colegii de clasa, activitatile de la “Casa Pionierilor” si fragii culesi din padure, gradina zoologica, cu vestitii zimbri dar si cu preferatii mei, perusii inghesuiti intr-o voliera dupa care am tanjit toata copilaria; imi vine in minte si zborul licuricilor la inceputul verii, in timp ce parcurgeam cu parintii distanta de la marginea padurii pana la statia aferenta de autobuz.

Un alt loc care-mi trezeste amintiri legate de copliarie/ adolescenta este cofetaria “Magnolia” din centrul orasului – cofetaria mai exista inca in acelasi loc, dar chelneritele in costumatie ce se voia de epoca, cu toca si bluze din voal in culori pastelate, tablourile din flori presate de pe pereti si atmosfera ce i-a creat renumele atunci, s-au dus.

Dar pentru ca nu tot ce e vechi era mai bun si nu tot ce e nou nu mai e cum era, am un restaurant preferat si printre noile aparitii ale Pitestiului: „Casa Sattler”, in centru, oarecum doar pentru cunoscatori, pentru ca locatia nu e la vedere si sunt putine sanse sa nimeresti acolo din intamplare.

Inchei cu un nou punct de atractie aparut in ultimii ani in centrul Pitestiului – fantana arteziana cu muzica si jocuri de lumini din piata teatrului, lipita de spatele muzeului de arta – nu am vazut-o functionand pe foarte celebra ei “colega” din Barcelona pentru a putea face comparatii, dar am vazut fotografii ale acesteia, am vazut-o functionand pe cea din Pitesti si pot sa confirm ca experienta chiar merita.

Inima Angliei s-ar afla deci in zona deluroasa aflata la vest de Londra, la cateva ore de mers cu masina – in cazul meu, cu autocarul. Excursia de o zi a cuprins vizitarea satelor Burford, Bibury si Bourton-on-the-Water; vizite anterioare in alte zone rurale ale Angliei ma facusera sa stiu cu precizie cam cum ar trebui sa arate Raiul pentru mine daca ar fi pe alese (si m-as califica), iar aceasta vizita n-a facut decat sa confirme vechile impresii.

Pacea locurilor, peisajele domoale, casele vechi de sute de ani, aplecarea locuitorilor spre tot ce implica frumosul (decoratiunile, gradinaritul) si in general impresia de stabilitate, de “totul e asa cum trebuie sa fie si asa a fost dintotdeauna” fac ca vizitatorul sa plece cu o stare de liniste interioara, de impacare si, implicit, cu o mare si de-a pururi bantuitoare nostalgie.

Specifica arhitecturii locurilor este utilizarea unei pietre calcaroase locale in constructii, piatra initial de culoarea mierii, care in timp se inchide la culoare, facand astfel posibila estimarea vechimii cladirilor dupa culoarea zidurilor; iar cladiri de secol XV nu sunt deloc o raritate in zona – cladirile de pe Arlington Row din Bibury dateaza chiar din secolul al XIV-lea. Si sunt in continuare locuite, ba chiar localnicii se lauda cu o oferta primita din partea unui american instarit care dorise sa cumpere Arlington Row pentru a demonta casele bucata cu bucata si a le stramuta in America – satul e inca la locul lui, deci presupun ca oferta a fost declinata.

Locurile au cunoscut apogeul dezvoltarii lor inaintea erei industriale, pe baza cresterii oilor si a tot ce insemna comercializarea lanii; in Burford cladirea care iti atrage in primul rand atentia pe strada principala este si astazi cea in care se percepeau taxele pe lana. Bogatia astfel acumulata a facut ca in zona sa se gaseasca biserici de o somptuozitate pe care altfel nu te-ai astepta sa o intalnesti la sat. Declinul economic al zonei in era industriala industriala a facut ca totul sa se pastreze ca in urma cu sute de ani, fapt ce constituie acum principala componenta a farmecului locurilor.

Bibury a fost considerat de artistul William Morris ca fiind cel mai frumos sat englezesc si ramane si preferatul meu dintre cele vizitate in zona; pe langa numitul Arlington Row imi amintesc cu mare placere de hanul tipic englezesc “The Swan”, de pe malul intesat de rate al raului Coln; si tot pe maul raului Coln, de pastravaria locala, infiintata in 1902, devenita obiectiv turistic si pe care am vizitat-o intrand cu mari rezerve (din cauza timpului scurt pe care-l aveam la dispozitie si a taxei nu tocmai convenabile de la intrare) la insistenta fetitei mele, pe care nu reusisem sa o conving ca nu avem ce vedea la “niste santuri cu pesti” – m-am inselat: locul este plin de farmec; luciul de apa fosgaie de pastravi  imensi (proprietarii pun la dispozitie, contra cost, si hrana de dat la pesti asa cum prin pietele metropolelor poti hrani porumbeii), iar pastravaria este de fapt un parc imens plin de flori si pasari, in care am putut admira inclusiv lebede – albe sau negre, pe oua sau pe apa. Localnicii se mandresc cu faptul ca frumusetea si bogatia locurilor sunt de asa natura incat intr-un decurs de circa 400 de ani incepand de la mijlocul secolului al XV-lea Bibury a schimbat doar 12 preoti parohi, decisi sa ramana acolo pe viata – in timp ce pe tronul Angliei s-au perindat in acelasi interval nu mai putin de 19 regi.

In sfarsit, Bourton-on-the-Water – “Venetia Cotswolds-ului”, intinzandu-se de-a lungul raului Windrush cu flotilele sale de rate si podurile arcuite din piatra – o imagine de vis.

Pentru impatimitii de decoratiuni interioare zona este o adevarata mina de aur – sau mai degraba prilejul unor mari gauri in buzunar – daca se cedeaza tentatiilor ( si ocazii de a o face sunt multe). In zona chiar si fatada unui “aprozar” te face sa duci aparatul de fotografiat la ochi si sa tragi cateva cadre. Iar dovada ritmului tihnit de viata al locuitorilor o face faptul ca in Burford (si cu siguranta nu numai) prospera un magazin care nu vinde altceva decat modele si ate pentru cusut – in Anglia se publica de altfel o revista cu specific “Cross Stitch” care rezista de ani buni pe piata, deci amatoare exista suficiente – implicit si timpul si starea sufleteasca pentru a te dedica unei astfel de activitati.

Ca o curiozitate – in zona rurala a Angliei casele nu au numere, ci denumiri gen “Iazul cu rate”, “Casa cu levantica” etc., inscrise pe tablite care de care mai decorative fixate pe ziduri – destul de interesant, presupun, pentru un postas in prima zi de lucru…

 

Imi doream de mult sa ajung sa vizitez Stratford upon Avon; nu aveam prea multe imagini in fata ochilor despre ce aveam sa gasesc acolo – in general cand mergi prima oara la Paris “vezi” deja Turnul Eiffel, cand mergi la Londra te visezi in fata la Big Ben etc.; eu n-aveam niciun astfel de cliseu despre Stratford upon Avon, dar stiam ca sigur acolo e de vizitat casa marelui William Shakespeare. Ei bine, am vizitat diverse in scurtul ragaz petrecut acolo, alergati de ghid pe traseul dintre biserica in care este ingropat Shakespeare si sfarsind, ca intr-un “return to innocence”, in fata casei in care, la 1564, se nastea  marele Will, insa singurul lucru pe care nu l-am vazut in Stratford upon Avon (si nu pentru ca nu ar fi ajuns timpul sau as fi trecut-o cu vederea) a fost … ei bine, casa lui William Shakespeare (prin asta intelegand casa in care locuia cand a murit, a doua casa ca marime din oras in epoca respectiva – Shakespeare fiind unul dintre artistii care au avut sansa sa se bucure inca din timpul vietii de faima si bogatia aduse de opera lor, reusind sa obtina chiar propriul blazon – o sulita (“speare”) aurie pe fond negru).

Aceasta casa, oficial numita “the New Place”, este neoficial cunoscuta sub numele de “the Hole”, pentru ca asta este ceea ce a mai ramas din ea – o groapa: cu incepere din secolul al XVIII-lea, ea nu mai exista si locul pe care il ocupa a fost pastrat gol inca de atunci pe strada principala a orasului, fiind totusi vizitat cu asiduitate de turisti. Exasperat de presiunile admiratorilor lui Shakespeare si nefiind nici vreun sustinator al lumii teatrului (actorii erau perceputi ca niste mincinosi care rosteau pe scena lucruri fara legatura cu realitatea), proprietarul cladirii din secolul al XVIII-lea, dupa o serie de conflicte si pare-se si cu speranta de a reduce nivelul taxelor aferente proprietatii, a demolat pur-si-simplu cladirea, fiind silit in urma reactiei localnicilor sa paraseasca definitiv localitatea; o hotarare a autoritatilor locale interzice inca de pe atunci stabilirea in oras a oricarei persoane ce ar purta infamul nume de Gastrell.

In compensatie se pastreaza in Stratford si in imprejurimi o serie de alte cladiri legate de Shakespeare, unele chiar pe aceeasi strada cu “the New Place” (casa nasterii sale – “the Birthplace”) sau chiar perete in “perete”cu aceasta (“Nash’s House” – casa nepoatei lui Shakespeare); mai exista inca si casa mamei lui Shakespeare (Mary Arden), a sotiei sale (“Anne Hathaway’s Cottage”), a celei mai mari dintre fiicele sale (“Hall’s Croft”) – o parte din acestea se pot vizita, avand si niste gradini deosebit de frumoase.

 

 

 

In mod uimitor scoala in care a invatat Shakespeare nu numai ca exista, dar cladirea respectiva inca mai functioneaza ca scoala; se afla si ea tot pe strada principala a orasului, ceea ce face ca o vizita in Stratford, oricat de scurta, sa fie una foarte condensata, permitand “bifarea” unei intregi serii de cladiri istorice. Tot centrul orasului este de altfel plin de case foarte vechi in stil Tudor care fac ca atmosfera locului sa fie una specifica, imposibil de confundat. Ni s-a aratat printre altele casa in care locuia, facand comert cu mezeluri, mama celui care avea sa fondeze in America Universitatea Harvard. Pe scurt, locul este absolut uimitor si merita cu siguranta o vizita mai indelungata decat cea de care am avut noi parte, extinsa macar pe durata a doua-trei zile (unele din locurile de vizitat aflandu-se in afara orasului propriu-zis).

 

 

 

Pentru ca, vorba romanului, in Stratford “n-am mancat, n-am baut”, nu pot face recomandari legate de hoteluri sau restaurante, dar un lucru mi-a ramas in minte ca fiind nemaintalnit pentru mine pana la acel moment: in Stratford functioneaza tot anul, chiar peste drum de “the Birthplace”, un magazin dedicat exclusiv Craciunului; la o saptamana dupa Pasti magazinul functiona din plin, in miros de scortisoara si sunet de colinde, dand pe dinafara de globulete si tot felul de alte maruntisuri specifice Craciunului.

 

O noua recomandare in folosul vecinilor nostri bulgari – dar mai ales in folosul celor care inca nu au vazut Balcicul.

Ca admiratoare infocata a talentului artistic al Reginei Maria, mi-am dorit mult sa ajung acolo – locul in care (am inteles ulterior si de ce, vazand frumusetea locului)  si-a dorit sa-i ramana la propriu inima;  dupa ce ii admirasem reginei la Pelisor si Bran talentele de pictorita/ desenatoare si decoratoare, la Balcic i-am descoperit si talentul de peisagist, ea fiind cea care a transformat o rapa de la malul marii intr-un surprinzator ansamblu de vile presarate printre gradini de sus de pe faleza, pe toata inaltimea acesteia si in final pe plaja.

Contrar asteptarilor mele, la Balcic nu exista propriu-zis un castel/ palat ci aceasta suita de vile si pavilioane, rezervate membrilor familiei regale si invitatilor acestora sau personalului; ceea ce vedem de obicei in fotografiile cu Balcicul – cladirea cu aparenta de moschee datorata turnului asemanator unui minaret – este vila care ii era destinata reginei (vila “Cuibul linistit”), care este acum singura vizitabila contra unei taxe (in alte cateva se intra “la liber”, in ele fiind organizate fie restaurante fie magazine).

Vila “Cuibul linistit” pastreaza inca in cele cateva camere de dimensiuni relativ modeste obiecte care au apartinut reginei. Raportat la Pelisor, atat dimensiunile cladirii cat si zestrea de obiecte sunt insa mult in urma a ceea se se poate admira la Sinaia. M-au fascinat insa mereu usile exterioare, despre care am aflat ca provin de la un vechi castel din Orient – purtand cu ele o istorie si mai veche.

 

Importante insa la ansamblul regal din Balcic sunt gradinile – gradinarul adus sa le creeze si-a dedicat viata lor si a ramas sa le ingrijeasca pana la sfarsitul ei. Ansamblul beneficiaza astazi de existenta in imediata sa vecinatate a unei gradini botanice – si ea vizitabila, ca si “castelul”, contra unei taxe modice – pe care o veti plati oricum chiar daca vreti sa vizitati doar castelul (daca veti incerca sa protestati impotriva acestui aranjament, veti constata ca brusc personalul bulgar inceteaza sa mai inteleaga romaneste).

De remarcat la gradini, pe langa multitudinea plantelor – de vizitat in special in mai-iunie cand sunt infloriti irisii galbeni din portiunea numita “Calea vinului” si trandafirii din gradina “englezeasca” – sunt modul de utilizare a apei (in locatia respectiva existand in mod natural o serie de izvoare amenajate la cererea reginei sub forma de cascade, bazine, etc.) cat mai ales simbolistica utilizata de regina, cu trimiteri frecvente in special la Biblie. Gradinile au fiecare tematica sa iar administratorii complexului s-au ingrijit ca in fiecare locatie sa existe explicatii in bulgara, romana si engleza cu denumirea, semnificatia etc. locului.

Momentul in care seara se aprind luminile in gradina de trandafiri de pe malul marii si dintre miile de flori se ridica iluminate arcurile de inspiratie gotica ale luciului de apa (ce te trimite la legenda ingerului ce se scufunda in apa ce capata puteri vindecatoare pentru primul ce se imbaia in ea dupa coborarea sa) – este feeric. Am ramas acolo singura mult dupa ora de inchidere a complexului si – contrar asteptarilor mele formate pe baza experientelor mioritice – nu m-a luat nimeni cu maturoiul, nu mi s-a facut niciun repros cand in sfarsit m-am hotarat – cu mare parere de rau – sa ma adun de prin gradini.

La fel – sa stai asezat (dupa ce s-au scurs sirurile de turisti amatori de fotografii) si sa citesti sau pur-si-simplu sa uiti de tine pe malul marii intr-unul din fotoliile de piatra in care in fotografiile vremii o vezi stand pe insasi Regina Maria – e o experienta greu de egalat in alta parte.

Daca veti vedea persoane bajbaind cu ochii inchisi pe un pod de la baza cascadei ce aminteste pe departe podul Rialto – nu va agitati: legenda locului spune ca traversand astfel podul ti se indeplineste o dorinta.

Ar fi multe de spus – inclusiv despre faptul ca aici m-am simtit la largul meu poate mai mult decat in Romania – in jur se vorbeste romaneste (mai mult sau mai putin chinuit) iar vecinii nostri fac o treaba grozava legata de promovarea imaginii Reginei Maria. Evident ca roman e greu sa nu-ti para rau ca aceste locuri, atat de mult legate de istoria noastra, pot fi vizitate doar dupa ce ai avut de trecut o granita, dar… asta-i cateodata mersul istoriei.

Ca si recomandare de cazare – fara ezitare hotelul “Regina Maria”, aflat “gard in gard” cu gradinile ansamblului regal (am avut norocul sa am vedere si asupra gradinii si sa prelungesc astfel admirarea sa chiar si dupa caderea noptii) si la doar cativa metri de apa marii; toate camerele au deschidere (si) spre mare iar dimineata veti fi treziti in zborul sutelor de lastuni ce-si au cuiburile chiar sub balcoanele hotelului. Iar daca alegi unul din apartamente vei beneficia de pat cu baldachin, cada cu hidromasaj in mijlocul podelei dormitorului si oglizi pe tavan – va imaginati expresia fetei receptionerei cand noi am cerut instalarea unui pat suplimentar – fiind insotiti de copil.

Pe aleea ce coboara dinspre soseaua principala spre intrarea de sus in gradini se gasesc o serie de restaurante axate in special pe servirea fructelor de mare, cu meniul in romaneste, insa eu am preferat sa mai petrec o vreme in incinta complexului regal, la cele doua restaurante de acolo, unul organizat in cladirea fostei mori, celalalt chiar in fosta sala de mese a reginei (resturantul “Korona”) si simultan pe malul marii.

Si neparat de degustat vinul de smochine si cel “de gheata” (din struguri culesi dupa caderea zapezii) marca “Regina Maria” care se vand doar in incinta ansamblului regal – in cladirea “Morii” (tot acolo veti putea admira – sau, cine stie, chiar cumpara – sticle de vin de la inceputul secolului trecut ). Tot in materie de shopping – sapunurile bulgaresti – nu doar din clasicii trandafiri (pentru cine e fan), ci din toata gama de flori – cel de lacramioare, o data scos din ambalaj, iti va parfuma toata casa pana la lift. Ca o curiozitate – am descoperit in Bulgaria, pe langa parfum, sapun, crema de maini etc. – chiar si tuica din trandafiri .
O excursie la Balcic poate dura si numai jumatate de zi (plecand de pe litoralul romanesc intr-o zi in care fie nu e soare fie ati stat deja prea mult la soare); parerea mea – din experienta – veti dori sa reveniti pentru a savura “pe indelete” magia locului.

La exact aceeasi distanta de Bucuresti ca si Brasovul se afla, insa in sens opus, ajungand astfel la vecinii nostri bulgari, orasul care in secolul al XIII-lea era, zic ei, considerat al treilea oras din Europa dupa Roma si Constantinopol: Veliko Tarnovo – la acel moment de maxima inflorire, un important centru religios si politic.

Nu auzisem macar de el, recunosc, desi trecuseram de multe ori prin Bulgaria in drum spre Grecia (bombanind de fiecare data faptul ca intre noi si greci se intinde imposibil de evitat Bulgaria cu restrictiile ei de viteza); ni l-au recomandat insistent niste amici care merg constant acolo – chiar zi pe zi; de cand am mers prima oara in Veliko am inceput si noi sa-l recomandam in toate partile si ne-am tarat la randul nostru prietenii acolo – creand astfel o noua generatie de entuziasti.

Ce e atat de nemaipomenit in Veliko? dupa mine, totul,  dar mai ales atmosfera de loc cu un trecut si un spirit al sau.

Definitorii pentru imaginea orasului sunt ruinele vechii cetati de pe colina Tsarevets care domina partea veche a orasului, cu „biserica” reconstruita in varful sau – pun intre ghilimele pentru ca o data ajunsi in varful colinei cu pricina (care pare mult mai greu accesibila de jos decat e in fapt) am constatat ca respectiva cladire, desi creand din exterior aparenta unei biserici si avand in interior o organizare care sugereaza structura unei biserici, nu este in fapt o biserica: picturile interioare sunt moderne, cu trimiteri mai degraba la istorie si aproape deloc de inspiratie religioasa – motiv pentru care dupa reconstructie vechea biserica nu a mai fost niciodata sfintita.

De la poale, dupa ce se traverseaza podul ce duce la cetate pe deasupra apelor raului Yantra, dealul este complet acoperit de ruine – pe vremuri acolo se aflau nenumarate ateliere si locuinte; zidurile cetatii au fost renovate si se completeaza in mod uimitor cu braul stancos ce inconjoara cat vezi cu ochii Veliko Tarnovo – e greu sa-ti dai seama unde se sfarsesc zidurile cetatii si unde incep stancile. Peisajul din zona este absolut spectaculos si, pentru mine, unic.

Ruine se regasesc insa in multe locuri, nu doar pe Tsarevets, iar intreaga localitate e dispusa pe multe coline si vai (mi-a amintit ca dispunere – oarecum – de Sinaia noastra), astfel incat ofera surprize la fiecare cotitura; ca exemplu – de pe Tsarevets am constatat ca dincolo de colina de la poalele careia porniseram se intinde o alta – cu un mare centru universitar – Chiril si Metodiu, practic invizibil din partea de jos a orasului, iar pe drumul spre centru apare dupa o vreme, neasteptat, la picioarele vizitatorului, intr-o vale, un ansamblu format din statuile a patru calareti – luptatori pentru independenta din Evul Mediu.

In unele seri de week-end pe colina Tsarevets se organizeaza un spectacol de sunet si lumina absolut impresionant  (vizibil cel mai bine din curtea catedralei orasului) – mai mult lumina, sunetul fiind practic doar cel al clopotelor montate printre ruine, printre reflectoarele care impanzesc locul: o readucere la viata a epocii de glorie a orasului (tot dealul straluceste de parca ar fi de aur) urmata de decaderea sa – totul se transforma dupa o vreme in rosu si sunetele alarmante ale clopotelor incearca sa te faca sa retraiesti caderea orasului in mainele otomanilor.

Mergand dinspre Tsarevets spre zona centrala cu magazine (atragatoare si foarte convenabile pentru buzunarul romanilor) si restaurante (si foarte ieftine si foarte bune) te poti abate pe ulita mestesugarilor – unii dintre ei chiar par sa locuiasca in casutele vechi in care isi vand produsele – bijuterii, nasturi, haine, linguri de lemn, ceramica, celebrele cosmetice bulgaresti etc.; incepand cu astfel de ateliere si terminand cu marile magazine, impresia pe care o lasa Bulgaria vizitatorului roman este ca merita sa mergi acolo fie si numai pentru cumparaturi – iar unii chiar o fac (bine, multi se opresc la “Metro” in Ruse, dar asta e alta poveste…).

Ca si cazare recomand hotelul „Studio” – cel mai apropiat probabil de Tsarevets – unele camere au vedere chiar spre cetate si poti admira spectacolul de sunet si lumina de la fereastra propriei camere. Restaurante? De departe „Malkyia” – pe care l-am luat la prima vedere drept magazin de antichitati (o data ajunsi inauntru am numarat 24 de acordeoane spanzurate pe pereti, dupa care m-am oprit ca obosisem); am dat buzna inauntru doar pentru  a descoperi ceea ce avea sa devina restaurantul nostru favorit in Veliko – chiar la poalele catedralei. Si apoi „Tempo” – in centrul mai putin vechi al orasului, plin de romani veniti cu recomandari de la alti romani plimbati prin Veliko – de departe cel mai variat meniu pe care l-am gasit intr-un restaurant – cred ca numai varietatile de pizza sunt de ordinul zecilor. Portiile sunt uriase iar preturile minuscule – in Veliko am avut mereu senzatia, de cate ori plateam ceva, ca am facut o afacere. Specific locului – adaugarea cam la orice fel de mancare a ceea ce in meniul in engleza apare ca “branza galbena”- cascaval: cu ciuperci, cu cartofi, cu orice…

Iar deasupra orasului, pe platou si oferind o panorama asupra intregii zone, se intinde un sat in stilul traditional bulgaresc – cladiri inalte din piatra, cu garduri de zid la fel de inalte: Arbanasi, unde practic fiecare casa trebuie sa fie ori hotel, ori pensiune, ori restaurant. Locul ramane insa linistit, plin de verdeata si, repet, cu o panorama superba asupra orasului Veliko Tarnovo. (cea ma frumoasa apartinandu-i fostei case de vacanta – ni s-a spus – a presedintelui bulgar din vremuri comuniste, Teodor Jivcov – si asta ar trebui sa spuna ceva despre atractia exercitata de Veliko chiar si asupra cunoscatorilor din partea locului).

Cei care au fost deja in Veliko isi explica probabil entuziasmul meu legat de acest oras; celor care inca nu au fost acolo li-l recomand calduros, cu riscul asumat ca data viitoare cand mai mergem pe-acolo sa nu mai gasim locuri in hotelul nostru preferat.