Turnurile din Rothenburg sunt cele care creeaza in primul rand imaginea locului. Din ce am citit ar fi cu totul 42; nu am stat sa le numar. Nu stiu daca toate au nume; unele dintre ele sigur au. In primul rand cele aflate langa/ deasupra cate unei porti; care si ele cica ar fi doar sase; mie mi s-au parut mai multe.

Stand acum si sortand fotografii cu turnuri si porti, desi nu am fotografiat decat cateva, tot am reusit sa ma incurc in ele. In special Burgturm, cel mai inalt dintre ele, mi-a dat bataie de cap, pentru ca nu arata la fel vazut din interiorul orasului, respectiv din exterior. La interior are un ceas, la exterior – nu.

Orasul este in asa fel pozitionat incat poti vedea parti din exteriorul sau tu fiind inca in interior, pe „maluri” diferite ale povarnisului peste care se inalta orasul. Vazuta atat la lumina zilei cat si dupa caderea intunericului, orasul fiind puternic iluminat, privelistea este captivanta. Simti cum plonjezi efectiv inapoi in timp.

Turnul cel mai vechi si unul dintre cele mai fotografiate, dat fiind in special aspectul nostalgic al cladirilor de la poalele sale, este turnul incununat cu un cuib de barza Markusturm; hotelul aflat langa, Romantik Hotel, este unul dintre cele mai cautate, la fel si restaurantul hotelului – hotelul si restaurantul sunt detinute de patru generatii de aceeasi familie – ceea ce se vede: cea mai atenta, calda si prietenoasa servire de care am avut parte in oras.

Fantana de langa hotel, am vazut in fotografii, arata fabulos in preajma Pastelui, cand este acoperita cu sute de oua colorate.

Imaginea care apare cel mai des atunci cand dai cautare dupa Rothenburg – si prima pe care eu insami am vazut-o cu orasul, cea care m-a convins sa-mi tarasc familia acolo, este cea a micului spatiu denumit Ploenlein. Este singurul loc in care poti suprinde simultan in aceeasi fotografie, de aproape, doua turnuri: Siebersturm si Kobelzeller Turm.

Se zice ca acea casuta galbena de langa fantana, avand in aceasta perioada un bradut in fata, l-ar fi inspirat pe Disney pentru casa lui Pinocchio – o sa ma uit atent cand mai vad filmul. Zona este considerata cea mai reprezentativa pentru ideea de oras medieval in stil german. Cum o fi sa locuiesti in casuta aceea? Pentru ca sigur sta cineva acolo, am vazut lumini.

La poalele Brauturm, o alta casa veche, plina de farmec – oare am vazut ceva lipsit de farmec pe aici?

Inca o casa de poveste,  Gerlachschmiede pe limba locului, o veche potcovarie in functiune pana in anii ’60 (am vazut chiar parcata alaturi o trasura sau ce mai ramasese din ea), se afla in apropierea Roederturm, cunoscut si ca Galgenturm – unul din turnurile cele mai inalte. Casuta, care pare sa fi tasnit dintr-o poveste a fratilor Grimm, este insa varianta reconstruita cu mare grija in anii ’50; originalul fusese din pacate distrus intr-un bombardament in 1945. Iarasi: cum o fi sa locuiesti aici? Pentru cineva asta reprezinta viata de zi cu zi.

Roederturm este singurul turn de aparare care poate fi vizitat.

Nu toate portile orasului sunt incununate insa de un turn; una dintre porti este vegheata de biserica Sfantului Wolfgang (sau Biserica Pastorilor).

Alaturi – Klingenturm; utilizat si ca turn de apa pana la un punct.

Turnuri, cum spuneam, sunt multe; si clar la un moment dat incepi sa le incurci.

In plus fata de turnurile portilor, panorama orasului este marcata si de turnurile bisericilor, in special turlele duble ale Bisericii Sf. Iosif, a carei silueta este imposibil de trecut cu vederea.

La care se adauga turnul Primariei, cel de al doilea turn din oras in care se poate urca, pe langa Roederturm.

Nu am urcat in turnuri, dar pot sa va recomand o experienta care s-a dovedit savuroasa: turul vechiului oras organizat la timp de noapte de catre un „paznic de noapte” ca pe timpuri, dotat cu halebarda, felinar si corn din care chiar a suflat la un moment dat – vecinii probabil sunt deja obisnuiti. Turul a pornit de pe treptele Primariei, pe strada cea mai lata a orasului, Herrngasse, prin Burgtor, unde ghidul ne-a aratat poarta „urechea acului” prin care de-abia se putea, contra unei taxe inteleg destul de piparate, strecura cate un intarziat dupa caderea serii si baricadarea orasului – fiind prea periculos sa fie deschisa pe timp de noapte poarta mare.

Am avut noroc de un ghid atat de carismatic si mucalit incat daca ar fi sa revin vreodata in Rothenburg, acest tur ar fi unul dintre primele lucruri pe care le-as face din nou. Imaginea in sine a unui personaj medieval fluturandu-si in intuneric mantia pe zidurile orasului, urmat de o haita de cateva zeci de persoane tinandu-se laie dupa el pe strazile pietruite, prin locuri pe unde singura cu siguranta nu m-as fi varat la ora aceea… o experienta memorabila.

Concluzia celor povestite insa de ghid: luand in calcul toate pericolele acelor vremuri in care o singura infectie iti punea cel mai probabil capat zilelor, cu precaritatea vietii de zi cu zi, mizeria din orasele lipsite de canalizare si implicitele epidemii, in special cele de ciuma, luptele (doar nu degeaba orasul si-a construit un sistem de aparare aproape invincibil), lipsa de valoare a vietii omenesti – ei bine, cu toata nostalgia cu care noi privim acum inapoi, purtati de atmosfera de poveste… ca sa-l citez pe ghidul atat de spiritual: „there were no good old times…” – vremurile bune de altadata nu au existat niciodata.

Caci de fapt toate aceste turnuri pe care le privim acum ca fiind nostalgice, misterioase, frumoase… ce anume sunt decat expresii ale fricii? Frica de atacatori, de pradatori, frica de incendii…

Si totusi… hai sa alegem din imaginea secolelor trecute doar ceea ce mintii noastre ii place sa brodeze pe fundalul acestui oras medieval adus ca prin miracol sub ochii nostri. Pentru ca da, acest oras a supravietuit printr-un miracol. Dar despre asta…

Atunci cand scriam prima oara despre Rothenburg ob der Tauber, acum peste opt ani, incheiasem cu speranta ca intr-o zi voi putea sa ajung pe strazile sale pietruite si in perioada sarbatorilor de iarna, pentru ca, asa cum ni se spusese de catre cineva din partea locului, decembrie este luna in care totul devine aici de poveste.

Vreme de opt ani am visat deci. Dar daca pandemia m-a invatat ceva a fost ca, daca ai astfel de dorinte, e bine sa nu amani prea mult pentru ca… nu se stie. Asa ca anul acesta am hotarat sa tai de pe wishlist destinatia Rotheburg la ceas de iarna si sa transform in sfarsit visul in realitate.

Dupa sase trenuri schimbate (pentru ca am dorit sa mai ajungem o data si in targul de Craciun din Nuremberg, daca tot eram „prin zona”; altfel drumul „direct” de la Munchen, unde am aterizat, ar fi presupus calatoria cu „doar” trei trenuri), am ajuns in fapt de seara in Rothenburg. Si am intrat practic topaind de incantare in atmosfera sa de basm medieval luminata de stralucirea stelutelor de Craciun.

Orasul ar fi magic chiar si fara flori din primavara pana in toamna, chiar si fara lumina Craciunului (care aici arde de fapt tot anul): unul dintre cele mai mari 20 de orase ale Sfantului Imperiu Roman, unul dintre cele doar trei orase medievale fortificate ramase in picioare in Bavaria, pentru Rothenburg totul s-a oprit in urma cu aproape patru secole – cucerirea in 1631 a orasului protestant de catre armata oponentilor sai catolici a lasat urbea complet saracita si aproape depopulata, dupa care ciuma din 1634 a venit si a definitivat totul. Si pentru Rothenburg istoria a stat in loc.

Asa ca astazi ne putem bucura ochii si sufletul intre zidurile cu multe porti si turnuri ale unui oras de secol XVII netulburat de progres, de modernitate, de trecerea timpului. Totul s-a pastrat neatins (daca nu punem la socoteala bombardamentele americane din 1945, care au afectat din fericire doar o parte a orasului, si aceea reconstruita). Te scufunzi in trecut, iti plimbi ochii increduli si fermecati in lungul strazilor, pe fatadele caselor de secol XIII si chiar XII – tot locul acesta este un miracol.

Iar peste toata aceasta magie a trecutului, imaginati-va suprapusa si magia continua a celui mai stralucitor anotimp – pe zidurile centenare, sub vechile porti si firme de alama, verdele bradutilor de Craciun, rosul globuletelor, stralucirea luminitelor… Care luminite, in lumina mohorata de decembrie, parca aceeasi de la orele diminetii pana la caderea intunericului, stralucesc inca si mai imbietor. Iar seara aceleasi luminite fac ca totul sa para mai intim, mai cald.

Vreme de trei zile am locuit practic intr-o felicitare stralucitoare de Craciun.

De ce spuneam ca aici este mereu Craciunul? Pentru ca… asa e. Magazinele cu decoratiuni de Craciun Kaethe Wohlfahrt, deschise tot anul, despre care scriam acum opt ani si pe care le-am mai intalnit de atunci si in Alsacia si in Bruges, magazine in numar de trei la data primei vizite in Rothenburg, ajunsesera acum in numar de sapte, cucerind practic oraselul medieval. Niciuna din strazile centrale din Rotehnburg nu este lipsita de un astfel de magazin, cel mai mare dintre ele, aflat practic peste drum de Primarie, pe cea mai larga strada din oras, Hernngasse, gazduind si un muzeu al Craciunului. De la globulete de sticla la decoratiuni cu margele, din carton, din portelan, la felicitari, calendare, chiar la suporturi vechi pentru brazi, Krampus, spargatori de nuci si piramide de lemn specifice zonei, muzeul te poarta prin istoria acestei sarbatori, o calatorie amanuntita, bine documentata, prin salile atat de numeroase incat ma intreb si acum, unde, adaugand si salile magazinului imens de decoratiuni si „satul” subteran de Craciun plus un mini orasel al jucariilor de plus, zic din nou: unde or fi incaput toate astea, subsolul cator cladiri va fi fost ocupat, de ce autorizatii de construire si cate lucrari o fi fost nevoie pentru a crea acest spatiu chiar in inima vechiului oras istoric…

Kaethe Wolfhart pare sa aiba acum aproape un monopol asupra comertului cu jucarii si decoratiuni de Craciun, ocupand pe fiecare strada una dintre cele mai frumoase cladiri vechi. Abundenta de braduti de Craciun si luminite din oras i se datoreaza in mare masura.

Pe langa toata aceasta stralucire ce a cuprins strazile, piata de Craciun propriu-zisa, din dreptul Primariei – singura din Germania care nu se numeste Christkindlmarkt (de la copilul care pentru protestanti aduce daruri, in opozitie cu Sfantul Nikolaus al catolicilor), ci Reiterlesmarkt – cel care aduce in Rothenburg darurile fiind un calaret dintr-o traditie locala; piata de Craciun zic este relativ modesta – cateva standuri cu carnati, prajituri si vin fiert si… cam atat. Vinul fiert – super bun, cu rom; mancarea – nu stiu cum, mirosul te lua de nas si te facea sa salivezi, dar fie nu am nimerit noi exact ce anume mirosea asa imbietor, fie… nu stiu.

Intre Biserica Sfantul Iosif – uriasa, impresionanta, aflata pe drumul pelerinilor catre Santiago de Compostela si respectiv hotelul Reichs-Kuechenmeister (aflat intr-o cladire de secol XII care pare sa-l fi gazduit la un moment dat chiar pe Carol Quintul), veti gasi in aceasta perioada un carusel frumos iluminat si standuri cu, printre altele, castane coapte si vin fiert.

Cateva zile petrecute in Rotheburg au fost suficiente pentru a pleca de acolo cu senzatia ca, desi nu ajunsesem nici macar la jumatatea lunii decembrie, sarbatorisem deja Craciunul.

Este minunat ca un astfel de loc pur-si-simplu exista. Un loc magic. De poveste. Un loc fermecat. Un vis pe care sunt recunoscatoare ca am ajuns sa il traiesc.

O vizita in Olanda nu ar trebui sa omita aceste doua orasele, aflate, fiecare, la distanta relativ mica de Amsterdam. Pe harta cel putin. Nu pot sa dau detalii privind modul de a ajunge acolo cu mijloacele de transport in comun, noi exploatand din nou bunavointa unui prieten cu masina, fara de care cu siguranta excursia noastra in Tarile de Jos nu ar fi fost nici pe jumatate la fel de cuprinzatoare.

Volendam – un orasel pescaresc exact asa cum mi-l imaginam, cu vechi cladiri de lemn, magazine si restaurante insirate pitoresc pe malul apei. Evident nu putea lipsi nici aici traditionalul magazin cu branzeturi.

Pana sa ajungem la malul apei insa, am trecut si pe stradute cu case ceva mai moderne, unde mi-a sarit in ochi marea deschidere a locuitorilor – la propriu: fatadele caselor au ferestre foarte mari, care nu numai ca nu au draperii sau perdele, dar sunt in fapt transformate in vitrine, fiecare expunand acolo aranjamente florale, vaze, ghivece, obiecte decorative, dupa gustul fiecaruia, invitandu-te parca sa li te uiti din strada in casa, astfel incat am vazut familii luand masa, uitandu-se la televizor… – un reality show nonstop. Am inteles ca obiceiul li se trage din vremurile in care religia protestanta impunea o astfel de transparenta totala – ca nu cumva intimitatea sa le dea oamenilor idei. Privind asa lucrurile, stiu si eu ce sa mai zic despre Inchizitie? Cum o dai…

Ceea ce am gasit acolo si nicaieri in alta parte in Olanda, pe chei insirandu-se trei astfel de stabilimente, sunt atelierele foto in care iti poti face cele mai traznite poze imbracat in costumul traditional olandez. Si daca pozele pe care le aveam impreuna fusesera in uniforma de elevi sau in cea de pionieri, iata-ne acum cu totii costumati in rochii in dungi colorate, cu sorturi inflorate, saboti si coifuri albe pe cap, cu cosuri cu lalele in maini – eu m-am ales cu un ceainic, pentru variatie. Ce pot sa va spun in urma acestei experiente in timpul careia am ras nonstop unii de ceilalti este ca acei saboti colorati sculptati in lemn sunt nu doar foarte rigizi – normal, sunt din lemn – dar si aluneca infiorator. Si in caz ca nu s-a inteles – ne-am costumat cu totii in olandeze – cu mustata sau fara…

Zaanze Schans – un fel de muzeu al satului, cu case stramutate aici in scop de conservare, case locuite insa. Si o sumedenie de mori, magazine, ateliere… Aici poti vedea cum se fac sabotii, branza… asta daca greva de la aeroport nu iti da planurile peste cap si te obliga sa lasi totul balta fix cand de-abia incepeai sa intri in atmosfera locului.

Verdele este la ordinea zilei, marea majoritate a casutelor pitoresti, dar si morile, fiind vopsite intr-o nunata de verde pe care nu o mai intalniseram in alta parte.

Am avut ocazia sa admiram si cateva locuitoare ale oraselului, imbracate in costume traditionale, o varianta cu boneta in loc de coif – din cate am inteles, nu pentru placerea turistilor, ci pentru a lor personala – o experienta autentica, deci.

Autenticul as zice ca este cuvantul definitoriu pentru cat am apucat sa vedem din Zaanse Schans – nimic din ceea ce se comercializa in alte locuri pentru turisti nu a patruns aici, asa cum nicaieri in alte locuri nu am gasit ceea ce puteai achizitiona in magazinele si atelierele locale.

Am plecat deci cu regretul de a nu fi putut zabovi mult mai mult… dar hai sa fim optimisti si sa zicem ca de fapt am mai lasat cate ceva si pentru alta data.

In urma cu niste ani am aflat despre un loc incredibil, un sat in care nu se poate calatori decat in barca sau, partial, pe jos. Imaginile si filmuletele de pe net, cu canale traversate de podete de lemn si case acoperite cu stuf, cu tufe albastre, roz si violet, imense, de hortensii, m-au facut sa visez.

Asa ca, dupa niste ani – multi – de visat, era clar ca vizita in Olanda trebuia musai, dar musai-musai, sa includa si Giethoorn, desi acesta este situat la ceva distanta de Amsterdam, mai exact la vreo 120 kilometri spre nord-est. Pentru cine nu a avut, ca mine, norocul unor prieteni cu masina dispusi sa imparta cu mine bucuria acestei vizite, deplasarea se poate face cu trenul si apoi cu un autobuz pana in Giethoorn.

Eu am avut insa sansa acelor prieteni. Distractia e mereu mai mare in gasca – o gasca devenita, in decurs de aproape 40 de ani, una internationala: ne-am reunit acum din Bucuresti, din Olanda, din Franta, pe unde i-au dus pe fiecare drumurile pornite din aceeasi scoala de cartier din Pitesti…

Drumul insusi pana in Giethoorn ne-a prilejuit noi intalniri cu vestitele campuri cu lalele ale Olandei. Inca nu am inteles care este scopul cultivarii lalelelor in camp, pentru ca am intalnit si flori deja trecute – deci clar nu fusesera cultivate pentru buchete. Posibil pentru bulbi.

Odata ajunsi, evident, am inchiriat o barca. Si am pornit pe canalele acestui sat de basm. Si… cuvintele, oricare ar fi ele, sunt foarte-foarte seci.

Nu am avut parte de tufele de hortensii, evident. Nu se poate sa le ai pe toate – in cazul de fata, si lalele inflorite in Keukenhof, si hortensii in Giethoorn. Dar am avut parte de tufe de liliac, calin, magnolii, rododendroni. Ca si in Alsacia, cu ale sale villages fleuris, am fost cucerita si aici de felul in care prezenta florilor transforma un loc – oricat de impresionanta i-ar fi arhitectura, fara flori… nu ar mai fi la fel.

Ceea ce este iarasi uimitor este ca din barca privesti direct in gradinile localnicilor, curtile lor neavand garduri ci doar, eventual, cate o portita la capatul podetelor – delimitarea o fac chiar canalele. Asa incat ai vedere libera catre toate aranjamentele florale, bancutele, foisoarele si tot ce mai are fiecare pe langa casa. Intr-una din curti am vazut chiar o colectie de zeci de pasari de apa – numai soiuri de gaste, despre care nici nu stiam ca exista, erau cel putin cinci.

Canalele, sapate initial pentru transportul turbei, aceasta fiind produsul specific zonei, care a si dus la aparitia satului acum aproape opt sute de ani, va vor duce la un moment dat catre apele unui lac intins, parte a unei rezervatii naturale inca si mai intinse. Unde am avut ocazia unei intalniri de gradul III cu o lebada sau, dupa comportament, as zice mai degraba un lebadoi. Pe care l-am crezut initial dornic de ceva mancare sau poate doar de companie, pana cand i-a tras o ciupitura cat se poate de hotarata si neasteptata unuia dintre noi. (Poate, ca si pestii din Creta, fauna de aici s-a obisnuit pe timpul pandemiei cu noi inchisi prin case si este acum refractara la a ceda din nou teritoriile de-abia recapatate.) Deci… aventura – pe langa desele izbituri cu barca de peretii canalelor sau de ambarcatiunile celorlalti turisti.

Traseul per pedes va va duce pe langa cateva locuri de luat masa (noi am optat pentru restaurantul Fratelli) si unele magazine – din pacate am reusit sa intru doar la Gloria Maris, specializat pe cochilii de multe feluri si obiecte decorative realizate pe baza acestora, plus unele obiecte cu totul exceptionale, de colectie, din pietre semipretioase.

Giethoorn este pe lista cu cele mai frumoase, nostalgice, fermecate locuri din tot ce am avut sansa sa vad intr-o viata – combinatia mea preferata de magie a trecutului si farmec al florilor. Si chiar daca am reusit sa-mi vad visul cu ochii, ramane in continuare un loc … de vis. Stilul de viata al localnicilor nu poate fi decat de invidiat. O lume de basm, la care noi, ceilalti, putem doar… sa visam.

In conditiile in care am dorit sa inghesuim vizitarea a cate doua orasele pe seara, era evident ca totul nu se putea desfasura decat pe repede inainte iar la final totul avea sa se amestece in amintirile noastre, asa incat ceea ce pot sa trag ca si concluzie atat pentru Delft, Utrecht si Haarlem cat si pentru (cred – era intuneric deja cand am ajuns si nu am ramas nici macar cu o fotografie) Leiden, este ca in fiecare dintre ele am vazut cele de mai sus: o catedrala, o primarie, un magazin cu branza – primele doua doar din exterior, ultimul, cateodata, si din interior. In multe locuri am vazut si canale, cateodata si vreo moara de vant, eternul simbol al Olandei – pe langa sabotii de lemn si lalele. Nu se poate sa le ai pe toate sau, cand chiar iti iese, va trebui sa te multumesti cu cate putin din orice.

Din Haga se poate ajunge in Delft direct cu tramvaiul, cale de 20 de minute. Nu pot sa „plec” insa din Haga fara a pomeni pranzul luat acolo – nu e frumos sa te lauzi cu ce ai mancat si baut dar, cand este… este! O zi cu soare, lumea la terase, ai deci ocazia sa vezi ce au prin farfurii si, cand ajungem in dreptul terasei Jamey Bennett (fost spion britanic, inteleg), decizia este luata cu unanimitate de voturi! Cu placere am reveni, oricand!

Deci: Delft. Eu avand o aplecare catre ceea ce familia mea numeste „cioboroace” – a se citi obiecte frumoase din portelan, tanjeam de mult (a se citi vreo 20-30 de ani) sa ajung in locul de nastere a portelanului olandez. Si, evident, cartea „Albastrul din miez de noapte” a Simonei van der Vlugt nu facuse decat sa puna paie pe foc. Albastrul la care se refera este cel care decoreaza portelanul olandez, iar cartea surprinde exact epoca nasterii respectivului mestesug pe acele meleaguri.

Ca ne aflam pe taramul portelanului e foarte clar de la intrarea in oras: o alee marginita de stalpi din … portelan, decorati cu vestitele motive albastre de inspiratie orientala, ne intampina de indata ce descindem.

Singura manufactura care supravietuieste din cele care existau in secolul al XVII-lea este De Candelaer, care inteleg ca ar insemna Ulciorul. Un atelier/ magazin al manufacturii se afla chiar la piciorul catedralei si am putut vedea chiar un artist la treaba. Toate obiectele sunt pictate manual si preturile sunt pe masura; noi nu ne-am putut atinge de absolut nimic.

Fiind insa chitita sa nu plec din Delft fara a-mi fi luat si eu macar o chestiuta, acolo, ceva, am continuat sa intru in celelalte magazine de portelan aflate in preajma catedralei – care, nefiind ele la fel de faimoase ca si vecinul lor, s-au dovedit un pic mai prietenoase. Dar doar un pic.

Daca scriind despre Belgia vorbeam despre ciocolata rosie, verde si albastra, ei bine in Tarile de Jos acestea sunt culorile pentru… branza. Da: branza albastra cu gust de levantica, verde cu gust de pesto, rosie cu gust de carnati, plus branza cu gust de trufe, gust de bere, branza cu miere… (Ceea ce la ei se cheama branza e ceea ce se cheama la noi cascaval, telemea nu am vazut.) Si branza respectiva chiar are gust de bere, levantica etc. Si este absolut delicioasa. (Si oricum trebuia sa incercam, nu?, conform stramosescului „sa nu murim prosti!”) Si asa ne-am transformat safe-ul din camera intr-un curcubeu… Iar magazinele care vand branzeturi au si o gama foarte larga de … adaosuri de servit impreuna cu branza: mustar (si el cu miere, cu merisoare, cu ardei iuti, balsamic…), maioneza (cu trufe, cu ardei, cu usturoi…), si ceea ce se numeste pur-si-simplu dip (ceva prin care sa treci branza: pe baza de smochine, de ananas, de caise, bere, anason, vin…). E si mancatul branzei o arta, nu merge asa, oricum…

Delft este si el plin de canale ca si Amsterdam. Cladirile de pe maluri sunt insa mai joase si mai luminoase.

Intreaga atmosfera este mai placuta, mai relaxata. Uitandu-ma acum la fotografii imi dau seama ca sigur ajuta si faptul ca s-a optat pentru vopsirea in alb a podetelor si garduletelor de pe marginea canalelor.

Mi-as fi dorit sa petrec mai mult timp in Delft, dar chiar si timpul petrecut, plus ajutorul dat de caile ferate olandeze, care ne anulasera trenul pe care planuiseram sa il luam la plecare, ne-au facut sa nu ajungem sa vedem Leiden decat pe intuneric.

A doua zi – Utrecht; ajungem si acolo in intarziere, dupa o prima jumatate de zi petrecuta in Amsterdam ca sa bifam ce nu apucaseram in debandada din Ziua Regelui, cand magazinele fusesera inchise.

Dupa ce ca am ajuns tarziu trebuie sa si mancam, e totusi pranzul – mai exact a fost pranzul. Nu reusim sa ne hotaram si cum timpul preseaza (trebuie sa ne intalnim cu niste prieteni si sa mergem impreuna sa intalnim alti prieteni in cea de-a doua destinatie a zilei, Haarlem), cedez si o las pe fiica mea sa aleaga. Ce putea alege, eu fiind pescariana?… Evident un restaurant numit „Meat & More” decorat lugubru cu carcase de porc/ vita, care pare ca este simultan si macelarie – cat asteptam mancarea am vazut persoane plecand cu carne cruda. Clienti la mese nu prea sunt, o fi si ora cam tarzie, oricum recomand locul, care serveste din fericire si peste: mancarii nu am avut ce-i reprosa, iar serviciul a fost extrem de prietenos.

Din Utrecht din pacate raman doar cu acest restaurant si cu imaginea canalelor cu maluri duble (un mal la nivelul strazii si un altul la nivelul apei, cu terase si magazine) vazute din fuga calului, in timp ce ne grabim sa ajungem la….

Haarlem. Orasul este vestit pentru gradinile sale, evident inchise la acea ora – reusim sa o intrevedem doar pe una, printre gratiile gardului. Apucam sa facem o plimbare pe strazi, vedem si o moara de vant; si un stabiliment cu felinare rosii, la care ne amuza prezenta la intrare a unor turnicheti ca la metrou, mai inalti insa decat un stat de om, pentru corecta masurare, presupun, a traficului de clienti – ca sa nu fie discutii.

Multe cladiri vechi de secole, o catedrala cu o cupola ca o dantela alba…

Se face din ce in ce mai frig, asa incat ne retragem in final intr-un local pentru cina si, mai ales, pentru discutii. Nu ne-am mai vazut de multi, multi ani…

Nu poti vizita Amsterdam fara o oprire la muzeul national neerlandez de arta si istorie. Uriasa cladire de final de secol XIX gazduieste o colectie mixta care acopera circa 800 de ani din existenta natiunii, de la Evul Mediu incoace. Cladirea insasi, gandita din start ca si muzeu, merita admirata.

La ora la care am vizitat noi atat Rijskmuseum, cat si, ziua urmatoare, Mauritshuis din Haga, ambele muzee puneau un accent pe naturile moarte cu flori ale maestrilor olandezi – am avut deci parte, trei zile la rand, de lalele, lalele, vorba cantecului. Si nu ne-am suparat deloc.

Din Rijksmuseum am plecat nu atat cu imaginea operelor care il fac in primul rand celebru, cat cu mici detalii ale altor comori pe care le gazduieste. De altfel „Laptareasa” lui Vermeer era data cu imprumut unui alt muzeu, la fel si autoportretul lui Van Gogh (in oras existand un muzeu dedicat Van Gogh, Rijksmuseum nu detine prea multe opere ale artistului; neputand nici vizita Muzeul Van Gogh – recomand din experienta achizitionarea biletelor cu cel putin o saptamana inaintea vizitei – m-am consolat cu gandul ca vazusem cu vreme in urma o vasta expozitie Van Gogh la galeria Albertina din Viena, cu opere aduse de pretutindeni); cautarea prin Rijksmuseum a autoportretului lui Van Gogh a decurs ceva de genul: am ajuns conform indicatoarelor in sala respectiva; nu am vazut niciun autoportret; continuand sa urmez indicatoarele mi-am dat seama ca deja iesisem din sala care ar fi trebui sa gazduiasca tabloul; m-am intors; am mai dat o tura, cu acelasi rezultat; iesita din nou din sala mi-au picat ochii pe un supraveghetor si l-am intrebat de Van Gogh; cu un ton vag superior m-a trimis din nou in sala din care de-abia iesisem a doua oara; cu un ton vag iritat i-am spus ca sigur tabloul nu e acolo (in gand cu ceva de genul: „Bre omule, nu pricepi ca nu-i?”); cu acelasi ton superior domnul mi-a comunicat ca tabloul e dat cu imprumut. Si atunci la ce ma mai trimiti in sala in care tabloul… nu e?

Opera celebra a muzeului, „Rondul de Noapte” al lui Rembrandt, era insa acolo – si nu-mi imaginez ca ar fi prea usor de dat cu imprumut – este uriasa; ba chiar se pare ca initial a fost si mai mare – exista o pictura in care apare opera lui Rembrandt, iar in acea „pictura a picturii” celebrul tablou mai contine o fasie laterala care a fost se pare indepartata la un moment dat – probabil ca sa incapa unde trebuia sa incapa… Eu insa nu sunt fan Rembrandt; asa cum nu sunt fan Rubens; dreptul meu, nu? Iar dupa ce am si citit „Iubita pictorului” a Simonei van der Vlugt, Rembrandt mi-a devenit intru totului tot antipatic. Ca om in primul rand. Ca artist… eu nu sunt fan portrete de bogatani mustaciosi si burtosi din epoca de aur a Olandei. Inteleg ca omul trebuia sa manance si el ceva… dar de ce ar trebui sa-mi placa mie? Cel putin portretul de mai jos, inteleg al unui mostenitor de rafinarie de zahar, mi se pare… fenomenal. Nu stiu daca sa ma uit mai intai la botforii omului, la florile din talie sau la servetele alea care-i atarna de nadragi… Altminteri omul imbracat in negru, cum i se cade oricarui credincios protestant, nu? Bine lucrat, nu zic, numai la gulerul ala imens de dantela si la luciul cutelor de pe haine ce-o fi trudit Rembrandt… In toata nebunia respectiva eu am insa o intrebare: ce tine omul ala in mana si de ce? O manusa? Ea mai lipsea?…

Ce mi-a placut mie in primul si in primul rand in Rijksmuseum? Un cabinet pe care l-am ochit din prima ca fiind opera maestrilor florentini – doar ei ar fi putut crea o astfel de comoara de „pietre dure” – intarsii din pietre semipretioase. Avem si noi cateva in sala tronului de la Peles – niste minuni!

Si alte intarsii, de data aceasta din lemn, intr-un cabinet Boulle de secol XVII-XVIII pe care cu tot dragul l-as fi luat acasa, daca nu tot, macar un sertar-doua;

si intr-un alt cabinet, de aceasta data opera spectaculoasa de marchetarie a unui artist local genial din aceeasi epoca, Jan van Mekeren – de departe acestui cabinet i-am facut mai multe fotografii decat oricarui alt exponat din muzeu.

Altfel, multe exponate din portelan, in special productia locala a oraselului Delft – neaparat de citit o alta carte a Simonei van der Vlugt, „Albastrul din miez de noapte„, pentru a veni in contact cu epoca in care Olanda a inceput sa produca propriul portelan alb-albastru, de inspiratie orientala.

M-a impresionat si faptul ca in muzeu apar obiecte, superb lucrate, a caror utilitate pur si simplu s-a pierdut de-a lungul secolelor – se presupune doar ca faceau obiectul unor jocuri de societate. Mister, deci…

Plus o colectie de bijuterii din perioada art nouveau care….

Si ce mi-a mai placut in Rijksmuseum? Nu, cum am spus, operele grandioase ale lui Rembrandt comandate de potentatii vremii, caci, evident, nu oricine isi permitea „sa se traga in poza” la Rembrandt. Ci cinci tabouri mici, cu fundal intunecat, ale unui pictor tot de secol XVII-XVIII de care nu mai auzisem dar de care m-am indragostit iremediabil: Adriaen Coorte. Contrastul dintre acel fundal intunecat si stralucirea culorilor, transparenta acelor agrise…

Una din marile bucurii de a doua zi, cand am vizitat Haga avand ca scop principal vizitarea Mauritshuis, muzeul de mici dimensiuni dar cu mari capodopere unde mergeam sa vedem „Fata cu cercel de perla” a lui Jonannes Vermeer si „Sticletele” lui Carel Fabritius, a fost reintalnirea cu operele lui Coorte – muzeul din Haga gazduieste la randul sau trei opere ale acestui pictor: aceleasi detalii incredibile, aceeasi finete, aceeasi stralucire… Am inteles ca operele sale se afla si in colectii private. Cum o fi sa ai acasa asa ceva?…

Intalnirea cu „Fata cu cercel de perla„, pe care mi-o dorisem de cand citisem cartea cu acelasi nume a lui Tracy Chevalier si mai ales de cand vazusem ecranizarea sa cu Scarlett Johansson si Colin Firth (filmul pentru care am cea mai mare admiratie din tot ce am vazut intr-o viata – practic nu exista cadru din film care sa nu poata fi tiparit si pus in rama, o opera de arta in sine) mi-a produs insa o dezamagire – se pare ca nu se stie cine a pozat pentru acel portret – posibil ca persoana respectiva sa nici nu fi fost una reala. Cu atat mai mare insa admiratia pentru Tracy Chevalier, care reuseste sa brodeze o poveste in spatele operelor de arta de la care porneste (de citit si „Doamna si licornul„, inspirata de celebrele tapiserii gazduite de Muzeul Cluny, considerate de unii drept cea mai grandioasa opera de arta a Evului Mediu; nu pot sa nu mentionez aici un alt set de tapiserii cu unicorni, pare-se contemporan celui din Paris – acesta aflat insa la Muzeul Metropolitan din New York – eu am aflat tarziu de el – ambele seturi inconjurate de un adanc mister). Scuzati divagatia.

„Sticletele” mi-a devenit cunoscut si el dintr-o carte, scrierea cu acelasi nume, premiata cu un premiu Pulitzer, a Donnei Tartt; si ea ecranizata, cu Nicole Kidman intr-unul din roluri. Admirand mica pictura, aparent atat de moderna ca tematica, atmosfera si simplitate, comparativ cu opulenta marii majoritati a operelor din epoca, nu iti poti stapani regretele legate de destinul tragic al acestui elev al lui Rembrandt, pierit impreuna cu majoritatea operelor sale in explozia magaziei de praf de pusca din Delft. Nu vom cunoaste niciodata acele opere distruse, nici ce ar mai fi putut crea artistul, disparut la doar 32 de ani.

Micul muzeu gazduieste si unul dintre putinele peisaje pictate de Vermeer: „O vedere asupra Delft-ului„.

La data vizitei noastre Mauritshuis, considerat cel mai frumos muzeu al Tarilor de Jos, celebra, printr-o expozitie separata de cea permanenta, naturile moarte cu flori, in special, evident, lalele. Asa am descoperit ca printre pictorii flamanzi din epoca s-au numarat si artiste femei, cel putin la fel de talentate ca si confratii lor, cum ar fi, iata, Clara Peeters.

Celebrarea a inclus si acoperirea fatadei muzeului cu ghirlande de flori, si acoperirea unora din peretii expozitiei cu tapet facut din… lalele.

Trebuie sa-i fac insa dreptate acum si lui Rembrandt: aici am gasit singura sa opera care chiar mi-a placut, „Portretul a doi barbati negri„, pictat spre sfarsitul vietii sale, cand comezile din partea clasei avute nu se mai aratau – departe de toate zorzoanele si opulenta, aceasta opera reuseste in sfarsit sa transmita o emotie.

Si ajungem la ceva ce mi-a atras atentia si in Rijsksmuseum dar mai ales aici, in Mauritshuis, in fosta resedinta a unui guvernator al coloniei olandeze care era atunci Brazilia, imbogatit mai ales din comertul cu sclavi. Spre deosebire de alte muzee din alte foste imperii, olandezii cel putin isi pun razbit cenusa in cap pentru acea epoca de aur, in care aurul ca atare provenea din comertul cu scalvi si exploatarea sangeroasa a acestora si a coloniilor. Nu exista pictura cu peisaje exotice sau una in care sa apara persoane de culoare sau fauna exotica fara ca explicatia atasata sa nu contina si trimiteri la epoca sclavagimului si nedreptatile facute acelor teritorii si acelor oameni. Bun si atat; dar… o fi de ajuns? Evident, de ajuns nu are cum sa mai fie – oamenii aceia sunt dusi demult, vietile lor au fost zdrobite, mortile lor…

Odata iesite din muzeu am intors capul – deasupra locuintei somptuoase de secol XVII, supranumita in epoca „Palatul Zaharului”, caci si de acolo provenea averea proprietarului, se desfasura contrastant panorama zgarie-norilor contemporani – alte vremuri, alte gusturi.