Nu ma asteptam sa il „aud” pe Will Smith vorbind despre entropie, „Alchimistul” si „Femei care alearga cu lupii” sau citand din Viktor Frankl. Cinstind vorbind, dupa autobiografia altui star al micului/ marelui ecran, Matthew Perry, nu ma mai asteptam la nimic. Si nici dupa „Arta subtila a seductiei” a lui Mark Manson nu m-as mai fi ingramadit sa citesc ceva scris (si) de el. Dar apucasem sa imprumut cartea odata cu „Arta…” si cum eu sunt disciplinata de felul meu…

Se pare ca undeva in LA cineva tine niste cursuri de scriere la care au participat atat Matthew Perry cat si Mark Manson, pentru ca ambele carti debuteaza cu cele mai socante episoade din viata eroilor: explozia colonului lui Perry (stupefiantele, se pare, induc constipatie – printre altele), respectiv tatal lui Will batand-o pe mama acestuia. Si am mai gasit o similitudine: in timp ce Perry pare sa ii poarte sambetele lui Keanu Reeves, Will ar avea o mica obsesie legata de Robert Downey Jr. (?)
Altfel, cartile nu se compara. Eu i-am dat lui Will un 10. Incepand cu jocul de cuvinte din chiar tiltul cartii.
Cartea este atat de bine scrisa incat am avut non-stop impresia ca il am in fata mea pe Will Smith. Pe langa tot ceea ce tine de evenimentele vietii sale iesite din comun, pentru ca omul chiar e o forta (si inca nu luase Oscar-ul atunci), m-a suprins partea de „filozofeala” – care nu stiu daca ii apartine lui 100% sau (si) lui Manson, dar eu chiar am umplut cartea de sticky notes.
Dintr-o carte care este, printre altele, o pledoarie pentru vointa si disciplina, raman insa, dat fiind ce s-a intamplat la Oscar 2022 (acum cred ca am inteles si de ce, mai ales ca in prima secunda omul a parut sa guste gluma cu G I Jane – vedeti deci episodul din carte in care afla ca l-a inselat prima iubita, plus faptul – repetat pe parcursul intregii cartii – ca Will s-a considerat toata viata un las), raman deci cu citatul de mai jos (Will, ai cobit, man…):
„I still struggle to this day when extreme emotion arises in myself or others. Feelings are extremely valuable tools for maneuvering or manifesting in the world. They are like fire – they can be used to cook and heat and cleanse. But when extreme emotions go unchecked, my experience has been that they will incinerate your dreams.”

La ce alte pasaje din carte am mai pus „lipicele”?

„Look at the five people you spend the most time with because that’s who you are.” Jim Rohn

„Be nice to everybody you pass on your way up , coz you just might have to pass them again on your way down.”

„The thing about money, sex and success is that when you don’t have them, you can justify your misery – shit, if I had money, sex and success, I’d feel great! However misguided that may be, it psychologically permeats as hope. But when you are rich, famous, successful – and you’re still unsecure and unhappy – the terrifying thought begins to lurk: Maybe the problem is me.

Of course, I dismissed that foolishness quickly. I just needed more money, more women, more Grammys.”

„Everything changes; it rises and it falls. Nothing and no one is immune to the entropy of the universe.

That is why self-destruction is such a terrible crime. It’s hard enough as it is.”

„The reason you say you’re gonna do it or die is because death is what happens when you don’t do it. Your mind is trying to protect you from hard things, to protect you from pain. The problem is, all of your dreams are on the other side of pain and difficulty. So, a mind that tries to seek pleasure and comfort and the easy way inadvertently poisons its dreams – your mind becomes a barrier to your dreams, an internal enemy.

If it was easy everybody would do it.

The reasons we make vows is because we know we’re about to do a hell walk. You don’t have to vow to do easy things.”

„Dreams are built out of discipline; discipline is built on habits; habits are built on training. And training takes place in every single second and every situation of your life: how you wash the dishes; how you drive a car; how you present a report at school or at work. You either do your best all the time or you don’t.”

„Purpose and desire can seem similar but they are very different, sometimes even opposing forces.

Desire is personal, narrow and pointed and tends toward self-preservation, self-gratification, and short-term gains and pleasures. Purpose is wider, broader, a longer-term vision encompassing the benefit of others – something outside of yourself you’re willing to fight for. There have been many times in my life where I was acting from a place of desire but I’d fully convinced myself that it was purpose.”

„When you have nothing, you suffer the fear and pain of grinding to achieve your goals. But when you have everything, you suffer the brutal recurring nightmare of loosing it all.”

„To place the responsibility for your happiness on anybody other than yourself is a recipe for misery.”

Nu am reusit sa identific o traducere in romana a cartii dar, daca ea exista sau va exista, respectele mele traducatorului. Citatele de mai sus sunt cele „spalate” – cartea e plina de slang, asa cum te-ai astepta de altfel – sau ar trebui sa te astepti :-).

Iti trebuie mult curaj sa te apuci sa comentezi tu, cu vorbele tale de zi cu zi, o carte precum „Cei care cumpara stele” – pentru ca vei sfasia tesatura de culori, straluciri, miresme si vise a Ancai Mizumschi, poeta care scrie si o proza cel putin la fel de frumoasa ca o poezie.

Insa trebuie sa o fac, cu ce mijloace am la indemana, pentru ca de la aceasta carte, pe care chiar am citit-o „ca pe apa”, la care am tanjit sa ma reintorc la fiecare sfarsit de zi ca sa ma scufund in lumea sa miraculoasa, ei bine, de la aceasta carte nu-mi pot lua ramas bun fara a vorbi despre ea.

Eu nu auzisem de autoare, am primit cartea de la un suflet sensibil; multe, multe multumiri! Si am crezut la inceput, dat fiind titlul, pe care l-am luat (ce greseala, ce blasfemie!..) la propriu, ca va fi o poveste de dragoste contemporana, nu? Auzisem si eu ca e posibil „sa cumperi” si sa oferi o stea.

Dar … nici vorba. Nu vreau sa va rapesc placerea descoperirii cartii; stiu insa ca orice as scrie eu sau oricine altcineva despre cartea aceasta, tot nu va avea cum sa egaleze nicio frantura din emotia citirii cartii ca atare. Deci: nu e vorba despre vreo poveste contemporana, suntem, zic, la final de secol XVI – atat cat mi-am putut da seama, punand cap la cap diverse, sultana Havva din carte ar fi de fapt sultana Nurbanu, sotia supravietuitoare a lui Selim al II-lea, fiul lui Soliman Magnificul; Selim apare si el, nenumit, in carte, avand insa aici un sfarsit cu totul diferit de cel al personajului real si niste preocupari mult mai inalte, legate in pricipal de legea fratricida practicata in dinastia Osman. Ceea ce mi-a amintit de vizitarea datatoare de fiori reci in Istanbul, langa Sfanta Sofia, a mausoleului lui Murad (singurul care apare in carte cu numele sau) al III-lea, fiul lui Selim, care odihneste in compania tragica a celor 19 urmasi ai sai ucisi in aceeasi noapte, la ordinul fratelui lor mai mare, devenit sultan sub numele de Mehmet al III-lea – sangele membrilor familiei sultanului neputand fi varsat, acestia erau in schimb numai buni de sugrumat, la fiecare urcare pe tron a unui nou sultan. Clar viata era mult mai linistita in timpurile acelea daca nu faceai parte din familia imperiala. Oare cum va fi fost sa traiesti nu cu sabia deasupra capului, cum se zice, ci cu latul la gat zi de zi, cum va fi fost sa aduci pe lume printi carora sa le stii din prima zi o astfel de soarta?

Cartea ne poarta deci in Istanbul (pe care mi s-a facut acum foarte dor sa il revad, dupa 22 de ani; si mi s-a facut dor si sa recitesc „Ucenicul arhitect” al lui Elif Shafak; si de fapt sa citesc orice carte a ei inca necitita; sau orice carte care te trimite in Istanbul sau in epoca – mi-am amintit si de cartile copilariei, lecturile istorice fermecate ale Rodicai Ojog Brasoveanu, cu aceeasi aroma de veac vechi); ne poarta in Genova; in Tibet; in China. Si tot cartea mi-a readus in minte locuri in care am avut si eu ocazia sa pun piciorul si pe care mi le perind acum prin amintiri colorate: pe langa Genova – La Spezia, Porto Venere, Vernazza; apoi Bodrum, Kerkyra…

Despre ce mai este cartea? Despre amestecul de culturi, limbi, obiceiuri si credinte care era Instanbulul, despre dependente (de opiu, de mancaruri), despre plecarea de acasa a copiilor crescuti mari, despre astrologie si matematica, talismane, pietre pretioase, tesaturi miraculoase, harti, calatorii… Iar pe langa sultani si sultane, despre oameni „obisnuiti”, fiecare cu talentele sale mai mult sau mai putin ascunse: un aurar, un astrolog matematician, calugarite, negustori, o tesatoare, un hangiu…

„Constantinopolului nu ii pasa de nimeni. Nici macar de sultan. Sultanii se schimbau, slujbasii, meseriasii de rand, cersetorii si scribii mureau nestiuti, calatorii veneau si plecau, iar marele oras mergea inainte, prin veacuri, inghitindu-i pe toti deopotriva – oameni si trasuri, poduri si temnite, santuri, porti si vanzatori ambulanti, palate si cismele.„

Dar ce e pana la urma, veti zice, cu stelele din titlu? M-am intrebat si eu, terminand cartea. Si acum stiti cum este cu poezia – pentru ca in aceasta carte e mult mai multa poezie decat proza: fiecare intelege ce vrea. Eu cred ca, foarte poetic exprimat de autoare, ar fi vorba despre cautarea nemuririi. Iar acela care in final o „gaseste” nu va fi sultanul ajutat de giuvaiergii si astrologi, ci un personaj aflat pe o treapta mult mai joasa: chiar daca istoria pare sa nu-i fi pastrat numele (cel putin nu pe internet) inventatorului sistemului naval de semnalizare cu fanioane, acest sistem ramane in uz si astazi, la distanta de aproape jumatate de mileniu.

Mai citisem carti scrise altfel decat ai fi obisnuit: „Scrisori din Insula Guernsey„, a lui Mary Ann Schaffer si Annie Barrows, scrisa doar sub forma de – evident – scrisori; si „Akhenaton, cel ce salasluieste in adevar” a laureatului premiului Nobel Naghib Mahfuz , in care diferite personaje, admiratori, dusmani, vin fiecare cu propria versiune a faraonului „nebun”.

Cartea lui Taylor Jenkins Reid este si ea inedita prin felul in care este scrisa – doar fragmente de interviu, cu punctele de vedere ale diferitelor personaje uneori contrazicandu-se, unii siguri pe propria versiune, unii incercand sa ocoleasca ceea ce inca nu ar vrea sa admita sau sa aduca la suprafata…

Toata mecanica din interiorul unei trupe rock fictive, de maxim succes in anii ’70. Celebra expresie „Sex, drugs and rock ‘n’ roll” transpusa intr-o carte, cu trairile tuturor celor implicati surprinse in cele mai mici detalii. Si, la nivelul urmator, e, zic, despre tentatii si cum sa le faci fata, despre preluarea/ mentinerea controlului asupra propriei vieti.

Am trecut autoarea la autori preferati, as fi foarte dornica sa vad ce a mai scris, pentru ca aceasta carte, aflata in curs de ecranizare ca miniserie (cu nepoata lui Elvis Presley in rol principal – wow!!! – cat de tare! – nepoata Regelui rock ‘n’ roll in rolul solistei unei trupe rock; alaturi de Sam Claflin – pe care il stim din Me Before You, Love, Rosie, Jocurile Foamei) m-a surprins placut in multe feluri – inclusiv cu, la final, cuvintele cantecelor mentionate peste tot in carte. De-abia astept sa le aud cantate in film!

Si mi-a mai lasat ceva cartea aceasta. Un fragment, sec, declaratia unui parinte catre fiica sa: ” Viata ta nu e despre mine, scumpo, viata mea e despre tine.” Nu mai e nimic de adaugat.

O carte pe care am terminat-o cu lacrimi in ochi. Cu atat mai mult cu cat se bazeaza pe intamplari reale. O carte despre unul dintre acei Drepti intre Popoare, care m-a dus automat cu gandul la personajul Ambroise Fleury din „Zmeie de hartie” al lui Romain Gary. Doar ca aici e vorba, cum spuneam, de un personaj avand la baza o persoana reala anume – Joseph Andre, in realitate vicarul parohiei din Namur; ca si parintele Pons din „Copilul lui Noe„, cu ale sale colectii, Joseph Andre nu s-a oprit la ajutorarea evreilor in Cel de al Doilea Razboi Mondial, ci a continuat cu refugiatii unguri de dupa evenimentele din 1956.

Si evident finalul mi-a amintit de o alta dintre cartile mele preferate din ultima vreme – „Apeirogon” a lui Colum Mc Cann, despre care am scris deja – o carte, repet, de nota 11. Da, te-ai astepta ca dupa ce au suferit ceea ce au suferit, sa existe mai multa empatie din partea evreilor fata de palestinieni. Dar nu…

„Cel mai bun mijloc de a se ajunge la pace este adesea razboiul.” Unde am mai intalnit recent ceva similar?… „Mafia bombardierelor” a lui Malcolm Gladwell, un alt autor preferat. Asa sa fie insa?…

Nu, nu cred. „Cu cat se va acumula mai multa ura intre cele doua tabere, cu atat pacea va fi mai putin posibila.” Din pacate, pe asta o cred. Cea mai cumplita mostenire pe care o lasam generatiilor viitoare este ura. Iar daca acesta este principalul rezultat al studierii istorie, stau si ma intreb…

Cartea a sarit brusc in varful topului scrierilor mele preferate ale autorului. Ceea ce, la cat a scris domnul Schmitt, e ceva.

Probabil ca Eric-Emmanuel Schmitt este un scriitor mult prea prolific pentru ca toate scrierile lui sa placa la fel de mult. Pentru mine in top erau pana astazi „Oscar si Tanti Roz” – genial, care mi-a amintit de filmul „La Vita e Bella” – iti trebuie geniu sa iei o grozavie si sa o transformi in ceva duios si amuzant; mai noua „Razbunarea iertarii„, „Domnul Ibrahim si florile din Coran„, „Cainele” din volumul „Cei doi domni din Bruxelles”, „Evanghelia dupa Pilat„, personajul Anne din „Femeia in fata oglinzii„…

Acum „Copilul lui Noe” s-a instalat detasat pe primul loc.

Am un mare respect pentru scriitorul Eric-Emmanuel Schmitt. Pentru sensibilitatea scrierilor sale, varietatea subiectelor, pentru dragostea pentru animale care transpare din scrierile sale… dar mai ales pentru tematicile pe care le abordeaza, intre care primeaza pledoariile in favoarea tolerantei.

Am avut ocazia sa il intalnesc pe domnul Schmitt cu ocazia lansarii la Bucuresti a primei carti, „Paradisuri pierdute”, din noua sa serie, „Strabatand secolele” (cum mie imi sare mereu mintea de la una la alta, am asociat cel putin ca idee de baza seria cu „Adam si Eva” al lui Rebreanu). Un domn amuzant, sensibil, amabil, charismatic, in mod evident incantat de atentia primita, de viata sa, de realizarile sale – cine nu ar fi? Si cu un incredibil talent actoricesc, pe deasupra: aflat in drum spre festivalul de teatru de la Sibiu, ne-a surprins cu un fragment in interpretare proprie, magistrala, din „Domnul Ibrahim si florile din Coran„. Mi-ar fi placut mult sa pot merge la Sibiu, sa am parte de interpretarea integrala, chiar de catre autor, a intregii scrieri, una dintre preferatele mele – cat de des poti avea parte de o astfel de experienta?

O carte de nota 10 pentru mine, ca mai toate scrierile lui Malcolm Gladwell. O carte care te obliga sa iti pui intrebari, sa iei o pozitie, o carte bine documentata, care te face sa privesti lucrurile in moduri pe care nu le vazusesi posibile anterior.

„Putem duce un razboi intr-un fel care sa fie satisfacator pentru constiintele noastre?”

„… nu ar trebui niciodata sa faci rau pentru ca binele sa poata veni.” sau… „Duci un razboi cat mai feroce si mai brutal posibil si, in schimb, primesti un razboi mai scurt.”? – dilema acestei carti.

Haywood Hansell versus Curtis Le May. Haywood Hansell, membrul „Mafiei bombardierelor” , cel care „ne ofera un model a ce inseamna sa fii moral in lumea noastra moderna. Traim intr-o epoca in care instrumente si tehnologii si inovatii noi ies la iveala in fiecare zi. Dar singura modalitate prin care aceste tehnologii servesc unui scop mai inalt este daca un grup dedicat de credinciosi insista ca ele sa fie folosite in acel scop. Asta au incercat sa faca membrii Mafiei bombardierelor – chiar si in timp ce planurile lor atent concepute se risipeau deasupra Europei si erau imprastiate in toate directiile in vazduhul Japoniei. Au perseverat chiar si in fata turnurii deficitare inevitabile pe care a luat-o tehnologia, chiar si cand renuntarea la visul lor ducea la calea mai scurta spre victorie, chiar cand Satana le-a oferit toata lumea daca renuntau la credinta lor. Fara perseverenta, principiile nu au niciun sens. Pentru ca, intr-o zi, e posibil ca visul tau sa devina realitate. Dar, daca intre timp, nu poti tine visul in viata, atunci cine esti tu?”

Ce s-a intamplat in final in 1945? Cine a castigat atunci „batalia” intre cei doi? Si nu, nu e vorba de bombele atomice ci de un alt capitol al istoriei, in jurul caruia nu se fac prea multe valuri (pentru ca, nu-i asa, istoria apartine invingatorilor); capitol de care eu una nu auzisem pana in acest moment (desi, da, am vizitat Tokyo si am vizitat Fukuyama), ramanand cumva cu impresia ca napalmul a avut de-a face in istorie doar cu Vietnamul – acele fotografii oribile care ma bantuie din copilarie.

Insa, asa cum se incheie cartea, cine a castigat lupta nu a castigat si razboiul. Desi… „… cu cat un bombardier devine mai curat si mai precis, cu atat este mai tentant sa-l folosesti – chiar si cand nu ar trebui sa o faci.”

O carte geniala, de nota 11. O carte despre manipularea de veacuri a popoarelor, despre „uzul si abuzul de istorie si memorie”.

„Motivul pentru care unui soim i se acopera capul este exact acela pentru care nu i se acopera unui soimar: pasarile vad atat de bine, incat ar fi neindoielnic distrase de alte prazi, aflate mult mai departe.
Soimarul acopera capul pasarii si asteapta. Vrea ca soimul sa vada doar ce vede si el.”

Citatul de mai sus vine sa lamureasca de ce atatea pasari in acest roman inspirat de fapte reale, care reuseste sa fie si crud si poetic.

Dupa ce am citit „Apeirogon” am inteles brusc altfel acel banc cu romanul pornit dintr-o data sa-si ucida prietenul de o viata, ungur, „pentru ca voi l-ati omorat pe Mihai Viteazul”. Si nu mi-a mai venit sa rad. Deloc.

Cartea, repet, geniala, scrisa de un irlandez (nu stiusem ca in Irlanda cauza palestiniana a fost atat de populara), este una dintre cele care reuseste sa-ti deschida ochii si mintea. Si cel mai bine, zic, este sa o las sa „vorbeasca” singura:

„Nu se va termina pana ce nu stam de vorba”

„Incepea sa-si dea seama ca singurul lucru pe care-l aveau in comun era ca ambele parti, candva, voisera sa ucida oameni pe care nu-i cunosteau.

Cand a formulat asta cu glas tare, printre cei de la masa a trecut o unda de incuviintare. Inclinari lente din cap, o sporire a relaxarii. I-a cuprins un fior colectiv. Sotia mea Salwa, fiica mea Abir, fiul meu Muhammad. Apoi, de peste masa: fiica mea Rachel, bunicul meu Chaim, unchiul meu Josef.

Era o idee atat de simpla, incat l-a facut pe Bassam sa se intrebe cum de o ignorase atata vreme: aveau si ei familii, patanii, umbre.”

„In vara lui 1932, ca parte dintr-un schimb epistolar intre cativa ilustri intelectuali, Albert Einstein i-a scris lui Sigmund Freud.

Einstein a laudat generoasa implicare a austriacului in eliberarea interna si externa a omului de malignitatea razboiului. Eliberarea aceasta era speranta profunda a tuturor liderilor spirituali si morali de la Hristos la Goethe si Kant, recunoscuti universal drept lideri care au existat mai presus de epoca si de tara lor. Si totusi, intreba Einstein, nu e semnificativ faptul ca tocmai aceste persoane fusesera in principiu ineficiente in dorinta lor de a schimba felul de a fi al omenirii? Ca, atatia ani, nu izbutisera sa stavileasca barbaria? Ca tiparele violentei nu putusera fi atenuate nici de pledoariile cele mai pline de miez?

Intrebarea esentiala pe care voia sa i-o puna lui Freud era urmatoarea: este cu putinta calauzirea dezvoltarii psihologice a umanitatii in asa fel incat sa o faca rezistenta la psihozele urii si distrugerii, mantuind civilizatia de amenintarea mereu prezenta a razboiului?

Chiar daca raspunsul fusese afirmativ, Rami stia ca asta, cel mai probabil, n-o sa se intample niciodata.”

„Ramificatiile. Repercusiunile. Vorba putea sa umble. Puteau ajunge sa fie socotiti colaborationisti, acuzati de normalizare.”

„… Uzul si abuzul de istorie si memorie […] Voia sa vorbeasca despre folosirea trecutului ca justificare pentru prezent. Despre spirala istoriei, cu fiecare moment inlantuit de urmatorul moment. Despre locul in care trecutul se intersecteaza cu viitorul.”

„Amintire. Trauma. Rima istoriei si opresiunii. Schimbarile generationale. Vietile otravite cu ingustime. Ce putea insemna sa intelegi istoria altcuiva.

Isi daduse seama de la inceput ca oamenii se temeau de dusmani din cauza ca ii ingrozea posibilitatea ca vietile sa li se dilueze, le era frica sa nu se piarda in hatisul cunoasterii celuilalt.”

„Rumi, poetul persan: Ieri am fost destept, prin urmare, am vrut sa schimb lumea. Astazi sunt intelept, asa ca am inceput sa ma schimb pe mine.”

„Libertatea incepe intre urechi.”

„… candva, in tinerete, se visase parte a unui mozaic vast, Evreu Crestin Musulman Ateu Altceva Budist, n-avea a face numele, o tara care sa fie complicata, nuantata, democratica, vizionara […] unde ideea insasi de patriotism sa nu se aplice neaparat unei tari sau natiuni, ci unui fel de a exista care sa poata fi numit pe drept uman, desi era gata sa recunoasca, data fiind istoria in general si mai ales cea a statului Israel, ca dorinta insasi aproape devenise ridicola, si totusi singura cale de a lupta cu absurdul era sa ridice vocea contra lui cu speranta desarta ca cineva ar putea-o auzi, mai ales in institutiile de educatie, unde mintile erau inca maleabile si otrava nu patrunsese sau nu patrunsese inca, in constiinte.”

„Soldatul care mi-a omorat sora era victima unei industrii a fricii. Conducatorii nostri ridica glasul ingamfati, cerand moarte si razbunare. Megafoanele sunt cocotate peste maldare de amnezie si negare. Dar va cerem sa scoateti armele din visele noastre. Ne-am saturat, gata, destul, de ajuns. Numele noastre au fost transformate in blesteme. Singura razbunare e sa facem pace. „

„Sarbatoreste fiecare Zi a Amintirii, le-a zis, dar a ajuns, de-a lungul anilor, sa fie atent la manipularile acelor ocazii, la nostalgie, la industria din jurul ei. Doliul. Frica. Felul in care trecutul modeleaza acum prezentul. Sa fii neputincios contra lui.”

„Cand mergi pe sarma […] te uiti departe in fata. Nu la picioarele tale.”

Am ezitat mult pana sa incep „Istoria apelor” – stiam, de la parcurgerea „Istoriei albinelor”, ca nu va fi o lectura relaxanta. Pentru ca nu asta este ideea.

Ambele carti sunt semnale de alarma asupra problemelor mediului. Ambele te lasa ingrijorat, privind cu teama catre viitor.

Actiunea se petrece pe doua planuri – unul in 2017, cand viitorul este doar unul amenintat; si un altul, in 2041, cand viitorul nu mai exista; iar prezentul e pe sfarsite.

Eroii ambelor fire narative ajung in Franta, langa Bordeaux – Signe pe calea apelor, David manat de flacari. Velierul „Albastru” o poarta pe Signe spre un happy end nesperat si ii va purta in imaginatie pe David si Lou catre un viitor imposibil, autoarea permitandu-le si lor un relativ happy end cu termen limitat.

Recitind cele doua citate pe care le-am ales din carte, imi dau seama ca aceasta carte este nu doar despre probleme grave ecologice ci si despre puterea de a fi ferciti, despre singuratate, despre felul in care alegem sa ne croim destinul, despre umanitate.

„Exista oameni care isi traiesc intreaga viata cu o lumina in ochi, se misca calm, se plimba in siguranta prin lume, au capacitatea de a se bucura de un pranz bun, de o seara petrecuta intr-o companie buna, de o plimbare in padure cu oameni dragi lor, si care acumuleaza astfel de experiente, le poarta in suflet, si revin la ele atunci cand viata ii pune la incercare, si atunci se agata de ele, se folosesc de ele si se incalzesc la caldura emanata de ele. Cred ca aceasta abilitate trebuie sa fie innascuta, genetica , asa cum este talentul pentru cifre sau pentru cuvinte.”

„Aceasta balena nu poate sa fie singura, cu siguranta are un sot sau un pui prin apropiere si oricum are intreg oceanul sub ea, cu toata viata care clocoteste in acele ape, cu numarul infinit de specii, doar eu sunt singura aici la suprafata, doar eu si marea suprafata a marii si cu un gol nesfarsit deasupra mea. Eu nu sunt decat o cruce pe harta, un punct pe o suprafata, nesemnificativa, aproape invizibila, asa cum suntem toti, caci privit de la distanta, de sus, fiecare dintre noi dispare, din spatiu se vad doar apa, marea, norii, picaturile care ii dau viata pamantului, Planeta Albastra, care este diferita de toate celelalte planete pe care le cunoastem, la fel de insingurata in univers asa cum este fiecare dintre noi jos aici.”

Ce urmeaza? „Ultimii cai din stepa”. Am deja inima stransa. Sa-mi fac curaj…

Cartea are pe coperta o pisicuta extrem de simpatica, niste flori de cires si un orizont tipic japonez – pagoda, etc. Nimic mai dragalas, nu?

Poezia din 1923 ce tine loc de prolog, „O pisica albastra”, iti dai seama, dupa ce ai terminat de citit cartea, ca nu e, asa cum ai crede dupa prima strofa, despre a fi indragostit de Tokyo, despre vieti nobile si ciresi in care ciripesc vrabii. Pentru ca poezia, cu al sau cersetor zgribulit din final, reuseste sa fie o sinteza a intregii carti. Care nu e o oda adusa orasului Tokyo, nu, nu… As indrazni sa spun ca Tokyo, exoticul, orientalul Tokyo, iese destul de ciufulit la afacerea asta.

Pe cei care incep lectura, asa ca mine, cu gandul la kimono-uri, ciresi, crizanteme si cocori, cartea ii ia in primire de la prima pagina si ii aduce rapid cu picioarele pe pamant – nu ca nu ar aparea si niste ciresi si niste yukata (kimono-uri-le sunt scumpe, credeti-ma; si cand spun scumpe… ma refer la inimaginabil de scumpe), un festival, referiri la rotatia anotimpurilor… Si o pisica, evident. Autorul si-a luat doctoratul cu o teza despre imaginea pisicii in literatura japoneza. Ceea ce m-a dus imediat cu gandul la unul din magazinele mele preferate din Bucuresti, Takumi, din incinta librariei Humanitas de pe Magheru, in zona Scala: observasem si acolo cate o pisica solitara pe fiecare din obiectele textile foarte frumoase, prea mari pentru o batista, prea mici pentru o esarfa – ele nefiind nici una nici alta ci, aveam sa aflu, furoshiki – ambalaje pentru cadouri in stilul japonez gen bocceluta.

Intriga din primul capitol este geniala, de-abia astepti sa afli ce urmeaza si cum se termina – la final insa am ramas cu o senzatie gen ultimul sezon din „Lost” (va mai amintiti serialul pana la un punct genial de acum vreo cincisprezece ani?): un inceput prea tare pentru ca finalul sa poata tine pasul. Ceea ce nu inseamna ca povestirile nu sunt pline de surprize, interconectandu-se magistral intre ele. Dar primul capitol chiar mi-a ridicat mult nivelul asteptarilor – o idee absolut originala, geniala.

Dar nu asta este important: cartea, scrisa de un englez nascut in Germania si ajuns pe meleaguri nippone, reuseste sa abordeze cam toate problemele mai mari sau mai mici, de zi-cu-zi sau nu ale societatii japoneze; le iau oarecum cronologic, in ordinea in care apar in carte: persoanele fara adapost (am intalnit un singur homeless cu ocazia vizitei mele in Tokyo acum o jumatate de viata – ni s-a spus ca acele – putine – persoane care locuiesc pe strada fac asta din propria dorinta; ar putea avea o casa si o slujba, dar nu vor ei; mda…); Yakuza – mafia japoneza – nimic de comentat aici din proprie experienta, m-a ferit Cel-de-Sus; navetele ucigatoare – da, am vizitat un japonez care avea privilegiul de a locui la casa dar platea pentru asta cu o naveta zilnica de doua ore dus doua ore intors, schimband la fiecare drum doua trenuri; dependenta de jocuri video – da, vedeam cohortele de corporatisti la costum si cravata iesind pe portile birourilor unde lucrau doar pentru a se napusti la alte ecrane, unde isi petreceau tot restul zilei – context in care am aflat si despre hotelurile gen sertar de la morga in care unii alegeau sa doarma daca ajungeau sa nu mai poata face calatoria catre casa la sfarsitul unei zile de munca + pacanele; munca dezumanizanta; alcoolismul; relatiile interumane extrem de reci; izolarea, burnout-ul, depresia; sinuciderile; dispretul fata de cei din alte tari, alt oras etc.; vietile sexuale deviante – nu, nu am uitat paharele de plastic cu gel – pe post de femeie gonflabila „la purtator”; cat pe ce sa spun ca nu am avut de-a face cu chikan (a pipai o femeie) – dar tocmai mi-am amintit cum colega mea a ramas perplexa trezindu-se cu o mana pusa pe fund atunci cand se aplecase sa-si ia o cutie de cafea de la un distribuitor.

Nu stiu cum percepe aceasta carte o persoana care nu a fost la fata locului (bine, m-ar interesa si mai tare sa aflu cum o percepe un japonez din Tokyo, evident); eu insa pot confirma ca da, asa e: am fost si noi dusi vrand-nevrand la karaoke (dupa niste ani – multi – aflu ca tot nu s-a demodat); am fost informati despre prioritatea acordata relationarii cu colegii de la munca in detrimentul vietii personale: am ramas atunci cu gura cascata afland despre excursii la sfarsit de saptamana in care mergeai cu compania in timp ce familia ramanea acasa – intre timp avem si noi teambuilding-uri; si am si acum gura cascata in urma descoperirii faptului ca, atunci cand japonezii merg in vacante in strainatate, jumatate din bugetul pentru cumparaturi este dedicat cadoului pentru sef; copiii, mama-soacra etc isi impart cu totii ce mai ramane.

Ceva simpatic – am aflat despre un cuvant care mi se potriveste: tsundoku: a cumpara carti si a le stivui pe un raft, fara sa le citesti. Bine, la mine sunt si pe jos. Cum se zice, „prea multe carti, prea putin timp”… Eroinei din carte respectiva stare a lucrurilor ii creeaza un sentiment de exaltare – ceva bun care te asteapta in viitor (de inteles: mereu i-am invidiat pe cei care de-abia incepeau sa citeasca o carte care mie imi placuse mult).

Nu stiu din ce ideograme e compus tsundoku (de fapt tocmai am cautat: din „a stivui” si „a citi” – logic, zic), dar mi-a placut mult descrierea din carte a alcatuirii cuvantului „odihna”: „In stanga avem <persoana> , pe care o adaugam langa <copac> si obtinem <odihna>. Imagineaza-ti un om pe camp, spijinindu-se de un copac, odihnindu-se.” Atat de simplu si atat de frumos, atat de profund.

Altfel, o carte nostalgica – multe dintre personaje se intorc adesea in trecut, in vremea copilariei, perceputa ca taram al fericirii lipsite de griji, un refugiu in fata vietii traumatizante de zi cu zi: „Nu simti uneori ca lucrurile pur si simplu se schimba? Adica, chiar daca in viata ta nu se intampla ceva dramatic sau ingrozitor, simplul fapt de a imbatrani e oricum o trauma majora. Cand ma gandesc cum stateam pe tatami cu fratele meu mai mare cand eram copii, e ceva coplesitor de dureros la gandul ca am pierdut acel moment. Acest val de nostalgie care ne reaminteste mereu ca nu ne mai putem intoarce acasa. Ca acei copii care stateau pe podea, atat de tineri si de fericiti, sunt morti si ingropati acum. Nu se mai intorc niciodata.”

In fine. Revenind la Tokyo – pentru aceia care vad in aceasta carte o declaratie de dragoste catre capitala japoneza am o intrebare: sigur am citit aceeasi carte? Nu de alta, dar: „Orasul acesta este una din cele mai mari inchisori din lume – treizeci de milioane de locatari.” Si cum sa nu te urmareasca „cuvintele cazute”: „nedorit, neinsemnat, neplacut, neinspirat, nepregatit, nestiut, nesignifiant – stai, asta nu era un cuvant, dar parea ca ar fi trebuit sa fie…” Daca asa te face Tokyo sa te simti (da, pentru „neinsemnat” depun eu marturie), atunci intelegi dragostea cu care locuitorii sai se apleaca asupra fiecarui coltisor din natura, pasiunea pentru bonsai, orice fragment, cat de mic, de viata.

„Ori de cate ori pleca in cautare de conserve goale, Ohashi incerca din rasputeri sa se uite bine pe strazi si sa cuprinda in sine tot ceea ce il inconjura. Sa vada detaliile peisajului pe care le resimtea ca frumoase, micile nimicuri care ii aduceau placere. Soarele rasarind dimineta, strecurandu-se prin golurile dintre cladiri, cerul incetosat ce ascundea privirii varfurile zgarie-norilor din departare, norii cu forme ce semanau cu haite de pisici fugarindu-se. Viata inca ii mai oferea placeri, indiferent cat de mici erau ele.”

O carte, pentru mine, de nota 10. Pe care am devorat-o in fix 24 de ore.

Violul si procesul ce urmeaza sunt doar un schelet pe care autoarea vine si il umple, pe nesimtite, cu „lucrurile omenesti”: teama de boala, de imbatranire, de decrepitudine, de discreditarea sociala; singuratatea, alienarea, ambitia, manipularea. Si mai ales relatiile dintre sexe, pe fundalul miscarii #metoo si al crizei imigrantilor de acum cativa ani.

Cartea indrazneste sa deschida capacul unei cutii a Pandorei in ce priveste hartuirea sexuala („Se aflase de nenumarate ori in situatii neplacute, daca nu chiar amenintatoare, care o obligasera sa-si descopere puterea de a spune nu, de a se eschiva si de a-l infrunta, fara sa-l ofenseze, pe cel care o ranise sau o injosise si despre care nu stia daca sau in cel fel se va razbuna.” – putine vor fi, cred, cititoarele carora acest fragment si cel, mai lung, care ii urmeaza, sa nu le redestepte amintiri deloc placute.)

Romanul este deci foarte actual; iar finalul sau, unul trist – oare spre asa ceva ne indreptam? Asta se intampla atunci cand nu mai speram la dragoste si ne multumim cu sexul?

Cartea mi-a amintit, data fiind tematica de baza, de „Scandalul” si „Noi contra voastra” ale lui Fredrik Backman.

„Asta-i mersul lucrurilor. Ne nastem, murim; intre cele doua, cu un strop de noroc, iubim, suntem iubiti, nu dureaza mult, mai devreme sau mai tarziu ajungem sa fim inlocuiti. N-avem de ce sa ne revoltam, asta-i firea neclintita a lucrurilor omenesti.”

In ultima vreme am inceput sa judec o carte si dupa numarul de citate pe care simt nevoia sa mi le notez pe masura ce citesc; notitele acelea autoadezive au devenit obligatorii alaturi de semnul de carte . Nu mereu am insa ocazia sa le folosesc. Sunt si carti care spun o poveste captivanta, te plimba in spatiu sau timp, sau si-si, dar nu-ti dau prilejul acelui „Cum e asta!…” pe care mi l-au dat fragmentele de mai jos din „Zmeie de hartie” a lui Romain Gary.

Nu doar o alta carte despre Franta celui de al Doilea Razboi Mondial. Nu doar o alta carte de dragoste. O carte in primul rand despre umanitate, indiferent de tabara (mi-a amintit de „Toata lumina pe care nu o putem vedea” a lui Anthony Doerr), in primul rand o carte, zic, despre diferitele feluri in care putem alege sa luptam pentru ceea ce este important pentru noi, ca oameni; despre „nebunie”, despre „ratiune” si „ratiunea de a trai”. O carte care m-a cucerit prin ironia fina a personajelor sale si a stilului („Trebuie sa te feresti de un exces de luciditate si de bun-simt: viata isi lasa aici uneori unele din cele mai frumoase pene ale ei.”). Am sperat ca Ambroise Fleury sa fi existat in realitate – un personaj in acelasi timp fantastic si puternic – de o cu totul alta maniera decat percepem in general puterea; la fel si muzeul sau – am cautat insa pe net si se pare ca nu, nu au existat nici unul si, implicit, nici celalalt.

„Zmeie de hartie” a lui Romain Gary incearca si sa aduca o alta perspectiva asupra activitatii celor care au ales sa-si duca mai departe ocupatia (in speta cea de proprietar de restaurant) in timpul Ocupatiei germane – vazuta ca pe o lupta de mentinere a unei identitati nationale deja sfaramate, o alta forma de rezistenta a unei natiuni silite sa traiasca cu amintirea capitularii, a propriei lasitati – inainte si dupa razboi… Pornind de aici chiar voi citi „Doamna de la Ritz” a lui Melanie Benjamin – trebuie sa fie interesanta.

„Traiam de ceva vreme intr-o lume in care termenul „lupta pentru onoare” nu mai evoca decat un absurd panas din alte vremuri, de-abia demn de gluma; dar asta insemna pentru mine ca lumea a mers intr-o directie si eu in alta, iar nu eu sunt cel care trebuie sa decida care dintre cei doi a gresit drumul.”

„- Ce incerci de fapt sa-mi spui, unchiule? Ma sfatuiesti sa-mi „pastrez ratiunea” sau sa-mi ‘pastrez ratiunea de a trai”?„

„... de altfel, expresia in sine „prima dragoste”, prin definitie, semnifica ceva menit sa ia sfarsit.”

„- … Nu-ti face probleme, ai s-o revezi.

– De unde stiti, doamna Julie?

Ea ezita, ca si cum nu voia sa ma faca sa sufar.

–Ar fi prea frumos, daca nu ai revedea-o. Ar ramane totul intact. Lucrurile raman rareori intacte in viata.”

„Trebuie intotdeauna sa pastrezi ceva pentru viitor.” De citit neaparat in contextul fragmentului – cam mare – din care l-am scos.

„Disperarea este intotdeauna o supunere.„

„Ura se nutreste din generalitati.”

Si s-a intamplat ca in aceeasi perioada sa imprumut si alte doua carti despre Franta in timpul celor doua razboaie, asa ca le amintesc si pe ele aici:

„Eliberare” a lui Imogen Kealy (in realitate un scenarist american si o autoare britanica, „combinati”) si „Reteaua Alice” a lui Kate Quinn – doua scriitoare scriind, fiecare, despre femeile fantastice despre care nu a auzit nimeni, pentru ca toti am auzit doar despre Mata Hari.

„Eliberare„: O carte care ar fi doar o carte clasica despre Rezistenta franceza, sabotaje, SS… daca nu ar fi o poveste adevarata in spatele ei. Cum de nu auzisem niciodata despre Nancy Wake? O super super tipa, ca sa zic asa. Asta in spiritul cartii, care, desi subiectul numai amuzant nu este, reuseste sa fie adesea foarte amuzanta, dat fiind caracterul efervescent al eroinei. Chapeau, madame Wake! Mai rar…

„Reteaua Alice„: Cartea in sine e una dintre cele usor de citit, care curge parca de la sine. Spionaj – de data aceasta in timpul Primului Razboi Mondial, romance, sudul Frantei… Am descoperit insa si aici personaje reale de care nu auzisem, eroine ale luptei impotriva Ocupatiei germane. Si povestea ororii de la Oradour-sur-Glane.

Pentru cei interesati de acest gen de carte, cea mai cunoscuta din ultima vreme cred ca este „Privighetoarea” lui Kristin Hannah. Am citit si „Biblioteca din Paris” – in fapt o biblioteca americana – a lui Janet Skeslien Charles. Si, tot din perioada Ocupatiei naziste (nici nu stiusem ca a existat un teritoriu englez din Europa ocupat de nazisti), una din preferatele mele (merita vazut si filmul): „Scrisori din Insula Guernsey” de Mary Ann Shaffer si Annie Barrows – mi-a placut atat de mult incat, atunci cand am ratacit-o, m-am dus si am mai cumparat-o o data.