La a doua vizita in Amsterdam, la distanta de 24 de ani de cea anterioara, care durase doar cateva ore intre doua zboruri, s-a nimerit sa „prindem” chiar Ziua Regelui, ocazie pe care probabil am fi evitat-o daca as fi realizat inainte de a fi cumparat biletele de avion. Nu ca, prinse intre Pastele Ortodox pe care l-am vrut sarbatorit acasa si teama de a nu se scutura lalelele pana ajungeam noi acolo, as fi avut prea mult de ales.

Aveam un pic antrenamentul facut de la vizita anterioara – Amsterdam iti da un soc cand ajungi prima oara acolo, nu are cum altfel. Acum 24 de ani un italian amabil stabilit in Olanda imi facuse o mini pregatire din avion, care ma bagase in sperieti inca dinainte de a ajunge in oras (cu trenul luat chiar din incinta aeroportului, care te aduce fix in centrul Amsterdamului, in Gara Centrala aflata peste drum de principala catedrala a orasului, Basilica Sfantul Nicolae). „Nu stationa in centrul podurilor de pe canale – si nici la capete. Vei atrage dealerii de droguri.” Pai… si unde sa stau daca vreau sa admir si eu un canal? „Daca vrei o cafea nu te duci unde scrie Coffee House.” Nu, si atunci unde? (La restaurant, se pare.) Si de ce scrie Coffee House daca vand altceva decat cafea…?

Ceea ce domnul amabil a omis sa-mi spuna este ca in Amsterdam cartierul rosu incepe fix din spatele catedralei. Asa incat, parandu-mi-se mie mai safe pe langa catedrala, m-am dus fix acolo, ramanand amutita in fata afisului unui teatru erotic, unde circa treizeci de persoane erau imbarligate in tot felul de pozitii – nimeni nu era lasat pe dinafara. Ti-ar fi trebuit mult timp si rabdare sa stabiliesti cine cu cine si ce anume face exact.

Intr-un banal magazin ce vindea carti postale, tigari etc. am intrat sa cumpar un ghid al Amsterdamului – langa bomboanele de ciocolata in forma de lalele mi-au picat ochii pe niste carti postale porno, la vederea si indemana oricui. Dupa vreo cateva saptamani de-abia mi-a picat si mie fisa in legatura cu ce vazusem intr-una din vederi… Deci… da.

Anul acesta aveam sa constat ca, atrasa de locatia centrala si aspectul vintage al hotelului, luasem cazare chiar in mijlocul zonei pedestre ce constituie centrul distractiei in Amsterdam: Thorbeckeplein, piateta inconjurata de terase si localuri ce uneste o alta zona centrala, Rembrandtplein, cu unul dintre canalele Amsterdamului, Herengracht.

Dat fiind ca a doua zi era Ziua Regelui lumea nu statuse degeaba – se pusese pe treaba inca din ajun. Asa incat in momentul in care am ajuns in Amsterdam dupa vizita sublima la Keukenhof, ne-au intampinat magazinele de suveniruri ce se intind intre gara centrala si Rembrandtplein, unde aproape tot ce era la vanzare era portocaliu: tricouri, palarii, esarfe, coroane, diademe, siraguri din fulgi… Aproape ca nu era pe strada persoana fara ceva portocaliu pe ea, daca voiai sa te faci remarcat trebuia sa nu porti portocaliu; iar in Thorbeckeplein, cu localurile debordand deja de petrecareti, fanioane si ghirlande de baloane portocalii, bubuia muzica de care am fost lipsite doar in cea de a treia noapte, joi, cand Ziua Regelui, nimerita intr-o zi de miercuri, trecuse. Vinerea, asa cum de altfel ne-a prevenit un prieten devenit localnic, distractia a luat-o de la capat. Noroc ca termopanele de la hotel chiar isi faceau treaba.

A-propos de geamurile de la hotel – ajunse in camera, dupa escaladarea treptelor inguste, abrupte si rasucite (cladirea de secol XVII nu avea ce lift sa aiba) care m-au facut sa ezit intre a-mi gasi sfarsitul pe calea unui infarct sau cu gatul rupt, fiica mea s-a apropiat de geamul care dadea in piata si m-a chemat si pe mine: fix sub geam, un pisoar public cu trei locuri, utilizat nonstop. Si vorba fiica-mii: statuia lui Thorbecke o fi fost n-o fi fost iluminata, dar pisoarul… a giorno!…

Despre lipsa de inhibitii a poporului neerlandez m-am mai convins o data si a doua zi, in nebunia din Ziua Regelui, cand un oras intreg parea sa nu mai aiba alt tel decat sa se faca praf, fie cu alcool, fie cu droguri, fie, cel mai probabil, cu amandoua: aplecata sa miros o tufa inflorita necunoscuta, nu am inteles de ce fiica-mea m-a tras brusc inapoi – fix acolo o petrecareata isi suflecase fustele si se pregatea sa-si faca nevoile – mari, mici, n-am mai stat sa vad… Ce-i drept administratia ar fi putut totusi sa aiba in vedere nu doar nevoile domnilor…

Inainte de a ajunge la Ziua Regelui propriu-zisa, m-a impresionat vigilenta unui chelner de la un local din piata, unde trebuise sa coboram sa mancam totusi ceva: in toata nebunia care deja incepuse, cu bumti-bumti din boxe si chiotele petrecaretilor deja luati, pe chelnerul respectiv il tineau salele de cidrul de mere comandat de fiica-mea. Nu si nu, sa vada un act de identitate. Ocazie cu care m-am prins si eu ca pe CI-urile noastre nu apare explicit data nasterii; si da-i si explica, la 11 noaptea, in halimoiul ala, cum e cu CNP-ul romanesc…

A doua zi noi aveam pe lista vizitarea Rijksmuseum si a Muzeului Van Gogh; si pranzul la un restaurant pe care-l vazusem intr-un filmulet despre Amsterdam – nu dadusera numele restaurantului, dar romanul fiind plin de resurse si in general capos, dadusem zoom pe imaginile cu farfuriile si gasisem trecut numele localului – Sama Sebo, un local indonezian bine cotat chiar in zona muzeelor.

Cu Muzeul Van Gogh am rezolvat-o repede – nu luasem bilete pe net de la Bucuresti, cand inca mai erau disponibile, pentru ca nu voisem sa fiu legata de o zi si o ora anume; drept pentru care am plecat din Amsterdam fara a fi vazut muzeul. Nici incercarea de a lua in disperare bilete de pe un site american la dublu pret nu a dat roade.

Cu Sama Sebo – cam la fel: ajunse acolo la ora pranzului, cand de-abia aveai loc sa intri pe usa, ni s-a asigurat calduros o rezervare pentru… ora 21:00 in aceeasi seara, aproape de ora inchiderii.

Asa ca, dupa alte cateva incercari de a lua pranzul, am esuat pentru masa de pranz la Hard Rock Cafe, care are in Amsterdam principalul avantaj de a da catre unul dintre canale, Singelgracht, asa incat am avut ocazia de a vedea din loja defilarea barcilor cu petrecareti; drapate in portocaliu, acestea reprezinta distractia traditionala pentru Ziua Regelui – in functie de posibilitatile fiecaruia acestea sunt mai mici sau mai mari iar pe ele grupul respectiv bea, mananca, danseaza, canta, urla, chiuie… si eventual face pipi in canal (din nou, femeile sunt discriminate si trebuie sa se abtina).

Pe pamant distractia, din cate am fost martore, se desfasoara astfel: haite de tineri deja picniti se deplaseaza in toate directiile prin centrul Amsterdamului, nu mi-e clar daca aleator sau cu un scop anume, cu cutii de bere in mana (desi pe podul din fata garii centrale vazusem un afis care interzicea consumul de alcool pe pod sub pedeapsa unei amenzi de 100 de euro) si jointuri care m-au facut ca in decurs de cateva ore sa devin deplin familiarizata cu mirosul de iarba. Daca le esti simpatic vor incerca sa-ti faca cinste cu o bere; iti va fi greu sa scapi de ei. Acolo unde cineva apare cu o boxa, fie ea la o fereastra sau purtata pe umeri in plina strada, se vor strange imediat cateva sute de persoane dornice sa se zbantuie in ritmul muzicii si sa cante/ zbiere. Daca te nimeresti pe acolo… Experienta mi-a amintit traumatizant de momentul inaugurarii la Bucuresti, acum 18 ani, a bradului de Craciun al bancii Millenium, in Piata Unirii, de unde am avut norocul de a scapa necalcati in picioare, asa ca nu am vrut sa sfidez soarta pentru a doua oara si la un moment dat ne-am refugiat pe niste stradute paralele – zarva maxima parand sa fie pe langa canale si in special la capatul podurilor.

Ca sa fiu corecta insa, nimeni nu a incercat sa puna mana pe noi, sa ne ia de gat etc – ceea ce la ce grad de intoxicare era acolo… e de apreciat. Ni s-a facut insa cinste, fara sa fim intrebate, in timp ce asteptam in rand sa intram la Rijskmuseum de dimineata, cu cate un damf de marijuana, de catre un pusti dintr-un grup vesel aflat in trecere: cu un pahar de bere intr-o mana si jointul in cealalta, a tinut sa ni-l treaca pe acesta din urma pe la nas. Nu ca nu trageam de altfel non-stop in piept, oriunde ne-am fi aflat pe strada.

Si daca tot am ajuns la subiectul care, pe langa prostitutie, face faima Amsterdamului, da, intrate sa luam niste sticle cu apa dintr-un magazin alimentar din zona centrala (recunosc, pe langa Cartierul Rosu), celebrele space cakes ne asteptau chiar la casa, unde se vand la noi tic-tac si ciocolatele. In hotel de altfel te intampina un afis in care erai sfatuit insistent sa nu consumi asa ceva in hotel – conform afisului avusesera deja loc evenimente nefericite.

Ah, si tot in hotel, un alt afis: „Nu branza in camera, veti atrage soarecii” – frumos. Dar la o cladire atat de veche,… na. Asa incat branza noi am tinut-o in safe. Revenind la vechimea cladirilor, pe cea vecina cu hotelul nostru chiar era trecuta o data de la 1600 si ceva. Amsterdamul e plin de cladiri care, fie de la vechime, fie de la solul presupun instabil, sunt inclinate vizibil fie in fata, iesind din rand, fie in lateral; in propria noastra camera, o sticla de Cola lasata pe podea se rostogolea repejor spre unul din pereti, prinzand chiar viteza. Si ca sa terminam cu hotelul: minunandu-ma de cum or fi urcat mobilierul pe scarile pe care eu era sa-mi dau duhul luptandu-ma cu o valiza, prietenul mai-sus pomenit m-a intrebat: „Carlig sub acoperis nu aveau?” M-am uitat cu urmatoarea ocazie si, ce-i drept, aveau: deci asa s-a lamurit misterul – mobilierul era introdus de veacuri in cladiri pe fereastra.

Parca aud comentariile: „Lasa asta, nu schimba subiectul! Cum e cu Cartierul Rosu?” Pai cum sa fie? Manati mai ales de curiozitatea fiica-mii si de ingrijorarea sincera a unui amic din grup („Ma intorc luni la birou si ma intreaba toata lumea cum a fost in Cartierul Rosu. Cum sa le zic ca am fost in Amsterdam si nu am fost in Cartierul Rosu?”) am ajuns si pe acolo: atat cat m-am prins e vorba de o portiune de canal in spatele Basilicai, intre doua poduri, de o parte si de alta a apei, cu vitrine cu doamne si domnisoare, sex-shopuri si teatre erotice – la acestea din urma fiind coada: nu stiu ce altceva mai poti cumpara in Amsterdam cu doar 2 euro. Am inteles ca pe o strada paralela locul domnisoarelor din vitrina era luat de domni. Nu am avut curiozitatea. Curios mi s-a parut insa ca la unul din capetele zonei, unul dintre primele magazine „normale” vindea… haine pentru copii.

Observaseram in oras inca din ajun afisele cu „aruncati gunoiul la cos”. Dar cat sa duca si cosurile alea? Cutiile de bere se revarsau pe trotuare si practic nu puteai face un pas fara sa improsti in jur cu doze goale de bere; stratul cel mai gros de gunoi era chiar in preajma hotelului, unde cartoanele de la fast food si deja omniprezentele cutii de bere acopereau in strat triplu trotuarele, riscand sa aluneci pe ele.

Si cu toate astea, nu stiu cum, dar a doua zi devreme, cand noi am pornit pe jos catre gara pentru a lua trenul spre Haga, unde ne asteptau o fata cu cercel de perla si un sticlete, orasul era luna…

Insa: cu toate cele de mai sus, dupa ce s-au depus senzatiile primelor zile si orasul insusi s-a linistit, stiti ce m-a impresionat de fapt cel mai tare in Amsterdam? Aceeasi iubire pentru natura pe care am gasit-o si in afara orasului. Intre siruri continue de cladiri urmand malurile canalelor, doar ziduri si asfalt, nu a existat strada pe care sa nu gasesc, pe treptele de la intrare sau direct pe trotuar, ghivece cu plante mai mici sau mai mari, mai banale sau mai extravagante. Impresionant inclusiv daca stai sa te gandesti ca la noi ti se fura ghiveciul inflorit (nu mai zic de caruciorul pentru copii) chiar din fata usii pe palier la bloc, ce sa mai zicem din strada. Astia suntem, cu astia defilam…

Stiam ca teritoriul Tarilor de Jos a fost in mare parte smuls marii – mi s-a parut la un moment dat emblematic un far ajuns, in urma acestui proces, sa pazeasca o pasune cu vacute, fara niciun fel de mare prin preajma. Insa in Amsterdam oamenii intreprinzatori au ajuns sa rapeasca si din suprafata canalelor pentru a-si injgheba mici gradini chiar in canale.

Iar posesorii de locuinte pe apa, care sunt numeroase in Amsterdam, isi satisfac si ei cum pot placerea de a se bucura de vegetatie – ghivece fie pe barca fie pe trotuar si in strada in dreptul barcii, printre masinile parcate.

Din absolut tot ce am vazut in cele cateva zile petrecute in Amsterdam, cu asta am plecat in final – Amsterdam, orasul care lupta cu toate mijloacele sa-si pastreze un crampei cat de mic de natura si sa se bucure de frumusete.

Dupa ani multi de dat share fotografiilor facute de altii la Keukenhof, a venit in sfarsit ziua in care urma sa ne suim in avion in directia Amsterdam, cu biletele pentru intrarea in cea mai mare gradina din lume cumparate deja de cateva luni. Dar… suntem nu doar in plin sezon al lalelelor ci si in plin sezon al grevelor de pe aeroporturi, asa ca incepem cu o frumoasa intarziere de vreo ora si jumatate. Si… s-au dus biletele noastre la Keukenhof. Sau nu?…

Odata ajunse in Amsterdam ne lasam valiza la aeroport si… drept la autobuzul dedicat Keukenhof – care Keukenhof, ca veni vorba, inteleg din denumire ca fusese la origini ceva gradina de zarvaturi (keuken = bucatarie, iar hof= curte – sau pe acolo).

Drumul pana la Lisse, unde se afla parcul, dureaza in jur de o ora si, pe masura ce ne apropiem, apar si mult visatele campuri cu lalele: fasii galbene, roz, rosii varsteaza orizontul, ca o avantpremiera la fluviile de flori care ne asteapta in parc. Dam cu ochii si de primele case olandeze – mici ca niste casute de papusi aproape, frumoase ca din povesti – cu un aer de intimitate la care poate nu te-ai gandi intr-o tara vestita, nu? pentru raceala oamenilor sai.

In cele cateva zile petrecute in Tarile de Jos m-a uimit grija localnicilor pentru natura, in toate formele sale. Practic nu cred ca poti avea vreodata sub ochi o priveliste din care sa lipseasca apa: fie ea mare, lac, iaz, canal sau macar un amarat de sant; iar pe langa respectiva apa: sumedenie de pasari de balta, de toate soiurile, cunoscute sau nemaivazute, vegetatie, oi, vaci… putine tari mi s-au parut atat de idilice.

Si m-a mai uimit ceva – pamantul lor: o amarata de tarana uscata, aproape alba. Si totusi: sunt ei cei mai mari producatori de flori din lume? Sunt. Si intr-o tara mai mica decat a noastra? Da. Bravo lor!

Ca sa nu va tin in suspans: ajungem, ii explicam doamnei dragute de la intrare ce si cum cu rezervarea, ne lasa sa intram fara probleme. Intram cu super emotii (eu cel putin; vorbim totusi de vreo treizeci de ani de asteptare…) si imi dau seama ca, cu noi sau fara noi, la ce e acolo de omenire… ce mai conteaza? Ne intampina din prima o mare de lalele in culori stralucitoare, avem si noroc de o zi cu soare la fel de stralucitor, sunt probabil milioane de lalele si nu numai: narcise, zambile, muscari, rododendroni, tot felul… Si, vorba fiicei mele, „cate lalele, atatia oameni”.

Pentru inceput ne frecam in coate cu toata lumea, e imposibil sa faci poze florilor fara sa prinzi in cadru si cateva duzini de vizitatori, suntem rugate sa-i fotografiem pe altii, ne fac si ei noua poze… Ma gandesc insa la cum au stat lucrurile in urma cu doi ani, cand florile nu au putut fi admirate decat in filmarile de pe site-ul Keukenhof, cu aleile pustii, si zic „Doamne ajuta! Las’ ca-i bine…” Ce ma impresioneaza e numarul mare de persoane in carucior – venite sa se bucure, chiar si in conditii atat de vitrege, de frumusetea naturii si a ce a creat mana omului – atat ca varietate florala cat si ca aranjamente.

Parcul este destul de mare – noi am stat circa sase ore si daca nu se inchidea mai stateam, cuprinde cursuri de apa si, pe malul canalelor, torente de lalele (in principal), de toate formele, marimile si culorile, unele culori atat de stralucitoare incat nici nu ies cum trebuie in poze, parca arata, nu stiu… nenatural. Suna cumva ciudat, dar chiar asa e.

Am vazut la final ca existase si posibilitatea unei plimbari cu barca pe un canal de la limita parcului, pentru admirarea campurilor cu lalele din apropiere. Dar era tarziu deja si oricum… la ce vazuseram acolo toata ziua…

Pe langa straturile nesfarsite de flori (cel mai spectaculos in 2022 a fost, zic eu, un aranjament in forma unui buchet urias de lalele, cu tulpini albastru intens din mii de fire de muscari, plus clasicul „rau” tot din muscari), in parc exista si pavilioane cu flori de sera – multi crini de interior, dar si soiurile mai noi de lalele; restaurante; magazine de suveniruri; inclusiv un pavilion dedicat istoriei lalelelor – din care nu puteau lipsi trimiterile la celebra „manie” a lalelor, cand un singur bulb se putea vinde pentru echivalentul salariului pe zece ani al unui lucrator (recomand pe aceasta tema filmul Tulip Fever, cu Alicia Vikander si Judi Dench); tot aici se puteau vedea expuse fragmente din celebrele acuarele cu lalele, cataloage cu flori din secolul XVII, de dinainte de prabusirea pietei speculative cu bulbi de lalele. Vedetele in acea perioada erau lalele vargate alb cu rosu – colorit datorat de fapt, se pare, unor virusi care atacau bulbul. Mare e gradina – si la figurat si, in cazul Keukenhof, la propriu!

Am visat sa cumpar bulbi de lalele de la Kuekenhof dar… evident, bulbii nu puteau fi si infloriti in pamant si in punga pe raft – nu era sezonul pentru vanzarea de bulbi de lalele. Am plecat insa foarte mandra cu trei bulbi de crini, purtati cu toata grija catre meleagurile mioritice, dupa ceva frecus la vama, unde un vames olandez plin de zel incepuse sa ii zgarie – pe bune?…

Pe langa straturile si aleile frumos gandite si aranjate, exista si o portiune de padure aproape naturala, cu propria ei frumusete, propriile flori, poate nu la fel de extravagante dar nu mai putin frumoase – frumusetea fiind ea, nu-i asa?, de multe feluri.

Venisem in Olanda cu stresul ca vom face drumul si vom gasi lalelele scuturate. Ei bine, treaba e gandita cu cap: in timp ce marea majoritate a lalelelor erau in plina floare, daca erai atent puteai vedea pe alocuri si plante ale caror corole fusesera deja retezate, pe care le admirasera in toata splendoarea vizitatorii sositi la final de martie si inceput de aprilie; cat si plante care de-abia acum se pregateau sa infloreasca, urmand sa ii bucure pe viitorii vizitatori, de la inceput de mai. Deci in orice moment ati alege sa vizitati Keukenhof, de la final de martie pana la inceput de mai, varietatea florilor este de asa natura incat de fiecare data veti avea ce vedea.

Pe finalul zilei lumea incepuse sa se scurga pe nesimtite, astfel ca la un moment dat am inceput sa auzim cantecele pasarilor din copaci – acoperite mai devreme de rumoarea miilor de vizitatori. Pe canale isi vedeau de-acum de treaba rate si gaste si, uitandu-ne in jur, am realizat la un moment dat ca practic ramaseseram aproape singure – doar fiica mea si cu mine, intr-o mare de flori, o lume de basm, desprinsa din vise – ale noastre si ale horticultorilor care fac posibila, an de an, minunea care este Keukenhof.

„In locu-n care-ai fost odata fericit sa nu te mai intorci vreodata” – asa suna o cugetare citita de mine undeva, candva. Are si ea dreptatea ei. Si totusi, de-abia am asteptat sa revin, dupa un sfert de secol, pe stradutele pietruite si pe malurile canalelor din Bruges. Cu ceva emotii, pentru ca ma legau de acest loc amintiri atat de frumoase, atatea nostalgii… incat chiar mi-a fost un pic teama ca prezentul ar putea sa nu mai fie la inaltimea acelor amintiri.

Brugesul ramane insa, chiar revizitat in vremuri triste, (post)pandemice – iulie 2021, un loc special. As vrea sa se fi inventat un cuvant mai special decat „special” – pentru atmosfera medievala din Bruges, pentru farmecul sau, pentru pietrele care respira istorie… Atatea mii de povesti s-au tesut de-a lungul secolelor in spatele acelor ziduri… Nu, cand vine vorba de Bruges… nu am cuvinte nici destule si nici potrivite. Va trebui sa las fotografiile sa vorbeasca. Si imaginatia fiecaruia.

Am revenit deci cu inima un pic stransa, cautand sa regasesc ceea ce-mi fusese drag si traise in amintirile mele timp de 24 de ani. Pe langa stradutele cu trasuri trase de cai si canalele cu barci, rate si lebede, parca tot aceleasi, pe langa catedrale si clopotnita emblematica, pe langa piete si podete, mici franturi de amintiri – unele, aveam sa constat, ramase de-acum doar in amintire:

Magazinul de martipan in culori de curcubeu nu mai exista, dar m-am indragostit instantaneu de „Lili and Martha„, un magazin de cadouri care parea sa-i fi luat locul. Am cautat si un alt reper cu aer nostalgic, magazinul de broderii de pe aceeasi strada, Katelijnestraat – l-am crezut si pe el disparut, pana cand a „rasarit” brusc in weekend – ca si alte locatii, din lipsa de clienti in vremuri de pandemie, deschidea acum doar la sfarsit de saptamana.

Acolo unde mintea mea plasa un magazin cu dantela in care mi-ar mai fi placut sa intru, am gasit acum, cu placere, un magazin Kathe Wohlfahrt – am mai scris despre aceste magazine dedicate Craciunului, deschise tot anul. Exista insa si un magazin autohton dedicat Craciunului, in zona teatrului, pe numele sau, nu stiu de ce, „Pelicanul Alb” – evident, in flamanda. Il recomand cu mare drag – nu ratati subsolul, o adevarata pestera a lui… Mos Craciun.

In piata Walplein, care in amintirile mele vibra de viata, nu am vazut in trei zile nici macar un singur client – trei zile, la mijlocul lui iulie. Unul macar… E drept ca si vremea era mai mult de ciocolata calda decat de bere, dar… orisicat. Unul, acolo, de samanta…

Pe unul din malurile Minnewater, lacul romatic zis si Lacul Indragostitilor, in care pare-se trebuie sa arunci o moneda ca sa-ti gasesti perechea, se ridica singuratica o cladire cu aspect de castel medieval – asa se si numeste restaurantul deschis acolo – Kasteel. Intr-un loc in care te-ai fi asteptat sa nu ai unde sa arunci un ac, ne-a intampinat in preumblarile noastre doar pustiul – cladirea era deschisa… dar nici tipenie prin jur – ni s-a facut urat si nici nu am mai intrat.

Nu luasem inca niciodata masa la Maximiliaan von Oostenrijk – situat ideal pe marginea lacului Minnewater, intre poarta Beguinage-ului pe de o parte si, de cealalta parte, fantana cu capete de cai unde iau o pauza de adapat si de-o traista cu ovaz toti caii care trag trasurile cu turisti. Localul continua sa fiinteze, asa ca am mers acolo la cina, anticipand deja placerea de a zabovi pe malul apei, la terasa, dupa lasarea serii, cu ochii pe luciul apei traversat de lebede. De unde?!… Era inca lumina, departe de a se fi intunecat cand, ultimele cliente ramase fiind (din mana de clienti pe seara respectiva), a trebuit sa ne simtim si sa ridicam ancora – chelnerii, deloc subtili, stransesera deja pernele de pe scaune la celelalte mese. Pe drumul spre hotel atmosfera deja mohorata, pe stradutele medievale aproape pustii, devenea si mai apasatoare la trecerea prin fata Catedralei Maicii Domnului, unde arheologii deranjau zilnic somnul celor ingropati de secole in preajma catedralei, practic sub trotuar, lasand la caderea serii scheletele pe jumatate dezgropate sa tina o companie lugubra, de sub foliile de plastic, trecatorilor care invariabil grabeau pasul.

Ei, dar am descoperit si locuri mai „vioaie”, noi (sau noi pentru mine) in Bruges:

Pe Academiestraat am intrat intr-una din multele bombonerii – nu poti merge in Bruges fara a intra cel putin in doua-trei, hai patru-cinci, bombonerii. Intreband de provenienta bomboanelor de ciocolata culese una cate una, vandute in cutii metalice si ele la alegere, am avut surpriza de a afla ca ne servea chiar maestrul chocolatier, insusi respectabilul si foarte amabilul domn De Clerck. La plecarea din Bruges am revenit si ne-am aprovizionat de acolo cu mai tot ce am putut duce acasa ca si suvenir dulce.

La recomadarea unui prieten am ajuns si in ceea ce pare sa fie zilele acestea cea mai celebra ciocolaterie din Bruges – The Chocolate Line, cu al sau maestru vedeta Dominique Persoone – caci in Bruges vedetele sunt, iata, maestrii cofetari. Coada afara, plin inauntru, magazinul stralucind in toate culorile ciocolatei – albastra, verde, rosie… Da, ati citit bine: cea albastra in forma unei statui a Madonei (Sfanta Maria, nu cantareata), cea rosie – evident, gura cu limba scoasa a celor de la The Rolling Stones. Preferata mea, dupa ce m-am bagat in seama cu toata cutia, s-a dovedit in final o bomboana decorata cu doi politisti englezi sarutandu-se (?) …

Un local care ne-a placut mult si pe care il recomand – Books and Brunch: atmosfera placuta, carti peste tot, mancare originala, delicioasa, in cantitati in fata carora te dai batut; si o butter beer incomparabil mai buna decat ce se vinde la studiourile Harry Potter din Anglia.

Si pentru ca eu reusesc sa fiu aproape mereu Gica Contra, ghici care s-a dovedit a fi de aceasta data restaurantul meu preferat in Bruges, in tara fructelor de mare si a cartofilor prajiti? Nu veti ghici… Daca in tara pizzei si a pastelor am mancat cel mai bine la Planet Hollywood, ei bine in Bruges m-as intoarce oricand la restaurantul China de pe Zuidzand Straat. Da, un restaurant chinezesc, datand, inteleg, din anii ’60, in care m-au atras vitrinele sablate cu pesti exotici si rate in zbor, de care apropiindu-ma ca sa le vad mai bine am zarit inauntru picturile pe matase care impodobesc localul si, doar de dragul de a le vedea mai de aproape, am intrat sa luam masa. Mi s-a permis sa fotografiez desenele cu flori si pasari inclusiv din cel de al doilea salon, transformat de vremurile vitrege in depozit – nu m-am mai oprit decat cand a venit mancarea. Si ce mancare a fost!… Si aici insa, o singura masa ocupata, la ora pranzului, in afara de masa noastra…

Sper din suflet ca lucrurile sa fie azi in Bruges cum au fost candva. Ca turistii sa se fi intors, iar la terasele din vechile piete sa nu mai poti gasi niciun loc liber. Cu sau fara noi insa, orasul are un farmec neegalat. In unele momente tot ceea ce te mai tine in secolul XXI sunt ceilalti oameni de pe strada, in hainele lor de mileniul III, cu telefoanele mobile… Pentru ca daca ai inchide ochii… oare nu ai risca sa ii redeschizi… cine stie… in ce alt veac?…

La distanta de circa un sfert de secol am din nou sansa de a pasi pe strazile Gand-ului si, de data aceasta, si de a pluti pe canalele sale, ceea ce timpul scurt petrecut in oras acum douazeci-treizeci de ani nu permisese.

Primul contact cu Gand-ul l-am avut, in mod insolit, intr-o noapte: Belgia este o tara relativ mica asa incat, plecata intr-o vineri seara dupa program (deci dupa orele 17:00), am reusit pana la miezul noptii, care ne-a prins chiar in Gand, la o portie de frites chiar peste drum de Gravensteen – emblematicul Castel al Contilor, am reusit deci sa inghesuim intr-o singura vizita cu masina urmatoarele: un suc luat la o terasa in Antwerp, o fuga peste granita cu Olanda pentru a o lua pe scurtatura pana la Ostende si, asa cum spuneam, o scurta oprire la o cina foarte tarzie in Gand – plus intoarcerea in Bruxelles, punctul de plecare.

Ziua urmatoare, pentru ca arhitectura si canalele orasului ma convinsesera ca locul merita cu prisosinta o atentie sporita, aveam sa revin in oras; vizita – inghesuita si de aceasta data, dupa bifarea principalei destinatii de atunci, Bruges, a constat in principiu doar din intalnirea cu celebrul Altar din Ghent, cunoscut si sub denumirea de Adoratia Mielului Mistic, opera fratilor Van Eyck, considerat prima opera de arta renascentista, gazduit de Catedrala Sf. Bavo; tot ce-mi amintesc in plus din acea scurta oprire, de aceasta data pe timp de zi, a fost o defilare colorata ce luase cu asalt orasul, pe care prefirand-o in memorie cu ochii mei de acum, o asociez cu un eventual Pride Parade; nestiind la acel moment cu ce se mananca si ceva mai inocenta fiind eu, nu m-am prins ce voia sa fie toata nebunia care a facut mai mult sau mai putin imposibila plimbarea prin oras.

In zilele noastre, mai exact in iulie 2021, am luat din Bruxelles trenul catre Gand, o calatorie de circa 45 de minute (depinde si ce tren prinzi; cred ca noi la dus am luat un soi de personal, pentru ca sigur au fost mult mai multe opriri decat la intoarcere). Din gara am zis ca merita mers pe jos pana in centrul propriu-zis, calatorie ce a avut drept singur merit faptul ca drumul mergea tot la vale – la intoarcere, cu atat mai mult, am luat tramvaiul din Korenmarkt, vechea Piata a Cerealelor, astazi punctul central al orasului, avand drept principal reper Catedrala Sf. Nicolae, in spatele careia se itesc alte doua turle impunatoare: Belfry/ Clopotnita incununata de al sau dragon si respectiv Catedrala Sf. Bavo deja mentionata.

Pentru ca nu ne porniseram la drum chiar de dimineata, avand de bifat in Bruxelles si expozitia Klimt, numai bine drumul destul de lung de la gara ne deschisese apetitul – nici vorba sa plecam in preconizatul tur cu barca pe canale pe burta goala. Conform vechiului principiu verificat in timp – „unde o fi omorul mai mare” – ne-am oprit chiar in Korenmarkt si anume la numarul 33, la restaurantul Vaudeville – care pare cumva infratit cu cel de langa el, De Kuip von Gent. Tin sa mentionez adresa pentru ca noi nu doar ca ne-am intors acolo in aceeasi zi pentru desert, care nu mai incapuse, dar ne-am intoarce in orice moment in care ne-am afla la o distanta mai mica de 100 kilometri de Gand. Nu zic, ne-o fi fost si foame, dar, ca sa o citez pe fiica mea, dupa ce deja daduse gata o portie de creveti si un pahar de Sangria: „daca si pepenele (infipt in buza paharului) e la fel de bun ca restul, o sa-mi dea lacrimile”. Si chiar a fost. La fel si crema de zahar ars mancata seara, dupa plimbarea cu barca – nu obisnuiesc sa ma laud cu ce am mancat, dar locul asta… chiar merita o exceptie.

Daca veti intra sa vedeti insa ratingul localului veti da peste multi clienti suparati – trebuie sa recunosc ca daca nu am fi avut in spate experienta pranzului, ii dadeam undeva seara cu creme brulee-ul lor cu tot: serviciul a fost atat de incredibil de lent si de iritant incat am avut nevoie de o doza serioasa de incapatanare ca sa mancam acolo acel desert. Deci, rabdare si tutun pentru cine fumeaza, doar rabdare pentru restul. La pranz am avut insa o experienta amuzanta, de genul „ai grija ce si pe unde vorbesti”: chelnerita foarte sprintara, fluenta in flamanda, nu era chiar la fel de fluenta in engleza, asa incat a trebuit sa-i atrag atentia fiicei mele sa-i si arate cu degetul in meniu, pentru ca tot ce intelesesem din turuiala chelneritei grabite sa o ia spre bucatarie cu comanda era ceva legat de un file – ori mi-e greu sa-mi imaginez un file de crevete (ceea ce stiam ca voia de fapt fiica mea sa comande)… Marele noroc a fost ca m-am limitat strict la acest comentariu – chelnerita fiind si blonda, situatia era, ca sa zic asa, destul de… „ofertanta”. In secunda urmatoare domnisoara s-a inviorat si mai si, incepand sa turuie, de aceasta data, foarte fericita, in.. romana. Am zis Doamne ajuta! ca nu stiu prin ce minune ma abtinusem de aceasta data de la magariile carora esti tentat sa le dai drumul atunci cand (crezi tu ca) nu te intelege nimeni.

Dupa pranz ne-am rostogolit spre Graslei (vechiul chei afectat, deduc, comertului cu fan – paioase sau ce-or fi fost), situat chiar peste drum/ apa de Korenlei (cheiul pentru cereale – candva); ambele cheiuri formeaza in acest moment partea cea mai reprezentativa a Gand-ului.

Barca cu ghid ne-a purtat cale de circa o ora pe canalele orasului, in glumitele ghidului din care reiesea invidia fata de competitorul in materie de turisti al Gand-ului – vecinul sau aflat la circa un sfert de ora cu trenul si parte a patrimoniului UNESCO, Bruges-ul. Ghidul a tinut sa ne arate si cladirea mai moderna din vechiul centru, urata intr-adevar, careia i s-ar datora se pare neincluderea si a Gand-ului in patrimoniul UNESCO.

Canalele sunt marginite de verdeata (la ei liliacul de vara, varianta clasica, violet, pare sa creasca de la sine pe maluri de santuri si canale) si de o multitudine de terase; combinatia dintre statutul de centru universitar al orasului, canale si respectiv terase, pare sa aiba ca rezultat, conform ghidului, stratul gros de biciclete ce se formeaza anual la fundul canalelor.

Recomand cat pot eu de calduros respectivul tur – pentru noi el a constituit nucleul vizitei in Gand. Am avut si sansa ca ploaia rece si hotarata care ne-a luat in primire imediat ce am coborat de pe barca sa ne astepte cel putin pana ce am descins. Primul magazin din zona si ea foarte pitoreasca Kraanlei, in care ne-am napustit sa ne adapostim de ploaie, vant si frig, s-a nimerit a fi unul de tricotaje – fiica mea nu s-a mai dezlipit tot restul acelei excursii de puloverul gros cumparat de acolo, purtat nonstop peste cel cu care venise din Bucuresti – care nu reusise sa faca sarmanul fata maximelor de 16 grade Celsius – in iulie! – din Belgia. (In acel moment, in Bucuresti, stopurile masinilor se topeau, ni s-a spus, la 40 de grade Celsius…)

Selectand eu acum fotografiile pentru aceasta tarzie postare, am descoperit cu mare suparare ca in zona Kraanlei ne-am foit nu stiu cat in fata unei fatade foarte atragatoare careia i-am facut nenumarate fotografii, fara a intra insa inauntru – magazinul este, inteleg, „bunica tuturor cofetariilor”: Temmerman, cel mai vechi magazin de dulciuri din oras, locul de nastere, se pare, al dulcelui cu care se mandreste Gand-ul: un con din jeleu violet, cu centrul lichid – asa-numitele „nasuri de Gand”, pe denumirea lor oficiala cuberdon; faptul ca ele se vand acum in toate culorile, nu doar violet, este perceput de catre cofetarii din Gand ca o jignire personala. Ma consolez cu gandul ca probabil cofetaria o fi fost si ea inchisa din motive de pandemie – desi prin comparatie cu Bruxelles-ul, Gand-ul, in special in zona Korenmarkt, era chiar vioi.

La finalul turului cu barca, dupa ce a facut misto de „Little Ben” al lor, un turn foarte vag asemanator cu mult mai celebrul Big Ben din Londra (asta dupa ce excursia debutase prin ironizarea dragonului din varful Clopotnitei – „nu, nu e o gaina, e un dragon!” ; si cu un scurt „istoric” al expresiei holy shit), ghidul ne-a rugat, mai in gluma, mai in serios („bastinasii” din Gand au ajuns se pare la un oarecare grad de saturatie fata de numerosii turisti – pe canale exista portiuni unde sunt interzise atat comentariile la microfon ale ghidului cat si mentinerea in functiune a motorului barcii), ne-a rugat, deci, sa nu spunem decat celor mai buni prieteni cat de frumos este in Gand. Ceea ce, iata, am si facut.

Toata lumea pasionata de Art Nouveau a auzit de Galle, Lalique, Daum, Mucha, pentru a nu mai pomeni de Klimt. De Victor Horta a auzit insa cineva? Eu, una, desi mare admiratoare Art Nouveau si dusa in mai multe ocazii in Belgia, recunosc ca nu auzisem pana la cea mai recenta descindere, pe care am documentat-o se pare ceva mai serios decat in trecut.

Asa ca daca va intrebati cum am reusit sa facem peste 30.000 de pasi din prima zi petrecuta in Bruxelles, ei bine, am petrecut-o la vanatoare (nu una foarte plina de succes insa), de cladiri Art Nouveau.

De ce spun : „nu foarte plina de succes”? Pentru ca nu am reusit sa vizitam in interior niciuna din cele trei cladiri pentru care ne-am deplasat (inclusiv, partial, pe ploaie) pana in zona Avenue Louise.

Dar stati ca l-am lasat in aer pe Victor Horta – daca Galle, Lalique si Daum sunt cunoscuti in principal pentru obiectele lor decorative din sticla si pentru bijuterii, Klimt si Mucha pentru picturi, Victor Horta este, se pare, primul nume in arhitectura Art Nouveau.

Printre multele cladiri Art Nouveau ale Bruxelles-ului noi am avut pe lista Muzeul Horta, Hotel Tassel si in primul rand Hotel Solvay – toate, asa cum am mai spus, aflate una in proximitatea celeilalte, insa nu chiar in proximitatea Grand Place – de aici cei 30.000 de pasi.

Fie ziua sau ora nu au fost cele potrivite, fie, probabil, unele dintre ele chiar (cum pare sa fie cazul Hotel Tassel) nu se viziteaza de fel, cert este ca ne-am multumim (vorba vine) cu niste exterioare nu chiar la inaltimea interioarelor pe care le admiraseram in fotografiile de pe net.

Pe drumul de inapoiere spre centru am admirat (tot la exterior) o alta cladire celebra Art Nouveau, fostul magazin universal Old England, astazi Muzeul Instrumentelor Muzicale. Si aveam sa descoperim pe strazile Bruxelles-ului, ici-colo, si alte cladiri cu elemente Art Nouveau, nementionate pe nicaieri, unele chiar aparent nu prea bagate in seama de nimeni.

Marea surpriza Art Nouveau a venit insa chiar din Place du Marche aux Herbes, fix langa hotelul nostru – Galeria Victor Horta, aflata acolo, gazduia la momentul vizitei noastre un eveniment Gustav Klimt – genul de experienta imersiva de care auzisem dar nu avusesem parte pana in acel moment. Asa ca primul lucru pe care l-am facut in dimineata celei de a doua zile petrecute in Bruxelles a fost o vizita la Galeria Horta, unde ne-am petrecut niste zeci de minute fermecate ascultand muzica in sezlonguri, inconjurate din toate partile de proiectii ale operelor lui Klimt, aduse insa la viata (fluturi zburand, petale purtate de vant etc) gratie tehnologiei moderne; reprezentatia cuprindea inclusiv o experienta de realitate virtuala in lumea lui Klimt – asezat pe un scaun inalt, cu casti si ochelari speciali, intrai intr-o lume in care de jur-imprejurul tau, pe deasupra capului si sub picioarele tale, prindeau viata personajele si decorurile lui Klimt, pana intr-atat incat erai tentat sa intinzi mana sa le atingi.

Bruxelles-ul este in fapt gazda uneia dintre cele mai cunoscute si laborioase lucrari ale lui Klimt, „Arborele Vietii” sau „Friza Stoclet”, un mozaic din ceramica, email si pietre semipretioase aflat in interiorul Palatului Stoclet. Cand spun „cunoscuta” ma refer insa la cunoscuta din fotografii, pentru ca Palatul Stoclet este resedinta privata si proprietarii nu permit accesul in interior. Putini sunt deci, probabil, cei care sa poata spune ca au avut sansa de a vedea cu ochii lor celebra lucrare.

Si daca tot am vorbit de Galeria Horta – vizitand-o nu veti putea ignora un strumf urias cocotat pe o ciuperca exact la intrarea in Galerie: Bruxelles-ul este si locul nasterii simpaticilor pitici albastri cu caciulite albe ce locuiau intr-un sat de ciupercute, pitici pe care ii veti regasi si in fresca pe sub care se trece in drumul spre Gara Centrala venind dinspre Grand Place.

Am lasat multa vreme sa curga de la ultima postare despre Bruxelles, pentru ca stiam despre ce urma sa scriu si subiectul ma intrista.

Deplangeam atunci disparitia unei fotografii preferate, facuta in Grand Place cu ocazia primei vizite in Bruxelles, maine-poimaine se implinesc 30 de ani. Evident ca nu a disparut singura, ci dimpreuna cu toate acele prime fotografii belgiene, inclusiv cele din Rue des Bouchers – la care promisesem sa revin. Rue des Bouchers, cu vitrinele sale exterioare pe pat de gheata, expunand ochilor mei uimiti, printre rosii si lamai, ridichi, pepeni si alte cele decupate fantezist, pesti si crustacee pe care la momentul acelei prime vizite in orasul fructelor de mare (si al berii, si al ciocolatei, si al dantelei…) nu eram in mare capabila nici sa le identific, daramite sa am idee cu ce se mananca – la propriu.

De fiecare data cand imi amintesc de acel prim contact cu lumea sofisticata a fructelor de mare (atunci si acolo am mancat pentru prima oara crab si midii, luand si un borcan acasa, cu care am reusit sa-mi oripilez familia, care nici nu a vrut sa se atinga) imi vine in minte si povestesc si altora patania unei foste colege, invitata la masa pe Rue des Bouchers: localnicul care facuse invitatia si-a luat libertatea de a comanda pentru amandoi, astfel incat doamna respectiva s-a trezit in farfurie cu un fel de bila cu tepi. Nestiind cum sa abordeze spinoasa (si la propriu) problema si disperata sa nu se faca de ras, a profitat de o ridicare oportuna de la masa a comeseanului pentru a ascunde, in lipsa de alta idee mai buna, sfera respectiva in poseta; spre stupoarea domnului revenit la masa, caruia i-a marturisit fara a clipi ca terminase deja de mancat si da, a fost delicios, buna alegere!

Orice povestire a mea despre Bruxelles ajunge si la Rue des Bouchers, care in amintirea mea (dand de-o parte semnificatia ad literam absolut hidoasa a denumirii strazii) ramane peste ani zona cea mai colorata, mai plina de viata si mai sofisticata a Bruxelles-ului. Negasind mentionatele fotografii care sa-mi sprijine spusele, ma consolam ca, iata, voi reveni in Bruxelles si voi face alte fotografii in Rue des Bouchers.

Dar… daca Grand Place mi s-a parut pustie si trista, cu doar doua localuri inca deschise (din care unul o cafenea Starbucks din care, multumesc frumos, avem si noi la Bucuresti), ei bine, Rue des Bouchers… cum sa spun: o vizita la Bellu ar fi probabil prin comparatie o ocazie plina de culoare si antren.

Duse erau acele tarabe uimitoare din fata restaurantelor, debordand de vietati marine si legume colorate, duse si copertinele in culori vesele… Cea mai mare parte a localurilor – inchise, unele acoperite de schele – nu ca as fi vazut prea des pe cineva lucrand… Jale, paragina. Niste colivii decorate trist cu glicina artificiala, atarnand din loc in loc deasupra strazii pustii, incearca penibil sa invioreze atmosfera dezolanta.

Doar cateva localuri reusesc sa-si mai duca veacul. Dintre toate, cel care pare ca respira cu ceva mai multa incredere este „Mozart, More Than Just Ribs” – dar acum pe bune? sa vii pana la Bruxelles sa mananci coaste de porc?.. Ca sunt pescovegetariana, nu mai zic…

Am recunoscut vechiul „Chez Leon„, celebru in urma cu niste ani, de fitze chiar. (La incursiunea precedenta imi comandasem doar un „plat du jardinier” – o farfurie cu cateva fire de salata, macris si ce-o mai fi fost pe acolo, nu atat de grija siluetei cat de cea a portofelului.) In amintirea vremurilor de demult am poposit acolo in prima seara (constatand ca vechiul meu prieten „le plat du jardinier” se mai afla inca in meniu – la distanta de mai bine de un sfert de veac); din vorba in vorba am aflat de la batranul chelner care ne servea ce anume a ucis zona: nu covidul, asa cum gandisem, ci in primul rand decizia de neinteles a unui primar care, cu doi-trei ani inainte de pandemie, in cele doar trei luni cat a pastorit urbea, a reusit sa puna pe butuci Rue des Bouchers, interzicand vitrinele exterioare cu crustacee si pesti proaspeti pe gheata si copertinele colorate. Ce-o fi avut cu ele? Nu cunosc, dar inima turistica a orasului a murit. La „Chez Leon„, celebru de multe decenii pentru midiile sale, ajunse personaj de caricaturi , „mussels in Brussels” fiind o tratatie obligatorie atunci cand ajungeai in Bruxelles, iar „Chez Leon” locul cel mai cel pentru asa ceva, unde nu aveai ce cauta fara rezervare, etajul sta acum complet gol, cu mesele aranjate asteptand trist niste clienti care nu se stie cand vor reveni.

La cel de al doilea local inca deschis in Piata Mare, „Le Roy d’Espagne„, am mers sa luam micul dejun, traind o vreme cu impresia ca nu eram singurii clienti din local, mai fiind in apropiere un domn la o masa. Am intrat si aici in vorba cu chelnerul, intrigata de un soi de pungute pergamentoase atarnate prin restaurant (alaturi de marionete hidoase in haine de Ev Mediu spanzurate prin incapere si un cal impaiat, care m-au facut sa-mi inghit cu noduri ciocolata calda – altfel singura ciocolata calda adevarata – din bucatele de ciocolata pe care ti le dizolvai singur in lapte fierbinte); aveam sa aflu ca „pungutele” erau basicile de porc ce apareau in povestirile noastre vechi drept inlocuitor de geamuri in casele saracilor. In momentul in care celalalt „client” din local a intrat si el in vorba pe subiectul basici de porc, mi-a rezultat ca era fie patronul fie managerul localului si deci da, fiica-mea si cu mine eram singurii clienti – repet, un loc faimos, cu traditie, in chiar inima inimii Bruxelles-ului.

Afara pe strada, pe Rue du Marche Aux Herbes, unde admiram candva ca la muzeu in vitrine bijuterii si colectia „Lumiere D’argent” de la Christofle, tot ce vedem acum sunt magazine cu marfa de toata mana; sa vrei sa admiri ceva… nu e nimic de admirat. La un moment dat, de sub o firma superba, cu amfore si trandafiri dantelati, care numai ea singura mai pastreaza amintirea unor diamante de Anvers vandute candva aici, suntem abordate de vanzatorul/ patronul iesit in strada care, vazand varsta mai frageda a fiicei mele, ii cere ajutorul in speranta de a-l lamuri cu privire la utilitatea unor jucarii hidoase de plastic strident colorat pe care le are la vanzare in pravalia decazuta; ma mananca limba, dar ma abtin sa-i spun ca mi s-ar fi parut de bun simt sa-si fi pus problema asta inainte sa se aprovizioneze cu ororile respective.

Galeriile Regale Saint Hubert si-au pastrat eleganta – datorata in primul rand imobilului in sine; la intrarea in galerii, un grup de artisti stradali sunt singurii care reusesc sa mai anime atmosfera trista.

Ramasesem datoare sa va vorbesc si despre magazinele de ciocolata „Neuhaus”: luni, la sosirea noastra, atat in Grand Place cat si pe Rue de l’Etuve, magazinele, desi existente, sunt, spre stupoarea mea („daca si „Neuhaus” a dat faliment…”), inchise . Singurele locuri mai animate – doua pravalii din care se vand gofre – ce-i drept, apetisante. Marti, la fel. De-abia miercuri am respirat usurata vazand in sfarsit deschis la „Neuhaus”, un adevarat simbol al Belgiei. Aveam sa constat atat in Bruxelles cat si in Bruges ca magazinele, in fata penuriei de turisti/ clienti, gasisera diferite variante de reducere a activitatii – fie tineau inchis, ca „Neuhaus”, in anumite zile, fie deschideau exclusiv la sfarsit de saptamana, fie nu mai deschideau decat la cerere, afisand in vitrina un numar de telefon pentru a fi contactati de doritori. Cei care inca mai tineau capul deasupra apei afisau adesea, cu mandrie, un „we’re still open” – „inca mai tinem deschis”.

Si ca sa incheiem totusi pe un tot ceva mai vesel, daca tot am vorbit de chelneri in varsta – pentru care am toata admiratia, de alfel: tot pe langa „Chez Leon” reuseste sa supravietuiasca si „The Lobster House„: fiica mea tanjeste sa afle ce gust are homarul si, cum aici o jumatate de homar costa cam cat o pizza, e clar ca suntem in fata unei situatii de genul „acum ori niciodata” si intram; ea isi comanda jumatatea de homar, eu – o pizza. De curand devenita majora, doreste si un cocktail Hugo – chelnerul, un mosulet simpatic, face ochii mari – nu a auzit niciodata; pe masa de alaturi straluceste un pahar mare, portocaliu – fiica mea se consoleaza si comanda un Aperol Spritz. Chelnerul scutura din nou din cap – nu avem, nu cunoastem. „Si acela ce e?” Nu-i frumos sa arati spre mesele altora, dar asa reusim sa rezolvam in final problema – chelnerul isi cere scuze: Aperol Spritz e, se pare, o noutate cu care nu s-a familiarizat inca. Domnul pregateste masa, care in dreptul fiicei mele incepe sa semene cu un muzeu al torturii in miniatura: isi fac aparitia o mica sulita, urmata imediat de un cleste mititel. Apare si homarul, se consuma ce e de consumat din el, mai putin partea cu clestele homarului, unde, atata lucru stiu si eu, e zona cea mai carnoasa. Fiica mea apeleaza la instrumentar si incearca sa sfarame clestele homarului, cam cu teama insa; chelnerul gaseste prilejul de a arata in sfarsit ce poate, ii ia din mana instrumentul, apasa cu nadejde, apucam sa zarim pentru o fractiune de secunda bucata de carne, intr-adevar mare si suculenta, care tasneste catre peretele din dreptul fiicei mele, se izbeste hotarat de el si ricoseaza decisiv sub masa. E randul vecinilor sa se uite la noi, am brusc senzatia ca jucam intr-un film cu prosti, in rolurile principale. Dezolat, chelnerul revine cu alta farfurie de la bucatarie, nu un alt cleste de homar, ci niste bucatele care adunate ar putea compensa insa; arata cumva a resturi dar ne facem curaj spunandu-ne ca sigur cine comanda homar nu lasa in farfurie. Una peste alta, pentru chelnerul respectiv, vorba englezului, „not his shining moment„… sper sa fi avut si seri mai bune.