Atunci cand scriam despre nebunia Craciunului in Colmar am facut recomandarea de vizitare a intregii Vai a Rinului; cea mai buna dovada ca recomandarea respectiva a fost facuta cu toata convingerea: i-am dat chiar eu curs – in aproximativ o jumatate de an eram inapoi. Plecasem din Colmar cu regretul de a nu fi vizitat si satele inconjuratoare si bantuita de dorinta de a reveni acolo si pe timp de vara. Si cum se spune ca atunci cand vrei sa-ti atingi visele nu exista moment mai bun decat mometul prezent, nu am amanat deloc, asa ca urmatorul concediu ne-a adus din nou, dupa alti 2000 de kilometri strabatuti cu masina, pe aceleasi meleaguri.

Cum arata Colmarul vara? De poveste. In special spre sfarsitul verii, dupa ce au avut timp sa creasca, petuniile si muscatele si ce-o mai fi fost prin miile de jardiniere de la ferestre, balcoane sau de pe marginea canalelor se revarsa, cotropesc totul. Si sa fi vrut sa fi facut vreo poza in centrul Colmarului fara sa apara in ea flori, ar fi fost imposibil.

Incredibil insa, am vizitat in afara de Colmar doua alte localitati, doua sate invecinate, despre care inclin sa afirm ca mi-au placut inca si mai mult decat Colmarul. N-as fi zis ca e posibil, dar, cum se spune, “niciodata sa nu spui niciodata”: pentru variatie am hotarat sa ne cazam de aceasta data intr-un sat aflat la 7 kilometri de Colmar, Eguisheim (m-a amuzat sa constat ca, desi Alsacia e parte a Frantei si toata lumea vorbeste franceza, denumirile de localitati si mancaruri se incapataneaza sa ramana nemtesti). Eguisheim nu are canalele Colmarului, dar are in schimb strazile medievale  circulare, ce inconjoara pe trei randuri piateta centrala avand drept punct de atractie biserica satului si “castelul” in care in 1002 se nastea cel mai de vaza locuitor al Eguisheim-ului, ce avea sa faca istorie sub numele de Papa Leon al IX-lea – statuia sa vegheaza urbea din fata bisericii, deasupra unei fatani in care curg in egala masura apa si flori. Nu mai e nevoie sa spun – aici, ca peste tot in Eguisheim, continua sa se reverse cascadele de flori – pentru ca ferestrele si balcoanele s-au dovedit neindestulatoare, jardinierele cu aranjamente florale care-mai-de-care sunt puse pur-si-simplu pe trotuare, pentru ca baia de flori sa continue non-stop.

In Franta exista notiunea de “village fleuri” (sat inflorit), iar localitatile care si-au castigat acest apelativ (care are grade reprezentate prin numarul de flori acordate, asa cum hotelurilor li se acorda stele iar pensiunilor margarete) il afiseaza cu mandrie chiar de la intrare. Exista de asemenea o competitie anuala “le plus beau village de France” (cel mai frumos sat din Franta), pe care Eguisheim a castigat-o si el – si pe buna dreptate.

Inca inainte de intrarea in sat m-am trezit in fata unui gard intins pe toata lungimea strazii, care se mai putea doar ghici de sub valurile de flori in nuante pastelate; topita de admiratie, mi-a luat ceva timp sa realizez ca tocmai cazusem in extaz in fata unui gard de… cimitir. Strazile circulare ale satului, inundate de flori, te poarta de jur-imprejurul pietei centrale, avand pe zidurile caselor indicatoare pentru turisti asa cum mai vazusem pana atunci doar prin muzee. Unul dintre aceste indicatoare mi-a lamurit ceea ce nu reusisem sa-mi explic inca de la vizitarea Colmarului: de ce vechile case cu fatada strabatuta de barne de lemn au portiunile de zid iesite mai in afara decat barnele insele, barne pe care ti le-ai fi imaginat fixate pe zid sau eventual facand parte din structura lui – se pare ca in secolele trecute moda a dus la acoperirea barnelor si doar in ultimele zeci de ani, revenind moda aspectului rustic cu barnele la vedere, a fost indepartat zidul doar pe portiunea ce acoperea lemnul, restul zidului ramanand deci mai iesit in afara. Un alt lucru interesant pe care l-am aflat a fost faptul ca in Evul Mediu  aspectul satelor nu era nici pe departe atat de vesel ca astazi, doar putinii cetateni bogati permitandu-si costul pigmentilor, astfel incat sa ofere caselor lor fatade colorate; astazi insa, combinatiile de culori sunt naucitoare – o casa albastra langa una galbena, alta verde langa o surata portocalie – amestecuri de culori care la noi ar ridica macar o spranceana, la ei arata fantastic in combinatie cu stilul caselor si multimea de flori.

Un alt sat pe care am avut placerea imensa de a-l vizita si in care as alege sa ma cazez la o eventuala alta vizita pe Valea Rinului, pentru a-l prefira pe indelete, a fost Riquewihr (ramanandu-mi multe alte sate pentru – sper – ocazii viitoare). Riquewihr-ul nu are canalele Colmarului, nici strazile circulare ale Eguisheim-ului, are in schimb o strada principala ce urca de la baza Primariei spre turnul inalt din varf, strada din care se despart de fiecare parte alte numeroase stradute pline de pitoresc – iar peste acoperisurile caselor privirile ti se odihnesc direct pe sirurile de vita-de-vie. Fata de Eguisheim Riquewihr-ul este mult mai animat si mai luat cu asalt de turisti, iar daca ar fi sa ma iau dupa volumul, varietatea si calitatea marfurilor din magazine, ca si dupa preturile aferente mai ridicate – chiar si decat in Colmar, Riquewihr-ul ar reprezenta o destinatie oarecum mai speciala pe Valea Rinului. Aici am vizitat prima oara pe timp de vara un magazin Kaethe Wohlfahrt destinat Craciunului – senzatia e ciudata dar amuzanta; din pacate preturile la globulete nu scad aici nici in afara sezonului; magazinul iti ofera insa in spatiile sale ocazia unei calatorii de poveste, chiar daca in final pleci doar cu, eventual, un pachet de servetele cumparat de acolo. Si tot in Riquewihr exista cel mai bogat decorat magazin pe care l-am vazut vreodata – “Melodie de la Vie”, pe care il stiam din fotografii anterior vizitei mele si pe care m-am bucurat sa-l descopar chiar la poalele turnului din varful colinei, cand aproape ca ma hotarsem sa plec, neconsolata, fara a-l fi vazut.

Daca ar fi sa ma iau dupa pliantele de la pensiunea in care ne-am cazat, zona ofera, pe langa vizitarea localitatilor si degustarile de vinuri (cam trei din cinci case ofera “degustations”) si multe alte ocazii de petrecere a timpului: o rezervatie de urangutani (?), vizitarea unei vechi mine de argint, un adapost pentru berze – vietuitoarea preferata si simbolul Alsaciei, al carei clampanit umple aproape constant localitatile, comemorari ale vietii din Evul Mediu organizate in vechile fortificatii din varful inaltimilor ce strajuiesc locul. In plus, Strassbourg-ul este la doar la 60 de kilometri, iar Europa Park doar la 40. De ce nicio agentie de turism de la noi nu promoveaza – din cate stiu eu – Alsacia, e o intrebare pe care eu mi-o pun demult si la care inca nu gasesc raspuns.

Revenind la pensiune, pot recomanda cu tot entuziasmul pensiunea “Hostellerie des Comtes”, nu doar pentru raportul calitate – pret care este mai mult decat corect (intr-o zona in care preturile nu sunt deloc de neglijat), cat mai ales pentru pozitionarea sa chiar in centrul medieval al satului, pentru amabilitatea fara cusur a proprietarilor si pentru micul dejun de care ne-am amintit cu jale in acelasi concediu, chiar cazati ulterior la un hotel de patru stele – e drept ca sunt greu de egalat croissant-ele, baguette-le, branzeturile si dulceturile frantuzesti savurate chiar “la mama lor”.

Pentru aceia dintre voi care vor ajunge curand pe Valea Rinului – toata invidia mea. Raman sa-mi derulez in minte imaginile acelor zile de vis – in spatele ochilor mei, pe Valea Rinului curg vesnic valuri de flori, flori, flori…

Mi-am dorit foarte mult sa ajung in Barcelona, cu convingerea ca momentul de varf al vizitei il va constitui intalnirea cu creatiile lui Gaudi. Am ajuns in Barcelona, am vazut o buna parte din realizarile lui Gaudi, m-au fascinat si ma fascineaza inca, dar imaginile care imi vin in fata ochilor cand rememorez acea excursie nu sunt atat din Parc Guell, cat dintr-un alt loc, pe care, din cate am constatat, prea putina lume il are in vedere cand vine vorba de vizitarea Barcelonei. L-am recomandat unei colege care mai fusese in oras, nu insa si in Pueblo Espanol; la inapoiere mi-a confirmat ca vizita in acest “Muzeu al Satului” spaniol a fost cel mai frumos moment al acelei excursii; ceea ce imi da curaj sa extind recomandarea.

Pueblo Espanol a avut o soarta similara cu cea a Turnului Eiffel: realizat cu ocazia unei expozitii universale, initial cu titlu provizoriu, s-a bucurat de un astfel de success incat i s-a permis sa supravietuiasca. Este vorba practic de un intreg orasel creat pe coastele Mont Juic, acum aproape 100 de ani, in care fiecare cladire este copia la scara ceva mai redusa a unei cladiri reale dintr-o anumita zona a Spaniei, astfel incat in cateva ore ai ocazia sa te plimbi prin toata tara, de la zona montana la cea insulara, de la casele zugravite in alb, cu muscate rosii atarnand pe ziduri, ale Andaluziei, pana la manastirea din exteriorul zidurilor (vazut de sus Pueblo Espanol seamana cu o cetatuie, cu panorama splendida asupra Barcelonei). Am inteles ca exista un Pueblo Espanol, mai nou creat, si in Mallorca – mi-as dori sa ajung sa-l vad si pe acela – din fotografii am dedus ca nu este o replica identica a celui din Barcelona. 

Oraselul are propria piata principala, cu cladirea primariei, propria catedrala in fata careia te intampina portocalii infloriti (o surpriza pentru mine a constituit-o faptul ca in tarile mediteraneene poti avea simultan in copaci fructe si flori), un turn cu arhitectura de inspiratie maura (replica unei cladiri care nu mai exista in realitate, deci doar aceasta copie a ramas sa-i duca mai departe imaginea), case crestine, dar si evreiesti si musulmane, alei, scari, piatete…

Fiecare dintre aceste case adaposteste un magazin, un restaurant, o sala de expozitii, un atelier. Si peste toate acestea, parfumul omniprezent al florilor de portocal, care pentru mine a devenit un fel de portal – simtindu-l oriunde in alta parte mai tarziu, am fost „transportata” instantaneu in Pueblo Espanol.

O recomandare: cumparati biletul de intrare mai degraba de la punctul de informatii turistice de langa statia de metrou din zona – veti evita eventualele cozi de la intrarea in “muzeu” si veti avea inclus in pret si costul ghidului audio, pe care chiar merita sa-l inchiriati pentru a nu trece altfel pe langa o multitudine de detalii interesante; cu ajutorul sau vizita noastra in Pueblo a fost mult/ prea mult pigmentata; de exemplu, intr-una din piatete exista o constructie gen cismea supradimensionata, cu o forma aparte, sferica – fara ghid nu am fi stiut rolul acelei forme curioase: intr-o anumita zi  a anului, cu ocazia unei sarbatori, ea serveste drept cisterna,  fiind umpluta cu vin, care curge apoi la robinet ; pe una din stradute exista o serie de stalpi metalici (pe langa care am fi trecut probabil fara a le da prea mare atentie), fiecare avand in varf o statueta despre care tot ghidul audio ne-a spus ca reprezinta meseriile practicate in Evul Mediu; i-am atras atentia asupra acestui fapt fetitei mele, aratandu-i un sticlar etc. ; am sesizat prea tarziu singura figura feminina din sir – o doamna stand culcata, acoperita doar de o gramada (de altfel impresionanta) de bijuterii; incercarea de a face prompt stanga imprejur a fost tardiva – urmatoarea intrebare pe care am auzit-o a fost “da’ doamna cu multe bijuterii ce meserie avea?”…

In alta ordine de idei pot recomanda restaurantul din zona andaluza – mancarea de-acolo a fost si mai gustoasa, si mai ieftina decat in oras – si a avut si marele avantaj de a nu intra la categoria “mananci aici si mori acasa” – aviz amatorilor de paella cu fructe de mare mancata pe Las Ramblas – nu am dorit sa plec din Barcelona fara a incerca aceasta faimoasa specialitate locala – nu a lipsit mult sa nu mai plec deloc.

Ca si cazare in Barcelona recomand din experienta hotelul Acta Ink 606 – atat pentru raportul calitate/pret cat mai ales pentru locatie – este deservit atat de catre reteaua de metrou cat si de catre linia de tren care il leaga direct cu aeroportul; in plus, prin apropierea sa trece si cel mai convenabil autobuz catre Parc Guell (convenabil ca grad mai redus de aglomerare si ca loc de “debarcare”, scutind urcusul altfel destul de lung si abrupt de la statia de metrou aferenta parcului); iar Sagrada Familia se afla si ea la distanta de o plimbare pe jos de hotel.

Rothenburg ob der Tauber este o alta locatie de poveste in cazul careia totul a pornit pentru mine de la o fotografie – mai exact o imagine de pe booking.com, aparuta pe ecran in timp ce cautam cazare pentru concediul care trebuia sa includa – neaparat – o vizita la Legoland Germania. Locatia mi-a captat instantaneu atentia si, dat fiind faptul ca am constatat ca intre Legoland si Rothenburg nu erau “decat” 135 km, am profitat de faptul ca membrii familiei se lasasera pe mana mea in ce priveste aranjamentele de calatorie si am facut rezervarea in Rothenburg. Evident, in ziua cu pricina, o data iesiti de la Legoland, am fost intrebata cat e pana la hotel – pe parcursul respectiv aveam sa mai fiu intrebata in mod repetat si din ce in ce mai insistent acelasi lucru – scena magarului din filmul Shrek cu al sau exasperant “are we there yet?” cred ca le este cunoscuta multora. Momentul in care orasul a aparut insa la orizont, cu turnurile sale profilandu-se pe cerul amurgului, a fost unul care a facut sa amuteasca toate protestele si reprosurile, iar dupa ce am patruns, o data cu inserarea, pe strazile sale pietruite inguste, marginite de cladiri medievale, toata lumea a trebuit sa fie de acord ca acest orasel bijuterie meritase fiecare kilometru parcurs pana la el.

In mod foarte curios total necunoscut la noi (din cate am constatat), Rothenburg este conform pliantelor turistice germane unul dintre cele mai vizitate orase ale Germaniei, aflat pe asa-numita Ruta Romantica, ce reuneste vechi localitati pitoresti ale partii de sud a Germaniei. Daca romanii nu au auzit de Rothenburg, au auzit in schimb turistii asiatici – orasul este luat cu asalt la propriu de japonezi si nu numai, pana intr-acolo incat din zece persoane pe care le vezi pe strada cel putin opt sunt asiatici, firmele magazinelor de suveniruri sau ale restaurantelor sunt scrise si cu hieroglife, iar personalul multor magazine ce ii vizeaza pe turisti (adica mai toate) este asiatic – astfel ca tu, european fiind, ajungi sa te simti un intrus pe propriul tau continent.

Locul traieste din turism si acest fapt se vede, ca in toate locatiile care prospera de pe urma turistilor: din atentia acordata imaginii locului – flori la cele mai multe ferestre si balcoane, din starea cladirilor si strazilor (in Rothenburg nu am vazut nici macar o singura masina parcata – noi am fost condusi de catre angajatii hotelului catre un garaj amenajat in interiorul uneia din cladirile vechi ale orasului – si de altfel masinile insele sunt aparitii foarte rare pe strazile orasului). Cam trei din cinci cladiri sunt hoteluri sau pensiuni (la o populatie de 12000 de locuitori, Rothenburg ofera 2000 de locuri de cazare) si procesul de transformare a vechilor case medievale  in unitati de cazare continua. Intreaga economie a locului depinde aproape exclusiv de turistii straini – ni s-a povestit ca primaria a ajuns sa ofere turistilor japonezi inclusiv portiuni din vechiul zid al cetatii in schimbul – evident – al unei taxe anuale pe „proprietate”.

Oraselul este perfect conservat, cu zidurile cetatii strapunse de nenumarate porti – toate sub forma unor turnuri foarte inalte, carora curand le-am pierdut socoteala, in (prea) putinele ore pe care am avut ocazia sa le petrec in orasel. Centrul orasului este marcat de cladirea primariei (singura in stil renascentist), inconjurata de cladirile in stil germanic specifice; din piata primariei se desprind in toate directiie stradutele ce conduc spre turnurile vechilor porti medievale. Specific locului mi s-a parut numarul mare si frumusetea detaliilor vechilor firme ale hotelurilor, restaurantelor si magazinelor – genul de firme metalice pe care il mai vazusem doar prin filmele de epoca.

Privelistea care ti se ofera, odata iesit in afara zidurilor, asupra campurilor de la poalele podisului pe care este construit Rothenburg, este si ea una memorabila.

Una din atractiile locului (daca mai era nevoie, pe langa locul in sine) o reprezinta prezenta in oras a sediului companiei Kaethe Wohlfahrt, specializata in promovarea Craciunului in stil german – creata in urma cu 50 de ani, pornind de la nevoia de a plasa un numar de cutii muzicale cu scena nasterii Domnului  (proprietarii voisera sa ofere una unui prieten american dar, fiind in afara sezonlui Sarbatorilor, nu gasisera disponibil decat un intreg set de 10 cutii la un angrosist, asa ca a trebuit sa se ocupe de vanzarea celor 9 ramase), compania are acum magazine nu doar in cele mai frumoase orase din Germania ci si in localitati din afara Germaniei si participa la targurile de Craciun din toata lumea (noi fuseseram pentru prima oara intr-un magazin Kaethe Wohlfahrt in Nuremberg, dar fiind chiar in perioada targului de Craciun, magazinul nu  iesise atat de mult in evidenta pe cat avea sa iasa cel pe care l-am vizitat ulterior in luna august, in Riquewihr, in Franta). In Rothenburg compania are mai multe magazine si mai ales un muzeu al Craciunului – din pacate niciunul dintre ele deschise la primele ore ale diminetii – care au fost singurele ore pe care le-am avut la dispozitie. Admirarea fie si numai a vitrinelor este insa in sine o placere, magazinele reusind sa aduca in suflet magia Craciunului indiferent de anotimp. Din pacate, ca orice lucru de calitate si de succes, produsele oferite de magazinele Kaethe Wohlfahrt nu sunt ieftine, astfel ca o vizitare a magazinelor respective se reduce cam la atat – o vizitare (sau cum spunea cineva, e ca intr-o biserica: intri, te uiti, te inchini – la preturi – si iesi).

Localnicii dau dovada de un bun-gust pare-se innascut in decorarea nu doar a orasului ci si a fiecarei case si a fiecarui magazin – locatii care prin destinatia lor ar fi putut fi banale te farmeca – am facut poze inclusiv intr-o brutarie de cartier – atmosfera de intimitate si caldura pe care ti-o transmitea locul ma insotesc si acum in amintire.

Una din specialitatile culinare ale orasului o reprezinta schneeballen (bulgarii de zapada) – sfere din coca in genul celei de minciunele (am vazut intr-o cofetarie ca foloseau la producerea lor chiar o rotita in genul celei pe care o folosea si bunica la taierea aluatului de minciunele), prajite in ulei ca si gogosile si apoi acoperite cu diverse glazuri, ciocolata etc.

In materie de cazare recomand cu tot entuziasmul hotelul Reichskuchenmaister (un fel de „Master Chef Imperial” in traducere); aflat intr-o cladire monument, chiar in spatele catedralei orasului si la doua minute de piata primariei, hotelul pastreaza si in interiorul sau atmosfera de basm a locului – aceleasi geamuri cu ochiuri rotunde pe care le stiam de la Peles, vitralii, vechi obiecte autentice decorand holurile – totul impecabil.

Ni s-a spus ca Rothenburg merita vizitat mai ales la vreme de iarna, in perioada Sarbatorilor, cand orasul devine de poveste – raman deci sa visez la feeria unui Craciun petrecut chiar in „capitala” Craciunului traditional german – dar va spun din experienta ca nu trebuie in nici un caz ratat nici in restul anului si merita cu prisosinta un „ocol” daca ajungeti in Munchen sau Nuremberg – sau la Legoland Germania.

Inainte de 1989, cand sansele de a vizita Versailles-ul erau cam tot la fel de mari ca acelea de a ajunge pe luna, am avut ocazia de a vedea un pliant adus de cineva pentru care sansa respectiva se concretizase totusi; ultima fotografie din pliant, dupa Galeria Oglinzilor, statui, tavane pictate, portretul Regelui Soare etc., infatisa o imagine care era in mod clar “din alt film” – o casa veche cu o galerie din lemn, care crea insa, mai mult decat toate celelalte, o magie de basm. Imaginea aceea m-a urmarit ani de zile, pana cand…

Mergand prin gradinile Versailles-ului se poate ajunge (pe jos, cu un soi de trenulet sau chiar cu un postalion tras de niste cai uriasi) la Trianon – un grup de alte doua palate, din care Marele Trianon evoca atmosfera din perioada Napoleoniana, in timp ce Micul Trianon a ramas cu decoratiunile, mobilierul, portretele etc. epocii de sfarsit de domnie a lui Ludovic al XIV-lea, care, dupa ce poruncise sa i se construiasca Versailles-ul pentru a scapa de Luvru, a dorit sa i se construiasca Trianonul pentru a scapa fie si numai din cand in cand de Versailles.

Coborand in acest mod pe scara grandorii, ajungi sa descoperi in preajma Trianonului, traversand pajistile din jur, ansamblul cel mai aproape de dimensiunea umana “normala”: “Catunul Reginei” sau “le Hameau de la Reine”, pe limba locului. Regina in discutie este nimeni alta decat nefericita Maria Antoaneta, al carei cap avea in final sa cada sub ghilotina Revolutiei Franceze.

Stramutata la Versailles de la curtea austriaca, aceasta a facut mereu figura aparte: ramane singura regina a Frantei care a insistat sa fie direct implicata in educatia copiilor sai, de altfel si singura care in portretele epocii apare pictata alaturi de copiii sai. Sofisticata curte franceza si fosta printesa austriaca nu au reusit se pare sa se acomodeze niciodata pe deplin una cu cealalta.

Alinarea Reginei – acest “catun” construit la ordinele sale, initial alcatuit din circa douasprezece cladiri, in care se putea juca  impreuna cu copiii sai si cativa curteni, departe de eticheta de la curte, si in care ceruse sa fie prezenti inclusiv taranii aferenti, pentru atmosfera. Raman astazi in picioare doar aproximativ jumatate din cladiri: o moara, o laptarie, o pescarie cu un far (locul dispune si de propriul iaz, cu o densitate si marime a pestilor care te baga efectiv in sperieti – te astepti ca in orice moment vreunul sa insface vreo rata sau lebada), cateva ferme cu casutele aferente. Intr-una din incinte functioneaza, spre uzul copiilor parizieni lipsiti altfel de sansa de a vedea cu proprii ochi cum arata un porc, o capra sau o gasca, o mica ferma reala cu cateva animale.

Cladirile fiind construite si din lemn, sunt din pacate supuse deteriorarii accelerate in timp (de la o vizita la alta, intr-un interval de cativa ani, am constatat ca scara exterioara a cladirii principale, deja subreda, cedase aproape de tot, avand inclusiv fragmente lipsa); desi locul e plin de flori iar gradinile aferente casutelor sunt cultivate (acolo am vazut pentru prima data cum arata o anghinare “live”), nu aceeasi grija fusese directionata, in mod inexplicabil, si catre cladirile propriu-zise – poate intre timp sa se fi luat masurile necesare pentru ca numarul lor sa nu continue sa scada – sau poate se considera ca paragina ar trebui sa adauge farmec suplimentar locului. Deci daca aveti ocazia, nu ratati aceasta vizita: mai tarziu – nu se stie.

O dovada in plus a faptului ca locul continua sa exercite o mare atractie (pe langa fluxul continuu de turisti care aloca timp de vizitare nu numai somptuozitatii palatelor, ci si acestor modeste casute din mijlocul naturii): plimbandu-ma prin “sat” am zarit la un moment dat o mireasa cu mirele aferent si un fotograf dupa ei, incercand sa ii surprinda in timp ce se chinuiau sa se atarne cu gratie de roata morii; dupa o vreme, ceva mai incolo, alta mireasa, alt mire, alt fotograf; si tot asa, pana pe la vreo cinci-sase mirese. Initial am crezut ca vreo firma producatoare de rochii de mireasa alesese zona pentru a-si realiza catalogul. Luand aminte insa la faptul ca nu toti mirii erau chiar “de revista”, am dedus ca era vorba pur-si-simplu de cupluri reale care alesesera acest loc unic, plin de farmec, pentru a-si imortaliza cel mai important moment din viata.

Pentru iubitorii de flori din Regat Simfonia Lalelelor reprezinta un reper anual important; pentru iubitorii de flori originari din Pitesti este un eveniment de neratat – personal nu cred sa fi lipsit de la vreo editie.

Daca in primii ani de existenta, inainte 1989, organizarea Simfoniei avea loc in interiorul si in piata din fata a ceea ce se numea pe atunci Casa Sindicatelor si era axata pe aranjamente de mari dimensiuni din flori taiate, in care precumpaneau culorile rosu, galben si albastru iar centrul atractiei il reprezenta cate un portret de-al tovarasului din, de obicei, garoafe, astazi expozitia de aranjamente florale si-a restrans dimensiunile, retragandu-se in spatiul mai modest al Casei Cartii, iar principalul punct de atractie il constituie prezenta in oras vreme de trei zile (de obicei de Florii, anul acesta, insa, la sfarsit de aprilie) a zeci (probabil sute) de standuri/ corturi/ pavilioane ale vanzatorilor de plante intesati pe parcursul dintre numita piata a fostei Case a Sindicatelor si piata din fata teatrului Carol Davila, practic toata zona pietonala din centrul Pitestiului, trecand prin fata magazinului Trivale.

Plantele sunt in multe forme: de la plante intregi in ghivece, bulbi de toate felurile preambalati sau pe care ti-i alegi singur din cutiile insirate direct pe trotuar rugandu-te ca atunci cand vor rasari la anul lalelele/ zambilele etc. sa semene cu eticheta care te-a convins sa cumperi, pana la adevarate tufe si chiar copaci mai mari si mai mici. M-am invartit si anul trecut si anul acesta, cu mare regret, in jurul unui corn superb, jelind faptul ca in dotarea familiei mele nu intra si o remorca cu care sa-l fi putut duce acasa.

Personal nu sunt un sustinator al ideii de flori taiate, asa ca in ultimii ani nici nu am mai intrat la Casa Cartii, dar am batut si zile la rand standurile vanzatorilor, descoperind in fiecare an noutati nebanuite: deja destul de raspanditele magnolii galbene, cercelusul doamnei de culoare alba (pentru “nespecialisti” acesta e de la natura doar de culoare roz), iar anul acesta flox portocaliu – am si acum in memorie tufele de flox alb, roz si mov de langa casa bunicii.

Orasul in sine face cinste evenimentului in aceste zile, cu straturile sale de zambile, panselute si, evident, lalele si cu magnoliile inca inflorite. Imi aduc aminte de anii cand la picioarele statuii lui Nicolae Balcescu puteai admira straturile multicolore de flori – nu ma pot opri sa cometez ca personal m-as lipsi cu draga inima de terasa cu mici si bere care si-a castigat de cativa ani locul in zona respectiva, “inmiresmand” corespunzator toata piata teatrului.

Pentru amatorii de mici si bere eu una recomand vechiul punct de atractie din Padurea Trivale, candva (poate si azi) cel mai celebru restaurant din Pitesti si un loc de organizare de nunti aflat la foarte mare cautare  – restaurantul “Cornul Vanatorului”. Unele din cele mai vechi si mai frumoase amintiri ale copilariei mele sunt legate de padurea Trivale, cu zilele tineretii parintilor mei, iesirile organizate apoi cu colegii de clasa, activitatile de la “Casa Pionierilor” si fragii culesi din padure, gradina zoologica, cu vestitii zimbri dar si cu preferatii mei, perusii inghesuiti intr-o voliera dupa care am tanjit toata copilaria; imi vine in minte si zborul licuricilor la inceputul verii, in timp ce parcurgeam cu parintii distanta de la marginea padurii pana la statia aferenta de autobuz.

Un alt loc care-mi trezeste amintiri legate de copliarie/ adolescenta este cofetaria “Magnolia” din centrul orasului – cofetaria mai exista inca in acelasi loc, dar chelneritele in costumatie ce se voia de epoca, cu toca si bluze din voal in culori pastelate, tablourile din flori presate de pe pereti si atmosfera ce i-a creat renumele atunci, s-au dus.

Dar pentru ca nu tot ce e vechi era mai bun si nu tot ce e nou nu mai e cum era, am un restaurant preferat si printre noile aparitii ale Pitestiului: „Casa Sattler”, in centru, oarecum doar pentru cunoscatori, pentru ca locatia nu e la vedere si sunt putine sanse sa nimeresti acolo din intamplare.

Inchei cu un nou punct de atractie aparut in ultimii ani in centrul Pitestiului – fantana arteziana cu muzica si jocuri de lumini din piata teatrului, lipita de spatele muzeului de arta – nu am vazut-o functionand pe foarte celebra ei “colega” din Barcelona pentru a putea face comparatii, dar am vazut fotografii ale acesteia, am vazut-o functionand pe cea din Pitesti si pot sa confirm ca experienta chiar merita.

Inima Angliei s-ar afla deci in zona deluroasa aflata la vest de Londra, la cateva ore de mers cu masina – in cazul meu, cu autocarul. Excursia de o zi a cuprins vizitarea satelor Burford, Bibury si Bourton-on-the-Water; vizite anterioare in alte zone rurale ale Angliei ma facusera sa stiu cu precizie cam cum ar trebui sa arate Raiul pentru mine daca ar fi pe alese (si m-as califica), iar aceasta vizita n-a facut decat sa confirme vechile impresii.

Pacea locurilor, peisajele domoale, casele vechi de sute de ani, aplecarea locuitorilor spre tot ce implica frumosul (decoratiunile, gradinaritul) si in general impresia de stabilitate, de “totul e asa cum trebuie sa fie si asa a fost dintotdeauna” fac ca vizitatorul sa plece cu o stare de liniste interioara, de impacare si, implicit, cu o mare si de-a pururi bantuitoare nostalgie.

Specifica arhitecturii locurilor este utilizarea unei pietre calcaroase locale in constructii, piatra initial de culoarea mierii, care in timp se inchide la culoare, facand astfel posibila estimarea vechimii cladirilor dupa culoarea zidurilor; iar cladiri de secol XV nu sunt deloc o raritate in zona – cladirile de pe Arlington Row din Bibury dateaza chiar din secolul al XIV-lea. Si sunt in continuare locuite, ba chiar localnicii se lauda cu o oferta primita din partea unui american instarit care dorise sa cumpere Arlington Row pentru a demonta casele bucata cu bucata si a le stramuta in America – satul e inca la locul lui, deci presupun ca oferta a fost declinata.

Locurile au cunoscut apogeul dezvoltarii lor inaintea erei industriale, pe baza cresterii oilor si a tot ce insemna comercializarea lanii; in Burford cladirea care iti atrage in primul rand atentia pe strada principala este si astazi cea in care se percepeau taxele pe lana. Bogatia astfel acumulata a facut ca in zona sa se gaseasca biserici de o somptuozitate pe care altfel nu te-ai astepta sa o intalnesti la sat. Declinul economic al zonei in era industriala industriala a facut ca totul sa se pastreze ca in urma cu sute de ani, fapt ce constituie acum principala componenta a farmecului locurilor.

Bibury a fost considerat de artistul William Morris ca fiind cel mai frumos sat englezesc si ramane si preferatul meu dintre cele vizitate in zona; pe langa numitul Arlington Row imi amintesc cu mare placere de hanul tipic englezesc “The Swan”, de pe malul intesat de rate al raului Coln; si tot pe maul raului Coln, de pastravaria locala, infiintata in 1902, devenita obiectiv turistic si pe care am vizitat-o intrand cu mari rezerve (din cauza timpului scurt pe care-l aveam la dispozitie si a taxei nu tocmai convenabile de la intrare) la insistenta fetitei mele, pe care nu reusisem sa o conving ca nu avem ce vedea la “niste santuri cu pesti” – m-am inselat: locul este plin de farmec; luciul de apa fosgaie de pastravi  imensi (proprietarii pun la dispozitie, contra cost, si hrana de dat la pesti asa cum prin pietele metropolelor poti hrani porumbeii), iar pastravaria este de fapt un parc imens plin de flori si pasari, in care am putut admira inclusiv lebede – albe sau negre, pe oua sau pe apa. Localnicii se mandresc cu faptul ca frumusetea si bogatia locurilor sunt de asa natura incat intr-un decurs de circa 400 de ani incepand de la mijlocul secolului al XV-lea Bibury a schimbat doar 12 preoti parohi, decisi sa ramana acolo pe viata – in timp ce pe tronul Angliei s-au perindat in acelasi interval nu mai putin de 19 regi.

In sfarsit, Bourton-on-the-Water – “Venetia Cotswolds-ului”, intinzandu-se de-a lungul raului Windrush cu flotilele sale de rate si podurile arcuite din piatra – o imagine de vis.

Pentru impatimitii de decoratiuni interioare zona este o adevarata mina de aur – sau mai degraba prilejul unor mari gauri in buzunar – daca se cedeaza tentatiilor ( si ocazii de a o face sunt multe). In zona chiar si fatada unui “aprozar” te face sa duci aparatul de fotografiat la ochi si sa tragi cateva cadre. Iar dovada ritmului tihnit de viata al locuitorilor o face faptul ca in Burford (si cu siguranta nu numai) prospera un magazin care nu vinde altceva decat modele si ate pentru cusut – in Anglia se publica de altfel o revista cu specific “Cross Stitch” care rezista de ani buni pe piata, deci amatoare exista suficiente – implicit si timpul si starea sufleteasca pentru a te dedica unei astfel de activitati.

Ca o curiozitate – in zona rurala a Angliei casele nu au numere, ci denumiri gen “Iazul cu rate”, “Casa cu levantica” etc., inscrise pe tablite care de care mai decorative fixate pe ziduri – destul de interesant, presupun, pentru un postas in prima zi de lucru…

Imi doream de mult sa ajung sa vizitez Stratford upon Avon; nu aveam prea multe imagini in fata ochilor despre ce aveam sa gasesc acolo – in general cand mergi prima oara la Paris “vezi” deja Turnul Eiffel, cand mergi la Londra te visezi in fata la Big Ben etc.; eu n-aveam niciun astfel de cliseu despre Stratford upon Avon, dar stiam ca sigur acolo e de vizitat casa marelui William Shakespeare. Ei bine, am vizitat diverse in scurtul ragaz petrecut acolo, alergati de ghid pe traseul dintre biserica in care este ingropat Shakespeare si sfarsind, ca intr-un “return to innocence”, in fata casei in care, la 1564, se nastea  marele Will, insa singurul lucru pe care nu l-am vazut in Stratford upon Avon (si nu pentru ca nu ar fi ajuns timpul sau as fi trecut-o cu vederea) a fost … ei bine, casa lui William Shakespeare (prin asta intelegand casa in care locuia cand a murit, a doua casa ca marime din oras in epoca respectiva – Shakespeare fiind unul dintre artistii care au avut sansa sa se bucure inca din timpul vietii de faima si bogatia aduse de opera lor, reusind sa obtina chiar propriul blazon – o sulita (“speare”) aurie pe fond negru).

Aceasta casa, oficial numita “the New Place”, este neoficial cunoscuta sub numele de “the Hole”, pentru ca asta este ceea ce a mai ramas din ea – o groapa: cu incepere din secolul al XVIII-lea, ea nu mai exista si locul pe care il ocupa a fost pastrat gol inca de atunci pe strada principala a orasului, fiind totusi vizitat cu asiduitate de turisti. Exasperat de presiunile admiratorilor lui Shakespeare si nefiind nici vreun sustinator al lumii teatrului (actorii erau perceputi ca niste mincinosi care rosteau pe scena lucruri fara legatura cu realitatea), proprietarul cladirii din secolul al XVIII-lea, dupa o serie de conflicte si pare-se si cu speranta de a reduce nivelul taxelor aferente proprietatii, a demolat pur-si-simplu cladirea, fiind silit in urma reactiei localnicilor sa paraseasca definitiv localitatea; o hotarare a autoritatilor locale interzice inca de pe atunci stabilirea in oras a oricarei persoane ce ar purta infamul nume de Gastrell.

In compensatie se pastreaza in Stratford si in imprejurimi o serie de alte cladiri legate de Shakespeare, unele chiar pe aceeasi strada cu “the New Place” (casa nasterii sale – “the Birthplace”) sau chiar perete in “perete”cu aceasta (“Nash’s House” – casa nepoatei lui Shakespeare); mai exista inca si casa mamei lui Shakespeare (Mary Arden), a sotiei sale (“Anne Hathaway’s Cottage”), a celei mai mari dintre fiicele sale (“Hall’s Croft”) – o parte din acestea se pot vizita, avand si niste gradini deosebit de frumoase.

In mod uimitor scoala in care a invatat Shakespeare nu numai ca exista, dar cladirea respectiva inca mai functioneaza ca scoala; se afla si ea tot pe strada principala a orasului, ceea ce face ca o vizita in Stratford, oricat de scurta, sa fie una foarte condensata, permitand “bifarea” unei intregi serii de cladiri istorice. Tot centrul orasului este de altfel plin de case foarte vechi in stil Tudor care fac ca atmosfera locului sa fie una specifica, imposibil de confundat. Ni s-a aratat printre altele casa in care locuia, facand comert cu mezeluri, mama celui care avea sa fondeze in America Universitatea Harvard. Pe scurt, locul este absolut uimitor si merita cu siguranta o vizita mai indelungata decat cea de care am avut noi parte, extinsa macar pe durata a doua-trei zile (unele din locurile de vizitat aflandu-se in afara orasului propriu-zis).

Pentru ca, vorba romanului, in Stratford “n-am mancat, n-am baut”, nu pot face recomandari legate de hoteluri sau restaurante, dar un lucru mi-a ramas in minte ca fiind nemaintalnit pentru mine pana la acel moment: in Stratford functioneaza tot anul, chiar peste drum de “the Birthplace”, un magazin dedicat exclusiv Craciunului; la o saptamana dupa Pasti magazinul functiona din plin, in miros de scortisoara si sunet de colinde, dand pe dinafara de globulete si tot felul de alte maruntisuri specifice Craciunului.

O noua recomandare in folosul vecinilor nostri bulgari – dar mai ales in folosul celor care inca nu au vazut Balcicul.

Ca admiratoare infocata a talentului artistic al Reginei Maria, mi-am dorit mult sa ajung acolo – locul in care (am inteles ulterior si de ce, vazand frumusetea locului)  si-a dorit sa-i ramana la propriu inima;  dupa ce ii admirasem reginei la Pelisor si Bran talentele de pictorita/ desenatoare si decoratoare, la Balcic i-am descoperit si talentul de peisagist, ea fiind cea care a transformat o rapa de la malul marii intr-un surprinzator ansamblu de vile presarate printre gradini de sus de pe faleza, pe toata inaltimea acesteia si in final pe plaja.

Contrar asteptarilor mele, la Balcic nu exista propriu-zis un castel/ palat ci aceasta suita de vile si pavilioane, rezervate membrilor familiei regale si invitatilor acestora sau personalului; ceea ce vedem de obicei in fotografiile cu Balcicul – cladirea cu aparenta de moschee datorata turnului asemanator unui minaret – este vila care ii era destinata reginei (vila “Cuibul linistit”), care este acum singura vizitabila contra unei taxe (in alte cateva se intra “la liber”, in ele fiind organizate fie restaurante fie magazine).

Vila “Cuibul linistit” pastreaza inca in cele cateva camere de dimensiuni relativ modeste obiecte care au apartinut reginei. Raportat la Pelisor, atat dimensiunile cladirii cat si zestrea de obiecte sunt insa mult in urma a ceea se se poate admira la Sinaia. M-au fascinat insa mereu usile exterioare, despre care am aflat ca provin de la un vechi castel din Orient – purtand cu ele o istorie si mai veche.

Importante insa la ansamblul regal din Balcic sunt gradinile – gradinarul adus sa le creeze si-a dedicat viata lor si a ramas sa le ingrijeasca pana la sfarsitul ei. Ansamblul beneficiaza astazi de existenta in imediata sa vecinatate a unei gradini botanice – si ea vizitabila, ca si “castelul”, contra unei taxe modice – pe care o veti plati oricum chiar daca vreti sa vizitati doar castelul (daca veti incerca sa protestati impotriva acestui aranjament, veti constata ca brusc personalul bulgar inceteaza sa mai inteleaga romaneste).

De remarcat la gradini, pe langa multitudinea plantelor – de vizitat in special in mai-iunie cand sunt infloriti irisii galbeni din portiunea numita “Calea vinului” si trandafirii din gradina “englezeasca” – sunt modul de utilizare a apei (in locatia respectiva existand in mod natural o serie de izvoare amenajate la cererea reginei sub forma de cascade, bazine, etc.) cat mai ales simbolistica utilizata de regina, cu trimiteri frecvente in special la Biblie. Gradinile au fiecare tematica sa iar administratorii complexului s-au ingrijit ca in fiecare locatie sa existe explicatii in bulgara, romana si engleza cu denumirea, semnificatia etc. locului.

Momentul in care seara se aprind luminile in gradina de trandafiri de pe malul marii si dintre miile de flori se ridica iluminate arcurile de inspiratie gotica ale luciului de apa (ce te trimite la legenda ingerului ce se scufunda in apa ce capata puteri vindecatoare pentru primul ce se imbaia in ea dupa coborarea sa) – este feeric. Am ramas acolo singura mult dupa ora de inchidere a complexului si – contrar asteptarilor mele formate pe baza experientelor mioritice – nu m-a luat nimeni cu maturoiul, nu mi s-a facut niciun repros cand in sfarsit m-am hotarat – cu mare parere de rau – sa ma adun de prin gradini.

La fel – sa stai asezat (dupa ce s-au scurs sirurile de turisti amatori de fotografii) si sa citesti sau pur-si-simplu sa uiti de tine pe malul marii intr-unul din fotoliile de piatra in care in fotografiile vremii o vezi stand pe insasi Regina Maria – e o experienta greu de egalat in alta parte.

Daca veti vedea persoane bajbaind cu ochii inchisi pe un pod de la baza cascadei ce aminteste pe departe podul Rialto – nu va agitati: legenda locului spune ca traversand astfel podul ti se indeplineste o dorinta.

Ar fi multe de spus – inclusiv despre faptul ca aici m-am simtit la largul meu poate mai mult decat in Romania – in jur se vorbeste romaneste (mai mult sau mai putin chinuit) iar vecinii nostri fac o treaba grozava legata de promovarea imaginii Reginei Maria. Evident ca roman e greu sa nu-ti para rau ca aceste locuri, atat de mult legate de istoria noastra, pot fi vizitate doar dupa ce ai avut de trecut o granita, dar… asta-i cateodata mersul istoriei.

Ca si recomandare de cazare – fara ezitare hotelul “Regina Maria”, aflat “gard in gard” cu gradinile ansamblului regal (am avut norocul sa am vedere si asupra gradinii si sa prelungesc astfel admirarea sa chiar si dupa caderea noptii) si la doar cativa metri de apa marii; toate camerele au deschidere (si) spre mare iar dimineata veti fi treziti in zborul sutelor de lastuni ce-si au cuiburile chiar sub balcoanele hotelului. Iar daca alegi unul din apartamente vei beneficia de pat cu baldachin, cada cu hidromasaj in mijlocul podelei dormitorului si oglizi pe tavan – va imaginati expresia fetei receptionerei cand noi am cerut instalarea unui pat suplimentar – fiind insotiti de copil.

Pe aleea ce coboara dinspre soseaua principala spre intrarea de sus in gradini se gasesc o serie de restaurante axate in special pe servirea fructelor de mare, cu meniul in romaneste, insa eu am preferat sa mai petrec o vreme in incinta complexului regal, la cele doua restaurante de acolo, unul organizat in cladirea fostei mori, celalalt chiar in fosta sala de mese a reginei (resturantul “Korona”) si simultan pe malul marii.

Si neparat de degustat vinul de smochine si cel “de gheata” (din struguri culesi dupa caderea zapezii) marca “Regina Maria” care se vand doar in incinta ansamblului regal – in cladirea “Morii” (tot acolo veti putea admira – sau, cine stie, chiar cumpara – sticle de vin de la inceputul secolului trecut ). Tot in materie de shopping – sapunurile bulgaresti – nu doar din clasicii trandafiri (pentru cine e fan), ci din toata gama de flori – cel de lacramioare, o data scos din ambalaj, iti va parfuma toata casa pana la lift. Ca o curiozitate – am descoperit in Bulgaria, pe langa parfum, sapun, crema de maini etc. – chiar si tuica din trandafiri .
O excursie la Balcic poate dura si numai jumatate de zi (plecand de pe litoralul romanesc intr-o zi in care fie nu e soare fie ati stat deja prea mult la soare); parerea mea – din experienta – veti dori sa reveniti pentru a savura “pe indelete” magia locului.

La exact aceeasi distanta de Bucuresti ca si Brasovul se afla, insa in sens opus, ajungand astfel la vecinii nostri bulgari, orasul care in secolul al XIII-lea era, zic ei, considerat al treilea oras din Europa dupa Roma si Constantinopol: Veliko Tarnovo – la acel moment de maxima inflorire, un important centru religios si politic.

Nu auzisem macar de el, recunosc, desi trecuseram de multe ori prin Bulgaria in drum spre Grecia (bombanind de fiecare data faptul ca intre noi si greci se intinde imposibil de evitat Bulgaria cu restrictiile ei de viteza); ni l-au recomandat insistent niste amici care merg constant acolo – chiar zi pe zi; de cand am mers prima oara in Veliko am inceput si noi sa-l recomandam in toate partile si ne-am tarat la randul nostru prietenii acolo – creand astfel o noua generatie de entuziasti.

Ce e atat de nemaipomenit in Veliko? dupa mine, totul,  dar mai ales atmosfera de loc cu un trecut si un spirit al sau.

Definitorii pentru imaginea orasului sunt ruinele vechii cetati de pe colina Tsarevets care domina partea veche a orasului, cu „biserica” reconstruita in varful sau – pun intre ghilimele pentru ca o data ajunsi in varful colinei cu pricina (care pare mult mai greu accesibila de jos decat e in fapt) am constatat ca respectiva cladire, desi creand din exterior aparenta unei biserici si avand in interior o organizare care sugereaza structura unei biserici, nu este in fapt o biserica: picturile interioare sunt moderne, cu trimiteri mai degraba la istorie si aproape deloc de inspiratie religioasa – motiv pentru care dupa reconstructie vechea biserica nu a mai fost niciodata sfintita.

De la poale, dupa ce se traverseaza podul ce duce la cetate pe deasupra apelor raului Yantra, dealul este complet acoperit de ruine – pe vremuri acolo se aflau nenumarate ateliere si locuinte; zidurile cetatii au fost renovate si se completeaza in mod uimitor cu braul stancos ce inconjoara cat vezi cu ochii Veliko Tarnovo – e greu sa-ti dai seama unde se sfarsesc zidurile cetatii si unde incep stancile. Peisajul din zona este absolut spectaculos si, pentru mine, unic.

Ruine se regasesc insa in multe locuri, nu doar pe Tsarevets, iar intreaga localitate e dispusa pe multe coline si vai (mi-a amintit ca dispunere – oarecum – de Sinaia noastra), astfel incat ofera surprize la fiecare cotitura; ca exemplu – de pe Tsarevets am constatat ca dincolo de colina de la poalele careia porniseram se intinde o alta – cu un mare centru universitar – Chiril si Metodiu, practic invizibil din partea de jos a orasului, iar pe drumul spre centru apare dupa o vreme, neasteptat, la picioarele vizitatorului, intr-o vale, un ansamblu format din statuile a patru calareti – luptatori pentru independenta din Evul Mediu.

In unele seri de week-end pe colina Tsarevets se organizeaza un spectacol de sunet si lumina absolut impresionant  (vizibil cel mai bine din curtea catedralei orasului) – mai mult lumina, sunetul fiind practic doar cel al clopotelor montate printre ruine, printre reflectoarele care impanzesc locul: o readucere la viata a epocii de glorie a orasului (tot dealul straluceste de parca ar fi de aur) urmata de decaderea sa – totul se transforma dupa o vreme in rosu si sunetele alarmante ale clopotelor incearca sa te faca sa retraiesti caderea orasului in mainele otomanilor.

Mergand dinspre Tsarevets spre zona centrala cu magazine (atragatoare si foarte convenabile pentru buzunarul romanilor) si restaurante (si foarte ieftine si foarte bune) te poti abate pe ulita mestesugarilor – unii dintre ei chiar par sa locuiasca in casutele vechi in care isi vand produsele – bijuterii, nasturi, haine, linguri de lemn, ceramica, celebrele cosmetice bulgaresti etc.; incepand cu astfel de ateliere si terminand cu marile magazine, impresia pe care o lasa Bulgaria vizitatorului roman este ca merita sa mergi acolo fie si numai pentru cumparaturi – iar unii chiar o fac (bine, multi se opresc la “Metro” in Ruse, dar asta e alta poveste…).

Ca si cazare recomand hotelul „Studio” – cel mai apropiat probabil de Tsarevets – unele camere au vedere chiar spre cetate si poti admira spectacolul de sunet si lumina de la fereastra propriei camere. Restaurante? De departe „Malkyia” – pe care l-am luat la prima vedere drept magazin de antichitati (o data ajunsi inauntru am numarat 24 de acordeoane spanzurate pe pereti, dupa care m-am oprit ca obosisem); am dat buzna inauntru doar pentru  a descoperi ceea ce avea sa devina restaurantul nostru favorit in Veliko – chiar la poalele catedralei. Si apoi „Tempo” – in centrul mai putin vechi al orasului, plin de romani veniti cu recomandari de la alti romani plimbati prin Veliko – de departe cel mai variat meniu pe care l-am gasit intr-un restaurant – cred ca numai varietatile de pizza sunt de ordinul zecilor. Portiile sunt uriase iar preturile minuscule – in Veliko am avut mereu senzatia, de cate ori plateam ceva, ca am facut o afacere. Specific locului – adaugarea cam la orice fel de mancare a ceea ce in meniul in engleza apare ca “branza galbena”- cascaval: cu ciuperci, cu cartofi, cu orice…

Iar deasupra orasului, pe platou si oferind o panorama asupra intregii zone, se intinde un sat in stilul traditional bulgaresc – cladiri inalte din piatra, cu garduri de zid la fel de inalte: Arbanasi, unde practic fiecare casa trebuie sa fie ori hotel, ori pensiune, ori restaurant. Locul ramane insa linistit, plin de verdeata si, repet, cu o panorama superba asupra orasului Veliko Tarnovo. (cea ma frumoasa apartinandu-i fostei case de vacanta – ni s-a spus – a presedintelui bulgar din vremuri comuniste, Teodor Jivcov – si asta ar trebui sa spuna ceva despre atractia exercitata de Veliko chiar si asupra cunoscatorilor din partea locului).

Cei care au fost deja in Veliko isi explica probabil entuziasmul meu legat de acest oras; celor care inca nu au fost acolo li-l recomand calduros, cu riscul asumat ca data viitoare cand mai mergem pe-acolo sa nu mai gasim locuri in hotelul nostru preferat.